Din cântările slujbei Utreniei, dar mai ales din Sfânta Evanghelie (Matei 6, 14-21), citită la Sfânta Liturghie în această duminică, numită duminica lăsatului sec pentru Postul Mare și a izgonirii lui Adam din Rai, învățăm despre importanța și însemnătatea postului în lucrarea mântuirii noastre, neânfrânarea și călcarea poruncii de a nu mânca, fiind pricina căderii lui Adam din Rai, Mântutorul Iisus Hristos învățându-ne astăzi practic cum să postim.

Această duminică, cu multe și adânci semnificații, are darul să ne ajute a recapitula succint istoria căderii lui Adam, motivele pentru care a fost izgonit din Rai. Izgonirea lui Adam din Rai, care încheie Săptămâna brânzei, este aşezată la începutul Postului Mare, pentru a arăta urmările nefericite ale neascultării şi ale însoţirii cu patimile. Dar nu numai istoria căderii o trăim astăzi, ci și începutul ridicării. Căci duminica aceasta poate fi asemănată cu ziua căderii strămoșului nostru, de luni începând conștientizarea și retrăirea dramei omului căzut, dar și folosirea mijloacelor duhovnicești pentru ridicare. Căci numai prin înfrânare (post) şi prin ascultare și supunere faţă de Domnul, poate credinciosul să se învrednicească de dobândirea Raiului, pierdut de Adam, dar pe care Mântuitorul ni l-a deschis din nou, prin Jertfa Sa de pe Cruce. Dramatismul trăit de credincioşi în această duminică, dramatism insuflat de însuşi dramatismul lui Adam este „asemănător” cu dramatismul trăit începând cu Sâmbăta lui Lazăr până în Sâmbăta Mare, când urmărim zi de zi Patima lui Hristos pentru readucerea lui Adam în Raiul pierdut.

Iată o strânsă legătură între aducerea aminte a căderii lui Adam din Rai și perioada Sfântului Post. Postul, așa cum spune Sfântul Vasile cel Mare, este „de aceeaşi vârstă” cu omul, atât de vechi ca şi omul. Când Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi pe Eva, le-a spus să mănânce din  roadele tuturor pomilor din rai în afară de unul. Ei, asta nu înseamnă post? Dar, din nefericire, Adam şi Eva nu au păzit acest post uşor şi au fost pedepsiţi: „au fost izgoniţi din rai”, precum auzim astăzi în cântări. De aceea, nevoinţele, întristarea şi plângerea postului sunt şi o întristare şi tânguire pentru Raiul pierdut şi pe care, cu multe suferinţe, se cade să-l redobândim. Astfel, la începutul Postului Mare noi ne asemănăm cu Adam: „Scos a fost Adam din Rai pentru mâncare; Căci, dacă strămoșul nostru Adam ar fi păstrat postul, nu ne-ar fi lipsit de Rai…”.

Vom pune mai întâi o întrebare: Cine l-a izgonit pe Adam din Rai? Veți zice, Dumnezeu. Nu! Să nu vă mirați de acest răspuns. Atunci cine, dacă nu Dumnezeu? Adam însuși s-a izgonit! O foarte scurtă analiză ne va lămuri. Propriu-zis, pe Adam l-au izgonit din Rai trei mari păcate, rod al întrebuințării neînțelepte a libertății dăruite lui de Dumnezeu: mândria, neascultarea și lăcomia.

Grozavă a fost căderea îngerilor, dar mai grozavă a fost căderea omului. Lăsându-se amăgit de diavolul-șarpe, omul s-a mândrit crezând că va fi asemenea lui Dumnezeu și fără ascultare, de aceea s-a lăcomit să accepte repede oferta Evei. Un singur lucru putea să o mire pe Eva în sfătuirea sa cu șarpele, și anume: puterea lui de a vorbi, care nu era firească viețuitoarelor.

