Căderile lui Icar… la Câmpulung! De la 114.250 lei în acte, la zero valoare în realitate!

Mit urban sau doar realitatea cu n interpretări? La Câmpulung, Icar n-a fost doborât de soare. A fost gestionat. Prima cădere a fost în 1982, când statuia „Căderea lui Icar” a fost amplasată în Piața Primăriei. A doua a fost mai pragmatică: de pe soclu, direct „la păstrare”, pe fostul patinoar din Parcul Kretzulescu, unde se află și astăzi, înconjurată de mizerie și resturi de pavele… din granit. Un decor potrivit pentru o metaforă locală.

În 2018, conform datelor din contabilitatea Primăriei Municipiului Câmpulung, ansamblul format din bazin, placă și statuia din inox dată în folosință în 1982 avea o valoare de inventar de 114.250 lei. În acte, totul e clar. În teren, totul e relativ.

Lucrarea a fost realizată la începutul anilor ’80, în halele fostei uzine ARO Câmpulung, de sculptorul Vasile Rizeanu. Inoxul era metal de preț în acea perioadă, suficient de prețios încât aripile mitologice să fie ținute sub prelată, ferite de ochii vigilenți ai economiei socialiste.

Și pentru că orice mit local are nevoie de o intrigă politică, fostul prim-secretar Ion Ghizdavăţ povestea, înainte de a pleca dintre noi, cum a luat naștere „Căderea lui Icar”:

„Gheorghe Mateescu, care ar fi vrut să fie prim secretar, a făcut scrisoare către Elena Ceauşescu. A scris că am furat piatra de Albeşti să fac blocul „Rechinilor”, că am furat dalele de la piaţă tot pentru bloc, că am dat copiilor mei apartamente acolo, că am furat inoxul de la ARO să fac o statuie nevestei în faţa blocului „Rechinilor”. Ca paranteză statuia aia se făcuse pe vremea domnului Giuvelcă de către sculptorul Vasile Rizeanu. Era ţinută ascunsă undeva sub o prelată, la Prototip, în uzină, pentru că dacă se auzea au băgat inoxul într-o statuie era jale mare. Este vorba de Căderea lui Icar, statuia care este şi acum în Piaţă. Şi dacă tot era blocul gata am vorbit cu ei să o punem în Piaţa Primăriei. Nimic nu era adevărat din ce reclama Mateescu, secretar II cu probleme organizatorice în primărie, la Elena Ceauşescu.”

Pe scurt: Icar nu doar că a zburat, dar a și trecut prin filtrul suspiciunilor de partid. A fost acuzat, ascuns, apoi inaugurat. Fără placă explicativă, fără numele autorului la bază, fără context. Publicul a fost lăsat să interpreteze. Și a interpretat.

Astăzi, după decenii, Icar nu mai e simbol al hybrisului antic, ci al improvizației moderne. Nu s-a apropiat prea mult de soare; s-a apropiat prea mult de un șantier.

Astăzi, statuia e „conservată” în aer liber, într-un decor post-șantier. Acolo unde ideile mari sunt puse la păstrare, până când se uită de ele.

Tot astăzi, realitatea a devenit mai puțin dramatică, dar mai tristă. La începutul acestei săptămâni, arhitecta Anca Mihaela Coșa a fotografiat statuia „uitată” în incinta fostului patinoar din Parcul Kretzulescu.

„Întotdeauna m-am gândit că sculptura asta va sta bine oglindindu-se pe o apă. Și nu va mai fi Icar căzut ci Icar plutind…

Frumusețea e în ochiul artistului, așa am văzut ieri… ”

Frumos spus. Între timp, Icar plutește doar în imaginație. În realitate, e un bun inventariat, relocat strategic între nepăsare și improvizație.

Dacă mitul ne învață că aroganța duce la cădere, varianta de Câmpulung adaugă o notă contemporană: nu trebuie să zbori prea sus ca să cazi. E suficient să fii mutat „temporar”.