Vameșul Zaheu – pildă de căință și de îndreptare

Ne pregătim cu toții pentru a păși pe calea Sfântului și Marelui Post. Vom avea patru duminici pregătitoare pentru începutul Postului Mare: duminica vameșului și a fariseului, duminica fiului risipitor, duminica înfricoșătoarei judecăți (a lăsatului sec de carne), și duminica izgonirii lui Adam din Rai (a lăsatului sec de brânză).

 Dar călătoria spre Postul Mare și spre Sfânta Lumină a Învierii, trebuie să înceapă în primul rând cu recunoașterea și conștientizarea stării noastre de păcătoșenie, căința, dorința de îndreptare și îndreptarea vieții noastre, așa cum a făcut vameșul Zaheu, pe care îl primim ca pildă în Sfânta Evanghelie din duminica a 32 a după Rusalii.

Pericopa evanghelică citită în această Duminică, de la Sfântul Apostol și Evanghelist Luca (19, 1-10), ne prezintă o întâlnire impresionantă a Mântuitorului Iisus Hristos cu un vameș, care se numea  Zaheu, în orașul Ierihon, oraș în care Domnul tocmai săvârşise o altă mare minune, dăduse vedere orbului Bartimeu.

Numele Ierihon înseamnă „orașul palmierilor“. Era un oraș prosper, un oraș bogat, situat în Cisiordania de azi, aproape de Ierusalim, pe malul vestic al Iordanului, atunci situat pe un drum pe care treceau caravanele cu marfuri ce veneau din Arabia și se îndreptau spre Ioppe (Iafa), port la Marea Mediterană. Așa se explică existența unui important punct de vamă aici, cu mai mulți vameși, în fruntea cărora se găsea mai marele vameșilor Zaheu.

Numele de Zaheu – în ebraică Zakkai, înseamnă: cel pur, cel curat, inocentul, din verbul ebraic zahah – a fi transparent, a străluci, a fi curat, fără păcat, nepătat, pur. Și numai așa nu era Zaheu când l-a întâlnit Iisus!

Astfel Zaheu era de profesie vameș, angajat zelos al asupritorilor romani, făcând parte dintre „agenții fiscali“, încredințati cu „vămuirea“ mărfurilor sau a produselor care se vindeau în diferite orașe din Țara Sfântă dar și cu încasarea impozitelor sau a dărilor pe care iudeii erau datori să le plătească statului roman, care deținea atunci controlul asupra Țării Sfinte. Desigur, profesia în sine trebuia s‑o exercite cineva, ca pe o îndeletnicire administrativă firească. Maniera în care era  îndeplinită, însă, era incorectă, fiindu‑ne dat să vedem în vameșii de atunci niște slujbaşi avari, nedrepți, nemiloși cu cei săraci, asupritori, oameni vestit de bogaţi, care îşi făceau averi cu fel de fel fel de camete, nedreptăţi, înşelăciuni şi furturi din averea statului, fapt pentru care erau foarte detestaţi de conaţionali și extrem de păcătoși. Concret vameșii plăteau din banii lor toată suma pe care o cerea statul roman drept taxe iar apoi o  recuperau prin orice mijloace până la ultimul bănuț, cerând chiar mai mult decât trebuia, exact ca niște cămătari și recuperatori, fapt pentru care erau socotiți de oameni drept cei mai mari păcătoși! Zaheu, mai-marele vameşilor, era aşadar, mai-marele păcătoşilor…

Dar ce-i păsa lui de acest lucru? El era bogat, putred de bogat, şi nu ducea lipsă de nimic. Dar nici bogăţia şi nici faima nu sunt de ajuns pentru a-l face pe Zaheu fericit, ci vrea mai mult, caută altceva. Îi lipsea ceva ce nu-i puteau da banii. Sufletul lui Zaheu simţea o greutate, simţea o nelinişte, o nemulţumire. Această greutate şi tulburare, ce le simţea în sufletul său, pentru nedreptățile pe care le săvârșiseră, și ajungând la el  vestea că Sfântul lui Israel, Mesia cel profeţit de prooroci, a venit deja pe pământ şi, împreună cu un mic grup de ucenici, trece prin câmpiile Galileei şi Iudeei, propovăduind Evanghelia împărăţiei şi săvârşind mari minuni, aprinzând în sufletele credincioase fremătător, speranţe pline de bucurie, l-au făcut ca într-o zi să-şi lase vama şi câştigul şi să plece ca să vadă pe Iisus, pe Acest Om ce predica despre cele sufleteşti.