Adam a gustat din pomul oprit şi, gol de  har,  a căzut în orizontul acestei existenţe în care nu ştia ce să facă. L-a dumirit Dumnezeu cu întrebarea care, de atunci, ne-o pune fiecăruia: „Adame, unde eşti?” . Domnul ştia prea bine, însă era nevoie  să-l conştientizeze pe Adam,  doar că, odată ajuns pe acest făgaş, el s-a lăsat dus într-o capcană entropică. Văzându-se în lumea în care stăpânea  moartea, Adam nu şi-a cerut iertare, cum s-ar fi cuvenit şi ocolind răspunsul a zis Domnului: „Am auzit glasul Tău pe când umblai în Rai, şi am cunoscut că sunt gol şi m-am ascuns”. Cum credea Adam că se poate ascunde de Domnul? Mai degrabă de noi înşine. De atunci mereu ne ascundem, cu mai multă sau mai puţină dibăcie, învăluind în multe cuvinte o „goliciune” de care suntem vinovaţi şi care ne arată mereu pământul din care suntem făcuţi şi în care ne vom duce. Întrebat de ce a făcut-o, Adam a dat vina pe „femeia pe care mi-ai dat-o Tu”, deci el s-a despovărat de orice răspundere asociind-o „femeii” care i-a fost dată şi, de ce nu, lui Dumnezeu care i-a dat-o. Astăzi ne amintim de acest început pentru a fi mai hotărâţi în a lucra eliberarea din cătuşile întunericului şi a ne bucura de „lumina cea adevărată”. Este o lepădare de întuneric, sau mai curând de amestecul umbrelor, o dezbrăcare  de răul cu care ne învăluim abaterile, lăsându-ne pradă patimilor devoratoare ale fiinţei pentru  a „ne îmbrăca în Hristos”.

Sfântul Ioan Gura de Aur spune că: „Pe Adam lăcomia pântecelui l-a scos din Rai!”. Trebuie să recunoaștem că de fiecare dată când recitim istoria căderii și izgonirii lui Adam, ne gândim exclusiv la el, ca personaj biblic. Oare numai despre el sa fie vorba? Nicidecum! În primul rând trebuie să știm că Adam este prototipul fiecăruia dintre noi, așa încât ne dăm seama că noi repetăm, sub o formă sau alta, istoria căderii lui. Nu doar el a căzut și a fost izgonit, ci fiecare dintre noi am căzut și nu zicem am fost izgoniți, ci ne-am izgonit singuri, afară din împărăția sfințeniei, dreptății, adevărului. Suntem legați de strămoșul nostru nu numai prin rudenia descendenței, ci și prin moștenirea păcatului său, numit îndeobște „păcatul strămoșesc”.

Fiecare din noi îl poartă în sine pe Adam cel izgonit din Rai pentru neînfrânare şi neascul­ta­re de Dumnezeu. Dar fiecare se poate ridica de la starea lui Adam cel dintâi la starea lui Hris­tos, a lui Adam Cel de-al doilea, Adam cel nou. Fiecare din noi am încercat sentimentul izgonirii din Rai, prin căutarea cu lăcomie a plăcerilor necumpătate. Dar fiecare din noi poate urca iarăşi, urmând lui Hristos şi având ajutorul Lui, spre Raiul din care am fost alungaţi. A fi în Rai în­seam­nă a te simţi în preajma lui Dum­nezeu, în convorbire cu El, a simţi adierea blândă a iubirii Lui, ca Ilie, a auzi glasul Lui vor­bin­du-ţi dulce, cu bunătate părintească. A fi în Rai în­seam­nă a te simţi neîntinat în cu­ge­tări, în doruri, în fapte. Căci numai cel curat simte pe Dum­nezeu în preajma lui. A fi în Rai, încă trăind pe pământ, în­seam­nă a te simţi învăluit de o ne­gră­i­tă pace sufletească cu tine însuţi, cu Dumnezeu şi cu semenii, de o fericire calmă, egală şi parcă fără început şi fără sfârşit. A fi în Rai înseamnă a te simţi, chiar în mijlocul în­tâm­plă­rilor tulburătoare şi schim­bă­cioase ale vieţii, neclătinat de ele, mai presus de ele. A fi în Rai înseamnă a te simţi adunat în cămara ascunsă, liniştită şi adâncă a inimii, acolo unde îşi face simţită Dumnezeu prezenţa Sa şi unde te poţi uni cu El, privind la cele din afară, fără să te tulburi şi fără să fii ispitit a-ţi părăsi acel fericit loc al să­lăş­lu­i­rii tale şi al sălăşluirii lui Dum­nezeu, preţuind nesfârşit mai mult dulceaţa lină şi curată a acelei împreună petreceri cu Dumnezeu decât plăcerile vio­len­te şi de un gust îndoielnic ale simţurilor. A fi în Rai înseamnă a gusta încă de aici arvuna vieţii şi a învierii lui Hristos în tine, căci înseamnă a-L simţi pe Hristos Însuşi în tine, ca izvor al unei vieţi noi în tine. Cei mai mulţi suntem aproape necontenit, nu cu Hris­tos în Raiul adevăratei desfă­tă­ri, ci nişte izgoniţi din Rai. Ne simţim înstrăinaţi de la faţa lui Dumnezeu prin păcatele lă­co­miei după cele din afară, prin alipirea de suprafaţa lucioasă şi amăgitoare a lucrărilor ispiti­toa­re pentru trup. Ne simţim goliţi, sărăciţi de duhul lui Dumnezeu, de conţinutul unei vieţi care să ne hrănească sufletul cu adevărat. Ne simţim dez­bră­caţi de veşmântul de slavă al nevinovăţiei, cu care să în­drăz­nim să ne arătăm cu conştiinţa liniştită lui Dumnezeu şi semenilor noştri. Ne ascundem interiorul unul altuia şi lui Dumnezeu în frunzişul ruşinii, al unor a­pa­renţe înşelătoare. Tânjim de departe după pomul vieţii, fără să ne putem apropia de el şi să ne hrănim din el.

