Falimentul ARO Câmpulung Muscel sau cum a pierdut statul 5 milioane euro

Istoria ARO de la începerea procedurii de privatizare şi până la declanşarea falimentului e plină de semne de întrebare. Odată luate în calcul toate datele se poate constata că statul român a pierdut sume exorbitante pentru a falimenta fabrica de la Câmpulung. Odată intrată în procedura falimentului lichidatorul Gheorghe Banu a căutat nu numai să scape cât mai repede de active, dar să facă dispărute şi toate urmele documentare a ceea ce a fost.
În data de 26.09.2003 a fost încheiat, între APAPS Bucureşti şi Cross Lander USA Inc., contractul de vânzare – cumpărare nr. 45. potrivit acestui contract, au fost preluate, la bugetul de stat, datoriile SC ARO SA, în sumă de 1.664,6 miliarde lei, mai exact 58.160.077 dolari, la un curs de 28.361 lei vechi, potrivit OUG 114/2003. Ceea ce n-a făcut John Perez la ARO se ştie prea bine, astfel încât, în data de 26.01.2005, prin Sentinţa Civilă nr. 83/F/2005, Tribunalul Comercial Argeş a dispus declanşarea procedurii reorganizării judiciare şi falimentului la SC ARO SA, numind ca administrator judiciar pe SC Lichidări Info Consult SRL, reprezentată de delegat permanent Gheorghe Banu. Mai apoi, în data de 17.08.2005, prin Sentinţa nr. 509C, a Tribunalului Comercial Argeş, s-a dispus suspendarea efectelor contractului de vânzare – cumpărare de acţiuni nr. 45/26.09.2003, iar prin procesul verbal nr. 373/07.09.2005, această situaţie a fost adusă şi la cunoştinţa lichidatorului Banu, de executorul judecătoresc.
Principalul motiv al emiterii sentinţei a fost datorat de faptul că Exim Bank nu a acordat avizul privind bonitatea firmei Cross Lander USA Inc, condiţie suspensivă a contractului de vânzare – cumpărare ARO. După toate acestea, firma lui Perez, Cross Lander, a fost radiată în vara anului 2006, fapt adus la cunoştinţa lui Gheorghe Banu prin notificarea succesoarei Global Vehicule, firmă înscrisă la masa credală a falitei SC ARO SA cu suma de 1,79 milioane euro.
De la data radierii Cross Lander contractul de contractul de vânzare – cumpărare al SC ARO SA nu mai producea efecte juridice, fapt pentru care administratorul judiciar, respectiv Gheorghe Banu, trebuia – în baza Legii 85/2006, să verifice creanţele şi să solicite AVAS-ului – în calitate de acţionar majoritar, şi ANAF-ului – în calitate de creditor majoritar, anularea OUG 114/2003 şi înscrierea în tabelul creditorilor cu suma de 166.460.000 lei a ANAF Bucureşti. Prin simpla „greşeală” a administratorului judiciar de a nu tergiversa lucrurile şi de a duce la final procedura de exterminare a societăţii ARO Câmpulung, în bugetul statului român a fost făcută o gaură de aproape 5 milioane de euro.
Tot Gheorghe Banu ar fi trebuit să se ocupe şi de denunţarea contractului de vânzare – cumpărare a FSM , fabrică cumpărată de Gheorghe Bulugea prin Montana MG, la data de 26.02.2004. Mai ales că şi în acest caz exista Sentinţa nr. 510C/18.08.2005 prin care Tribunalul Comercial Argeş a suspendat efectele contractului de vânzare a fabricii de matriţe ARO pe motiv că persoana care a semnat contractul, Iustin Preoteasa, în numele ARO, nu era reprezentantul legal al societăţii la acea dată.
Şi tot lichidatorul Banu este cel care a vândut în bloc activele ARO dând şi licenţele de fabricaţie, cu titlu gratuit, investitorului Raţiu, deşi acestea erau evaluate la suma de 14.000.000 lei, de către experţii desemnaţi de judecătorul sindic.
Ceea ce nu a mai luat în calcul nimeni este şi o notă de constatare a Curţii de Conturi, din data de 15.02.2005, prin care au fost aduse la cunoştinţa, pe atunci, lichidatorului judiciar că din patrimoniul ARO lipsesc nişte suprafeţe de teren – 76.432,65 mp, lipsă ca fiind stabilită de diferenţele dintre titlurile de proprietate şi extrasele de carte funciară. De asemenea în aceeaşi notă s-a făcut vorbire şi de dispariţia sumei de circa 3 milioane dolari, din contabilitatea ARO, sumă ce fusese acordată de FPS Bucureşti pentru restructurare în baza Convenţiei 63/17.02.1995. Pagubele sesizate de Curtea de Conturi au fost trecute cu vederea, şi nimeni nu a făcut nici un demers legal pentru a le recupera sau a vedea unde s-au evaporat.
Numai cele menţionate mai înainte sunt destule date, din foarte multe altele, care ridică semne mari de întrebare şi cu privire la modul în care s-a dorit ca uzina ARO să fie îngropată definitiv, o dată cu toate documentele ce ar fi putut scoate la iveală grave nereguli de administrare, dar şi megafurăciunile ce au dus la apariţia peste noapte a unor magnaţi în mediul afacerilor muscelene.