Venirea lui Mesia ar fi trebuit să fie înfricoșătoare pentru Zaheu cel păcătos, o catastrofă, aceasta înseamnând de fapt sfârșitul stpăpânirii romane pe care el o slujea și răzbunarea Biruitorului pentru prejudiciile suferite din cauza lui. Și chiar dacă nu ar fii fost aşa, căci  după mărturia proorocului, Mesia trebuia să vină drept, biruitor şi smerit (Zaharia 9, 9) chiar şi atunci biruinţa lui Mesia nu îi va fii  adus decât cea mai mare ruşinare şi privarea de toată bogăţia şi situaţia pe care le-a dobândit cu înfricoşătorul preţ al trădării lui Dumnezeu, a poporului natal şi a tuturor aşteptărilor lui Israel.

Sau  poate că Iisus nu e Mesia, căci nu toată lumea credea în El. Cei mai importanţi duşmani ai vameşilor şi, în particular, ai lui Zaheu – fariseii şi cărturarii – nu cred în El. Poate că toate acestea nu sunt decât scornelile deşarte ale lumii. Atunci poate continua să trăiască liniştit, ca şi mai înainte.

Dar Zaheu nu s-a lăsat ţintuit de astfel de gânduri. El vrea să-L vadă pe Iisus, ca să se lămurească cu certitudine cine este El.  Există, va să zică, în sufletul său astfel de adâncimi, pe care nici el însuşi nu şi le dibuise până acum, există în el o iubire aprinsă, arzătoare, mistuitoare, totalmente dezinteresată faţă de „aşteptarea popoarelor”, faţă de chipul zugrăvit de profeţi al blândului Mesia, Care „a luat asupra Sa neputinţele noastre, şi a purtat durerile noastre”. N-a intervenit vreun element material în această atitudine, ci o trezvie a cugetului său, așa cum s-a întâmplat cu fiul cel risipitor.

Când s-a ivit ocazia de a-L vedea pe Iisus, Zaheu nu se mai gândeşte la sine. El vrea să-L vadă măcar cu coada ochiului pe Acela pe Care L-au prevestit Moise şi proorocii. Zaheu a considerat o mare șansă ca măcar  să vadă pe Hristos, ceea ce ar fii fost un mare noroc pentru el.

Şi iată că într-o bună zi Hristos trece pe lângă el. Era însă  cu anevoie să-L vadă din pricina înălțimii sale mici, căci Iisus era înconjurat de mulţime multă de popor.

Setea cu totul dezinteresată a lui Zaheu, dezinteresată până la totala lepădare de sine, ca măcar de departe să-L vadă pe Hristos, este atât de nemărginită, este de nebiruit, încât el, om bogat, cu situaţie, funcţionar al Imperiului roman, neţinând seama de nimic, cuprins doar de dorinţa fierbinte de a-L vedea pe Hristos, în mijlocul mulţimii duşmănoase, care-l urăşte şi-l dispreţuieşte, încalcă toate convenţiile, toate cuviinţele formale, a ignorat mulțimea care îi stătea în cale și s-a urcat într-un sicomor, într-un copac care crescuse pe cale.

Zaheu căuta să vadă pe Hristos, dar mulțimea îl împiedica, nu atât mulțimea de oameni, cât cea de păcate. Era mic de statură, nu doar trupește vorbind, ci și duhovnicește. Fiind mic de statură, prea mic ca să simtă cele duhovniceşti, fiind prea încurcat cu cele ale lumii, neputând să vadă pe Dumnezeu de mulţimea patimilor sale. De aceea, nu-L putea vedea pe Hristos decât ridicat de la pământ spre cele cerești. Căci cine vrea să-L vadă pe Hristos trebuie să se ridice în duh dea­supra naturii, căci Hristos este cu mult mai mare decât natura. Atâta timp cât el ar fi rămas cu mulțimea, nu ar fi putut să-L vada pe Iisus. Deci el a părăsit mulțimea; el s-a înălțat deasupra ei.