Raiul pierdut nu trebuie înțeles numai ca loc geografic, plin cu pomi fructiferi, udat de patru râuri limpezi, grădină a bunăstării și fericirii. Prin „Rai” înțelegem în primul rând locul apropierii maxime de Dumnezeu, locul fericirii de a viețui cu El, a-I simți prezența, a vorbi cu El. Locul în care te simți în maximă siguranță, în care răul nu te poate ajunge.

De aceea, izgonit din Rai, Adam a trăit durerea sfâșietoare a ruperii de Dumnezeu, o dată cu dorul după ocrotitoarea apropiere de El. După Adam, toate generațiile retrăiesc această nostalgie a paradisului, cum genial s-a exprimat teologul nostru Nichifor Crainic. În excepționala carte „Nostalgia paradisului”, Crainic arată cât de potrivit este cuvântul „nostalgie” pentru a exprima dorul după comuniunea cu Dumnezeu.

Iată ce spune: „Căci nostalgia este alcătuită din două cuvinte grecești: nostos, care înseamnă întoarcere, în sens de întoarcere acasă sau întoarcere în patrie și algos, care înseamnă durere, în sensul unei copleșitoare afecțiuni subiective, căreia nu i se poate rezista. Nostalgia este astfel durerea de a nu mai fi în locul unde ai fost odinioară, pe care amintirea îl păstrează mereu prezent, ca pe un cuib al fericirii pierdute”. Acestei limpezi și convingătoare etimologii, Nichifor Crainic îi adaugă următoarea explicație: „Nostalgia paradisului este dorul de patria cerească a spiritului nemuritor. Iar idea paradisului, adică a unui loc care a fost sau care va fi al fericirii veșnice, e universal omenească. Fie în forma anteistorică privind începutul lumii, fie ca formă post istorică privind sfârșitul ei, fie ca amândouă deodată, această idee e comună tuturor credințelor religioase și tuturor neamurilor pământului. Pretundenitatea ei, în care se realizează un miraculos acord unanim al sufletului omenesc, peste toate timpurile și peste toate locurile globului terestru, ne vorbește, ca însăși universalitatea credinței în Dumnezeu, de un destin originar și de un destin final al omenirii”.

Dar, iată că Dumnezeu Cel Atot­milostiv ne deschide uşa unui drum care urcă spre poar­ta Raiului şi spre pomul vieţii noastre, a unui drum spre Raiul din care am fost izgoniţi. E drumul pe care ni l-a netezit şi ni l-a făcut uşor Domnul Hristos, du­când El mai întâi pe acest drum firea noastră până la o slavă mai mare decât a avut-o la în­ce­put, înainte de izgonirea din Rai, până la înviere şi proslăvire. Acum, Domnul Hris­tos ne chea­mă şi pe noi pe acest drum pe care ni l-a deschis şi ni l-a arătat cu putinţă de stră­bă­tut de firea noastră. Drumul acesta e uşor pentru noi, căci Domnul Însuşi ne sprijină să-l străbatem, Dom­nul îl face îm­pre­ună cu noi. E drumul postului, al înfrânării de la păcatele prin care sporim patimile noastre. E drumul în­toar­ce­rii noastre de la poftirea plă­ce­ri­lor lu­meşti spre poftirea celor spirituale şi dumnezeieşti. Dar e şi drumul pocăinţei pentru pă­ca­te­le săvârşite prin poftirea ne­mă­surată a celor lumeşti, căci fără această părere de rău a pocăinţei, nu avem putere să ne înfrânăm în timpul postului de la poftele care conduc la păcat.

