Povestea ce ar fi putut fi scenariu! Pe urmele filmului „Octav” cu profesorul Adrian Săvoiu!

Profesorul de origine câmpulungeană, Adrian Săvoiu, cel ce predă  Limba şi Literatura Română la Liceul „Al. I. Cuza” din Bucureşti, dar care este şi Cetăţean de Onoare al municipiului în care s-a născut, este cel ce descrie cel mai bine filmul „Octav”.  Amintindu-şi chiar domnia sa de copilărie şi de emoţia trăită în Vila Golescu. O descriere cum greu ar fi putut să o facă cineva fără a simţâi emoţia de a cunoaşte locul unde s-au făcut filmările. În povestea profesorului Adrian Săvoiu, personajul “Octav” prinde viaţă într-un nou scenariu…

„Pe urmele filmului <<Octav>>”…

Am văzut premiera de gală a peliculei „Octav”, regizată de Serge Ioan Celibidachi. Povestea lui bărbat, Octav, care se întoarce după mulți ani în casa copilăriei și retrăiește cu emoție aici momente din viața copilului de altădată. Un film frumos, cu un interpret principal minunat: Marcel Iureș. Mi-a plăcut filmul pentru că nu are nimic din stridența, vulgaritatea și mizeria exhibate în cinematografia românească a ultimelor două decenii.

Dar, în primul rând, mi-a plăcut pentru un motiv particular pe care, în mod sigur, nu l-a mai trăit niciun spectator din sală. Printr-un ciudat hazard, și Octav, personajul central, și eu ne-am întors în același loc: Vila Golescu din Câmpulung-Muscel. De ce? Pentru că aici, la superba Vilă Golescu, s-a turnat cea mai mare parte a filmului și tot aici, vizavi de Vila Golescu m-am născut și eu. Și copilul Octav și eu ne-am reîntâlnit, prin film, în chiar interiorul „Vilei domnișoarelor Golescu”. Și iată cum.

Într-o zi, când aveam în jur de 5 ani și locuiam cu ai mei pe liniștita străduță Soldat Dumitru Golescu, mi-am extins aria jocului meu în afara curții, profitând de absența alor mei de acasă. Exact peste drum, în spatele unui gard de lemn, cu un postament solid de piatră, și a unor tufe de lămâiță, se ascundea „Vila domnișoarelor Golescu”, trei descendente din ilustra familie a boierilor Golești. Domnișoarele, ajunse la o vârstă, erau distante cu vecinii și puțin comunicative, poate și pentru că aveau „sânge albastru” care nu trebuia amestecat. Aveam o mare plăcere la acea vârstă să descopăr curțile din jur ale vecinilor. Știam însă de la ai mei că nu am voie în curtea domnișoarelor Golescu, mai ales că era apărată de cei mai fioroși câini pe care aveam să-i văd vreodată. Deși o vedeam zi de zi în fața ochilor, știam că nu voi putea intra niciodată să iscodesc vila.

Jucându-mă pe stradă, am văzut cum una dintre domnișoare, în mod ciudat, a venit spre mine și mi-a spus să cer voie părinților ca să mă ia cu ea pentru a-i vizita casa. Cum ai mei nu erau acasă, am fost foarte bucuros că pot să iau o hotărâre de unul singur. Am trecut strada și, împreună cu ea, am intrat pe o poartă uriașă din lemn, cu un acoperiș de șiță. Am urmat-o apoi pe domnișoară pe sub o boltă imensă de trandafiri și am urcat niște trepte din piatră. Brusc am ajuns pe un mic platou de unde am avut în fața ochilor un palat: fastuoasa vilă a domnișoarelor. Nu văzusem niciodată o așa frumusețe!

Am intrat pe o ușă, cea mai mare din viața mea, și am fost purtat prin câteva camere, fiecare având o formă diferită. În fiecare cameră, tablouri mari, cu domni și doamne, împodobeau pereții. Totul era altfel decât știam. La un moment dat a sosit o altă domnișoară (niciuna nu se va căsători vreodată!) și după câteva cuvinte de binețe adresate mie, au început să vorbească între ele. Erau cuvinte pe care nu le înțelegeam și prima dată vedeam două persoane care spun cuvinte ce nu aveau înțeles pentru mine. Mai târziu aveam să aflu de la mama că domnișoarele vorbesc între ele numai franțuzește.

Toate erau noi aici, dar cel mai mult m-a uimit scara interioară din lemn. Nu credeam că într-o casă poate să existe o scară, și încă atât de mare. Am suit pe această scară la etaj și împreună cu domnișoara am ieșit pe balcon. De aici am văzut pentru prima dată, de sus, orașul meu. Nu știam și nu bănuiam că e atât de întins, de vreme ce universul meu era constituit din curtea casei noastre și străduța Soldat Dumitru Golescu.

Aceasta a fost lumea de basm prin care m-a plimbat una dintre domnișoarele Golescu, o lume pe care am regăsit-o acum, după nu mai puțin de 58 de ani, în filmul „Octav”. Aceeași scară, același balcon, aceleași tablouri pe pereți, aceleași ferestre prelungi, aceeași mobilă, același parc. Lipsea însă ceva: cele trei domnișoare Golescu!

În imagine, vila domnișoarelor Golescu. Foto: Adrian Săvoiu”.