Mic fiind la înălţime, dar cu mari păreri de rău, ca să-L  poată vedea pe Domnul, Zaheu s-a urcat într-un pom, într-un sicomor. Astfel primul pom al lui Adam va fi uitat datorită acestui ultim pom al mai-marelui vameșilor și greșeala lui Adam va fi ștearsă  pentru îndreptarea lui Zaheu.

Sicomorul era un arbore exotic, foarte înalt, cu o coroană bogată, cu frunze strălucitoare, cu fructe comestibile, asemănatoare cu smochinele.

Dar de  ce s-a suit Zaheu în sicomor ca să-L privească măcar din departare pe Iisus? Din simpla curiozitate? Nu. El simtea și știa cât de Mare și Sfânt este Domnul Iisus Hristos. Auzise despre extraordinarele Lui minuni, despre redarea văzului orbilor, despre învierea morților, și sufletul lui păcătos tresaltă. Nu din simpla curiozitate vroia să-L vadă pe Iisus, ci datorită  greutății pe care o simţea în sufletul său,  din dorul şi dorinţa ce se treziseră în el după o înnoire a vieţii, pentru că  în sufletul său încolțise o sămânță a dorinței de mântuire. Era dorința puternică de a-L descoperi pe Dumnezeu în persoana lui Iisus Hristos. De aceea voia să-L vadă și să ajungă înaintea Domnului Hristos. Doar atât vroia, să-L vadă, nu îndrăznea mai mult, nu cerea mai mult, de fapt nu se aştepta la mai mult.

Zaheu Îl vede pe Iisus apropiindu-Se din ce în ce mai mult, și se simțea acolo sus în dud tot tot mai neliniştit și tot mai mic. În lumina Mântuitorului, Zaheu îşi vede  deodată tot trecutul său plin de întunericul păcatelor. În lumina Mântuitorului, Zaheu simte cum deodată piere tot preţul averii sale şi al banilor săi. În faţa Mântuitorului, Zaheu se simte atât de sărac, atât de gol, atât de negru şi de păcătos, îşi simte zădărnicia vieţii lui atât de mult….

Şi iată că ochii marelui păcătos, căpetenia trădătorilor, se întâlniră cu ochii Sfântului lui Israel,  Hristos-Mesia, Fiul lui Dumnezeu. De acolo de sus el privea spre Hristos Mîntuitorul lumii, iar Fiul lui Dumnezeu privea spre el de jos.

 Hristos privind în sus, a văzut pe Zaheu cu ochii dumnezeiești, pentru că scopul Său era ca toți să se mântuiască, și își revarsă bunătatea și asupra sa. Vazând chipul lui Mesia, Zaheu a putut să recunoască imediat în învăţătorul aflat în trecere prin Galileea pe Domnul Hristos, iar Domnul, plin de iubire dumnezeiască şi omenească, a văzut în acest Zaheu, care îl privea din ramurile sicomorului, acele adâncimi sufleteşti pe care nici Zaheu nu şi le cunoscuse până atunci, neîntunecate câtuşi de puţin de vreun interes personal. Căci mai îninte de a-L vedea pe Hristos cu ochii fizici, micuţul Za­heu L-a întâlnit pe Iisus în inima sa şi s-a ruşinat de căile păcătoase în care umblaseră până atunci, trezindu-se în el dotrința de îndreptare.

Vedem că nu Zaheu L-a zărit mai întâi pe Domnul, ci Domnul pe el: Iisus, privind în sus, a zis… Domnul l-a chemat pe Zaheu. L-a văzut pe Zaheu în duh cu mult mai înainte de a da cu ochii de el când a sosit la locul acela. L-a văzut încă mai înainte ca el să se desprindă de mulţime şi să suie în vârful pomului. Zaheu o fi sperat să nici nu fie vazut în copac.