Foarte frumos ne învață Sfântul Teofan Zăvorâtul despre modul cum ne putem ridica din această stare de cădere și să ne pocăim: „Am căzut prin mâncare, să ne străduim a ne ridica prin post; am căzut prin părerea de sine, să ne sculăm prin defăimarea de sine; am căzut prin nepocăință, să ne sculăm prin lacrimile străpungerii; am căzut prin lenevire și uitare de Dumnezeu, să ne sculăm prin grija de mântuire și frica de Dumnezeu; am căzut dedându-ne plăcerilor, să ne sculăm prin viețuire aspră și îndurare de bună-voie a lipsurilor; am căzut prin înstrăinarea de rânduiala Bisericii, să ne sculăm prin mersul în casa lui Dumnezeu; am căzut ascultând cântece rușinoase și îngăduindu-ne să dansăm, să ne sculăm prin ascultarea cântecelor bisericești și prin metanii dese; am căzut prin multa vorbire, să ne sculăm prin tăcere; am căzut prin împrăștiere, să ne sculăm prin însingurare și păzirea luării aminte; am căzut prin ascultarea de vorbe deșarte și citirea de cărți deșarte, să ne sculăm prin ascultarea Cuvântului lui Dumnezeu și citirea de cărți mântuitoare”.

Cuvintele cheie despre ceea ce învață Domnul Hristos referitor la post, în Evanghelia acestei duminici  sunt: iertare, postire cu bucurie şi pe ascuns, îmbogăţire în ceruri cu adevărata comoară care ţine inima noastră legată de cer. Astfel postul trebuie să fie însoţit de iertare, discreţie şi milostenie.

Nu la întâmplare, Evanghelia din această duminică începe prin reamintirea principiului iertării: de veți ierta oamenilor greșalele lor, ierta-va și vouă Tatăl vostru cel ceresc. Faptul că Adam nu a cerut iertare, atunci când a încălcat Cuvântul poruncii lui Dumnezeu, a constituit una dintre pricinile pentru care inima sa s-a învârtoșat și a ajuns până la a-L învinui indirect pe Dumnezeu, pentru propria sa greșală, determinându-L să-l izgonească din Rai. Domnul Hristos, nu numai că ne iartă greșalele, dar S-a făcut pe Sine Miel al lui Dumnezeu Care ridică păcatul lumii (Ioan. 1, 29), luând asupră-Și ocara și vina păcatului lui Adam. De aceea măsura iertării lui Dumnezeu se dă după măsura iertării noastre, așa cum ne-a învățat și în rugăciunea Tatăl nostru: și ne iartă nouă greșalele noastre, precum și noi iertăm greșiților noștri (Matei 6, 9-13).

Acesta este motivul pentru care duminica aceasta se mai numește și Duminica Iertării. Nu ne cerem iertare doar de la Dumnezeu, pentru cele pe care I le-am greșit, ci ne cerem iertare și unii de la alții, pentru cele pe care, cu voie sau fără de voie, le-am greșit.

De aceea Postul începe cu invitația la iertare și acceptarea acesteia ca și logică de viață atât în relația cu Dumnezeu cât și în cea cu aproapele. Dacă am accepta iertarea Tatălui fără să o dăruim și aproapelui, am intra într-o logica schizoida, încercând să trăim în două lumi cu doi stăpâni diferiți.  Însă Isus ne pune în gardă: nu putem sluji la doi stăpâni.

Mai întâi postul trebuie însoţit de iertare, pentru că, după cum spun Sfinții Părinți, postul este „zeciuiala pe care omul este dator s-o aducă lui Dumnezeu, pentru întreaga curgere a anului”; adică un dar sau ofrandă adusă de om lui Dumnezeu. Dar Mântuitorul ne spune că, „dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aminti că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău” (Matei 5, 23-24). Astfel nu poate fi primit darul sau jertfa postului, fără a ierta din inimă celor ce ne-au greşit sau fără a cere iertare celor cărora le-am greşit (ori i-am nedreptăţit).

Nu e vorba doar de un exerciţiu nutriţionist. Postul nu este doar ce nu mâncăm. Hristos Domnul n-a urcat pe Crucea Golgotei doar ca să ne propună o dietă, iar Evanghelia nu poate fi înlocuită cu o carte de bucate. Oricât de mult le-ar conveni unora. Aşa cum iertarea nu este o simplă declaraţie de platou de televiziune, ca să dea bine ca rating. Şi nici ca simplă încordare psihologică. Ci o prăznuire, din cuget curat, a realităţii Raiului, un Rai personalizat, căreia Biserica şi prin ea noi cântăm: „Raiule, preaîmbunătăţite, preasfinte, preafericite, cel ce ai fost sădit pentru Adam şi ai fost încuiat prin Eva, roagă pe Dumnezeu pentru cel căzut: Îndurate, miluieşte-mă pe mine cel căzut (Icos 3)“. Un Rai care se roagă, care respiră viaţa pentru omul cel căzut, care umple de sens chemarea. Parcă nu seamănă, nu-i aşa, cu edenul hollywoodian ce ne aprinde imaginaţia prin malluri şi pe rafturile cu staniol viclean ale propunerilor lumii în care agonizăm.

Apoi, postul trebuie ţinut cu multă discreţie, fără a te lăuda cu osteneala pe care o aduci tu lui Dumnezeu. Căci şi făţarnicii farisei, pentru a „arăta oamenilor că postesc” şi a primi lauda lor, „îşi smoleau feţele” (Matei 6, 16), părând mereu trişti sau posomorâţi de atâta postire. Din contră, tu nu căuta lauda semenilor, ci fi discret. De aceea şi spune Mântuitorul mai departe, „tu însă când posteşti, unge capul tău şi faţa ta o spală, ca să nu te arăţi oamenilor că posteşti, ci Tatălui tău Care este în ascuns. Şi Tatăl tău, Care vede în ascuns, îţi va răsplăti ţie” (Matei 6, 17-18). Şi cred că tot la îndemnul acesta se referă şi Sfântul Apostol Pavel, atunci când spune: „Cel ce nu mănâncă (adică posteşte) să nu osândească pe cel ce mănâncă (nu posteşte), … cine eşti tu, ca să judeci pe sluga altuia?”(Romani 14, 3-4).

Când postim suntem chemați să nu fim triști. Pe de o parte pentru a nu fi ca fățarnicii, căutând doar să culegem laudele semenilor noștri. Adevărata rațiune este în schimb faptul că postul nostru este unul al bucuriei. Renunțăm la banchetul acestei lumi doar pentru a ne pregăti pentru cel al Împărăției. Din aceeași rațiune primii creștini cântau în timp ce mergeau spre moarte în arenele romane: nu fiindcă iubeau moartea, ci convinși fiind că se pregătesc pentru viața cea adevărată.

Vestejirea firească a trupului să o împodobim cu veselia inimii şi a feţei, gândindu-ne la folosul cel mare pe care-l aduce postul. Ungerea capului şi spălarea feţei nu trebuie luate în literă, ci cu un înţeles duhovnicesc. Sfântul Maxim Mărturisitorul ne arată că faţa este icoana întregii noastre vieţi, iar capul este simbolul minţii. Deci, a spăla faţa înseamnă a ne curăţi viaţa de toată întinarea păcatului, iar a unge capul înseamnă a face mintea să strălucească de cunoştinţa dumnezeiască (Filocalia, vol. II, p.232).

De postit, o fac şi fariseii şi să ni-l amintim doar pe cel urcat la templu  pentru care ruga spre Dumnezeu era prilej foarte potrivit spre a se slăvi pe sine. Hristos spune limpede că atunci când postim să nu fim trişti „ca făţarnicii, că îşi smolesc faţa lor ca să se arate că postesc”. Şi apoi, chiar aşa:  de ce-am fi trişti când prin post şi rugăciune ne vindecăm trupul de boli şi sufletul de păcate?