Deodată a  răsunat  glasul dumnezeiesc care,  pentru a-l încuraja, îi spune: „Zahee, coboară-te degrabă, căci astăzi în casa ta trebuie să rămân”. Zaheu cere un deget iar Dumnezeu îi dă toată mâna.

Zaheu stă o clipă uimit. Dacă ar mai fi cineva sus în pom, ar crede că Iisus strigă pe altul. Dar e numai el. Iată că Domnul Hristos cunoaștea numele lui Zaheu și i se adresează ca unui prieten vechi, pe nume, ca unui vechi cunoscut. Dar Mântuitorul ca Dumnezeu cunoștea nu numai numele lui Zaheu, ci și inima și  dorința lui de îndreptare și de mântuire.

Și iată că în timp ce Zaheu își imagina că era un mare noroc mai presus de cuvinte, ca măcar să-L vadă pe Iisus trecând prin apropiere, deodată a fost aflat vrednic chiar și de a-L primi în casa sa. Domnul, care deja primise pe Zaheu în inima Sa, era acum gata să fie primit și să intre în casa sa, deși nu primise nicio invitație, încă nu auzise pe Zaheu invitându-L, dar auzise voința sa cea bună și buna sa credință. Căci aceasta înseamnă cu adevărat a primi pe Iisus, a-L primi în inima ta mai intâi.

Domnul îi spune lui Zaheu: ,,Coboară”. Acum Zaheu era sus și Mântuitorul jos. Domnul îi cere să coboare, adică să lepede falsa poziție pe care i-o dăruise bogăția. Așa face orice patimă cu omul, îi spune că este mai presus de toate și de toți, și din această cauză el nu-L poată vedea pe Hristos. Așa făcea și fariseul care spunea: ,,Dumnezeule, îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni” (Luca 18, 11).

Zaheu a fost deosebit de receptiv la cuvintele lui Iisus: „Coboară‑te căci astăzi voi să rămân în casa ta!”. Altul ar fi zis, poate: „De ce să cobor? Vezi‑ţi de drum! Am treabă, am o funcţie importantă, sunt mai‑marele vameşilor!” Poate se aștepta ca Iisus văzându-l să-l condamne. În schimb, el L-a auzit pe Iisus, cum îl striga pe nume și cu blândețe zicându-i Zahee coboară-te….

Şi, coborându-se repede din pom, după cum se și urcase, Îl primeşte cu bucurie pe Mântuitorul, în vreme ce mulțimea se mira că Iisus a intrat să găzduiască la un om păcătos.

Cum să nu se fi grăbit la glasul care a adus morţii la viaţă, a liniştit vânturile, a vindecat bolnavii, a topit în lacrimi inimile păcătoşilor? Cum să nu se bucure cu bucurie negrăită când L-a văzut în casa lui, al cărei prag nu îndrăzneau să-l treacă decât păcătoşii învederaţi? Ce fericit e sufletul când îl primeşte pe Dumnezeu, ce bine îi e omului care-L are pe Hristos în inimă, ce veselie, ce linişte, ce frumuseţe, totul capătă valoare, totul devine frumos…Zaheu s-a grăbit și L-a primit cu bucurie.

Iisus intră ca un oaspete nepoftit în casa lui Zaheu, fiindcă știa că ospitalitatea și răsplata gazdei sale avea să fie una din belșug. Domnul  știa ce cotitură avusese loc în  sufletul păcătos al lui Zaheu,  știa ca acest su­flet nu este greu de mântuit. Tocmai de aceea S-a și hotărât să meargă în casa lui.

Ce vifor a cutremurat pe neașteptate inima păcătosului vameș care și-a dorit ca măcar să apuce să-L vadă pe Iisus și acum să se trezească cu El, cu Sfântul Sfinților, cu Dumnezeu în casă, chiar și așa păcătos cum era! Lucrul acesta l-a cutremurat a devenit dintr-o dată alt om.