Iată o altă dimensiune a Postului. Dacă vrem ca postul nostru să aibă un sens, ar trebui să ținem o evidență atentă a banilor pe care i-am economisit prin post, și să împărțim economiile făcute astfel, săracilor și nevoiașilor.mUn creștin timpuriu, Aristides, scria în lucrarea sa ,,Apologie”: Dacă există o persoană înfometată printre creștini, și nu dispuneți de mijloacele necesare să o ajutați, atunci să postiți două sau trei zile și să îi dați alimentele pe care le-ați economisit prin acest post, persoanei înfometate.

Astfel că  postul trebuie însoţit de milostenie faţă de cei lipsiţi. Aceasta este singura „bogăţie” ce poate fi agonisită în cer, „unde nici molia, nici rugina nu le strică; unde furii nu le sapă şi nu le fură” (Matei 6, 20). Întrebarea pe care astăzi ne-o pune Dumnezeu în Evanghelie este: Ce comori ne-am strâns în ceruri? Ce  putem pretinde că este al nostru, atunci când vom  apărea în fața Tronului lui Dumnezeu? Desigur, Dumnezeu ne spune să ne trăim viața noastră pe acest pământ, dar, totodată,  El vrea ca noi să experimentăm și pregătirea pentru ceea ce va urma să vină.

Toate comorile noastre de pe pământ, a spus Domnul Iisus Hristos, vor dura doar cât timp trăim. Ele sunt ,,colecții de rugină”. Ele se vor pierde toate. Dar, în Hristos găsim comori reale, care nu își vor pierde valoarea lor. Care sunt aceste comori pe care Dumnezeu le poruncește să le strângem, comori care îi sunt plăcute Lui, comori pe care să le putem lua cu noi, comori care să ne bucure veșnic? Un conducător amenința odată că ii va lua totul Sfântului Ioan Gură de Aur. Marele sfânt, însă, a răspuns: ,,comoara mea este în cer și niciodată nu va putea fi luata de la mine”.

Dar, să nu credeţi că postul, se limitează doar la înfrânarea de alimente. Această înfrânare, dacă este lipsită de înfrânarea de păcate, nu mai are valoare. Pentru că postul de bucate trebuie să ducă mai departe la postul de păcate. Şi, în final, cel ce se înfrânează de la bucate, dar apoi şi de la păcate, acela posteşte cu adevărat.

Post și de păcate, nu numai de bucate! În această privință socotim binevenit un cuvânt al Sfântului Vasile cel Mare: „Cei ce se înfrânează de la mâncare, dar au purtări rele, se aseamănă cu diavolul, care deși nu mănâncă nimic, totuși nu încetează să păcătuiască”. Postul cu bucate îndelung pregătite și cu prea multe dezlegări este auto-amăgire. Numai în cazurile unor maladii grave se îngăduie dezlegări și regim preferențial. Altfel riscăm un post fals. Căci zice Sfântul Asterie al Amasiei: „Nu falsifica postul, ca să nu pățești ce pățesc cârciumarii. Dacă ei sunt pedepsiți că pun apă în vin, cum vei scăpa oare nepedepsit tu, care falsifici asprimea postului prin mâncăruri de post pregătite cu multă grijă și artă?”

 Sfântului Ioan Gură de Aur, spune că în ziua de Învierea Domnului postul trupesc (abţinerea de la anumite alimente: ouă, lapte, carne) poate să înceteze, dar postul sufletesc (conştiinţa curată, cuget înţelegător, puritatea minţii) continuă în mod necesar.

Nu întâmplător, vorbind despre postul cel adevărat, Sfântul Vasile cel Mare spunea: „Ochiul celui ce posteşte este blând, mersul măsurat, faţa serioasă, netulburată de râs nestăpânit. Cel ce posteşte este măsurat la cuvânt şi curat la inimă”. De asemenea, şi Sfântul Ioan Gură de Aur spunea: „Postiţi? Arătaţi-mi-o prin fapte. Cum? De vedeţi un sărac, aveţi milă de el; un duşman, împăcaţi- vă cu el; un prieten înconjurat de un nume bun, nu-l invidiaţi. … Nu numai gura şi stomacul vostru să postească, ci şi ochiul, şi urechile, şi picioarele, şi mâinile voastre, şi toate mădularele trupului vostru”.

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.