Zaheu a de îndată a coborât şi L-a primit pe Domnul în casa lui cu mare bucurie dar și cu reținerea că a primit pe Dumnezeu-Mântuitorul în casa unde îşi adunase atîtea averi furate de la săraci şi văduve! De aceea mustrat fiind de  conştiinţă pentru păcatele sale, socotindu-se dator şi nevrednic înaintea Lui, a început să-şi mărturisească singur păcatele şi să-şi i-a de bună voie aspru canon: Iată jumătate din averea mea Doamne o dau săracilor şi dacă  am nedreptăţit pe cineva cu ceva, întorc împătrit!  (Luca 19, 8).

Avându-L pe Dumnezeu, nu mai avea nevoie de nimic.

Cine i-a cerut aşa ceva? Cine l-a învinovăţit că ar fi obijduit pe alţii? Nimeni. El singur a simţit, de faţă cu Domnul Cel preacurat şi fără de păcat, că este vinovat.

Iată un om în întregime robit de lăcomie și al cărui scop nu era altul decât să-și mărească averea, i-a hotărâri băneşti: dăruieşte jumătate din avere săracilor; în interval de câteva ceasuri, Zaheu nu numai că se vindecase de patima bănească, ci devenise cu totul un alt om. Vedem o totală dezintegrare a omului păcătos şi imediata lui metamorfozare în subiect gata de jertfă.

Aceasta  este marea şi uimitoarea minune a lui Iisus Hristos. Nu numai vindecarea slăbănogilor, muţilor, surzilor, gârbovilor, leproşilor, orbilor, muribunzilor,  înmulţirea pâinilor, umblatul pe mare, tămăduirea demonizaţilor, învierea morţilor, ci  minunea cea mare şi fără seamăn este mai degrabă învierea celor vii, prefacerea totală a omului, săvârşită atât în vremea cât a trăit El pe pământ cât şi după înălţarea Sa la cer, de-a lungul veacurilor, prin şirul practic infinit de mucenici, sfinţi, convertiţi şi transfiguraţi.

Zaheu trebuie lăudat pentru că averile nu l-au ținut departe de ușa împărătească. El trebuie lăudat pentru că bogățiile sale l-au adus la ușa împărăției. Din aceasta, înțelegem că averea nu este un obstacol, ci un ajutor pentru dobândirea slavei lui Hristos. Cât avem bogății, nu trebuie să le irosim pe nimicuri, ci trebuie să le dăm pentru mântuirea noastră. A avea bogății nu este greșit, greșit este a nu ști cum să le faci folositoare. Pentru cei nebuni, bogăția este o ispită a patimii, dar pentru cei înțelepți, este un ajutor al virtuții. Unii o primesc ca ajutor la mântuire, iar alții ca pe o piedică a pierzării.

Zaheu a deschis larg inima sa, ,,împătrit“, făcând totul,  pentru a dovedi îndreptarea vieții sale, căci din lacom a devenit milostiv și din nedrept a devenit drept. Cuvântul ,,împătrit“ nu înseamnă nimic altceva decât părtășia lui Zaheu la taina adâncimii, înălțimii, lungimii și lățimii Crucii. Expunerea  lui Zaheu în  calea Domnului i-a adus acestuia plenitudinea existentei în chip ,,împătrit“, întregit, adică l-a născut din nou în nemărginirea vieții dumnezeiești, ceea ce a adus mântuitre nu numai pentru sine, ci și pentru toată casa lui, pentru întreaga sa familie. ,,Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam! “ (Luca 19, 9).

Este o izbugnire de bucurie Dumnezeiască. Cum putea Dumnezeu să nu se bucure de o asemenea întoarcere, de o aşa părere de rău pentru păcate…? Şi iarăşi surprinzător Domnul Hristos îi depăşeşte aşteptările lui Zaheu zicându-i: ,,Astăzi s-a făcut mântuire casei acesteia”. Dar Zaheu era în viață. Deşi e încă în viaţă, deşi n-a venit însă judecata finală, deși Judecătorul era de faţă, Zaheu primeşte în dar împărăţia cerurilor și află de pe acum că el şi familia lui se vor mântui.

Căci Fiul Omului a venit să caute și să mântuiască pe cel pierdut. Cu toții eram pierduți. Iisus Hristos a venit să caute anume pe păcătoşii pe care nu-i caută nimeni, pe care toţi îi leapădă, să mântuiască anume pe cei pe care lumea îi socoteşte pierduţi, aşa cum se socotesc și ei înşişi.

A doua zi, oamenii din Ierihon se vor fi întrebat miraţi: ,,Oare ce-o fi păţit Zaheu de s-o fi lăsat de înşelătorii?!” Dar Zaheu nu păţise nimic, ci aflase Lumina vieţii. Aşa trebuie să ne schimbe şi pe noi Evanghelia Mântuitorului.

După Înălțarea la Cer a Mântuitorului,  Zaheu a devenit însoţitorul Sfântului Apostol Petru şi, împreună cu întâiul dintre apostoli, a propovăduit la Roma, unde şi-a primit mucenicescul sfârşit pentru Hristos, în timpul lui Nero. Le-a răsplătit romanilor creştineşte, cu cea mai mare binefacere pentru răul de moarte pe care au fost pe cale să i-l pricinuiască, în mândra capitală a romanilor, care l-au ispitit şi l-au înrobit odinioară şi l-au silit să se lepede de tot ce-i era mai sfânt sufletului său.

Fără Hristos, Zaheu ar fi rămas toată viaţa un vameş ca toţi vameşii, şi ar fi murit dispreţuit, blestemat şi uitat. Numele lui nu s-ar fi aflat în Evanghelie pe pământ, nici în Cartea Vieţii în ceruri.

Zaheu cel mic de stat, care s-a înălţat ca să-L vadă pe Hristos Cel Preaînalt; care s-a curăţit prin pocăinţă ca să-L întâlnească pe Hristos Cel Preacurat; care s-a vindecat de lepra avariţiei prin puterea lui Hristos Cel Atotputernic, va rămâne de-a pururi o pildă grăitoare despre ce înseamnă a-L primi cu adevărat pe Iisus Mântuitorul şi Evanghelia Lui. Noi, cei asemenea vameșului Zaheu, cel mic după statura duhovnicească, aflăm prin pilda sa nădejdea că Îl vom putea primi pe Domnul sub acoperământul casei sufletului nostru, chiar dacă este cu totul pustiu și surpat.

Vedeţi ce a făcut Zaheu vameşul? Întâi L-a căutat pe Dumnezeu. Apoi L-a primit cu bucurie în casa sa. Apoi şi-a mărturisit păcatele de bună voie. Apoi şi-a luat singur canon de pocăinţă pentru cele făcute şi la urmă Mântuitorul l-a dezlegat de păcate prin cuvintele: Astăzi s-a făcut mîntuire casei acesteia, căci şi acesta este fiu al lui Avraam! (Luca 19, 9).

Aşa trebuie să facem şi noi, fraţii mei. Fiecare dintre noi semănăm oarecum cu Zaheu, pentru că toţi suntem biruiţi de lăcomie, de zgârcenie, de răutate, de nepăsare, de nepocăinţă. Încă şi casele noastre seamănă cu casa lui Zaheu, pentru că în ele, ca şi în noi, stăpâneşte mândria, grija numai pentru trup, pentru averi, pentru cele trecătoare. De aceea sunt şi atâtea boli, certuri şi dezbinări în familie, pentru că puţini mai sunt care caută din inimă pe Dumnezeu şi doresc cu adevărat mântuirea sufletului. Poate niciodată n-a fost familia creştină mai slăbită şi robită de păcate ca acum. Dar Dumnezeu, care ştie toate şi priveşte în inimile noastre, are întotdeauna milă de noi. Asemenea lui Zaheu, El vine înaintea noastră să ne cheme la pocăinţă şi doreşte să intre în casa sufletului nostru. Hristos vine la noi mai ales prin rugăciune, prin milostenie, prin pocăinţă. El vine la noi prin Sfânta Spovedanie şi Sfânta Împărtăşanie, care se sfinţeşte şi se dă celor vrednici în timpul Sfintei Liturghii. Să pățim și noi cum a pățit Zaheu. Mergând la Sfânta Biserică să avem surpriza pe care a avut-o Zaheu: să ne întoarcem acasă cu Dumnezeu. Amin!