Sfântul Prooroc Ilie – Râvnitorul de Dumnezeu

Sf Ilie   În data de 20 iulie, Biserica lui Hristos cea dreptmăritoare prăznuieşte pe sfîntul, slăvitul şi marele prooroc al lui Dumnezeu, pe sfantul Ilie Tesviteanul, pe marele rîvnitor al adevărului, pe mustrătorul împăraţilor celor fără de lege. În ziua de 20 iulie a fiecărui an cinstim pe cel mai rîvnitor prooroc al Legii Vechi, pe învăţătorul poporului celui depărtat de Dumnezeu, pe pedepsitorul proorocilor mincinoşi, pe marele făcător de minuni Ilie, căruia stihiile i s-au supus şi s-a învrednicit să vorbească cu Dumnezeu pe muntele Horeb şi cu Iisus Hristos pe Tabor.

    El a fost „om pământesc, cu slăbiciuni asemenea nouă” (Iacov 5,17), însă a trăit ca un om ceresc, a fost un om al rugăciunii şi al împlinirii voii lui Dumnezeu, a avut o curăţie sufletească asemenea îngerilor, o răbdare neclintită asemenea mucenicilor, o credinţă dreaptă şi statornică asemenea apostolilor, un curaj uluitor în înfruntarea rătăcirilor idolatre şi a nelegiuirilor de tot felul şi o râvnă neistovită în slujirea lui Dumnezeu şi a oamenilor. Sfânta noastră Biserică îl numeşte în cântările ei „îngerul Domnului care suflă cu râvnă dumnezeiască”, pentru că era însufleţit de zel sfânt faţă de Dumnezeu, faţă de triumful adevărului dreptei credinţe şi faţă de împlinirea faptei de milostenie şi de binefacere către semenii săi, inger intrupat in carne ce a primit de la Dumnezeu puterea de a deschide si inchide cerurile, de a cobora apa si foc din cer.

    Virtuţile şi faptele minunate ale Sfantului Ilie strălucesc ca nişte diademe scumpe peste veacuri şi sunt pilde demne de urmat pentru noi, de aceea Biserica noastră Ortodoxă i-a rânduit o zi de mare prăznuire.

    Precum stea de stea se deosebeşte în strălucire şi floare de floare se deosebeşte în înfăţişare şi parfum, aşa şi fiecare sfânt are ceva deosebit, care-l distinge de toţi ceilalţi. Așa precum  Biserica alături de numele fiecărui Sfânt pune câte un epitet: Pantelimon – Tămăduitorul, Dimitrie – Izvorâtorul de Mir, Spiridon – Făcătorul de Minuni, Cosma şi Damian – Cei-fără-de-arginţi,  pe Sfântul Prooroc Ilie îl putem numi Râvnitor: Ilie Râvnitorul de Dumnezeu, pentru râvna pe care a avut-o în a face cunoscut lumii și tuturor pe adevăratul Dumnezeu.

  Sfântul Prooroc Ilie, despre care Vechiul Testament ne învață în capitolele 17-22 din Cartea a treia a Regilor si in capitolele 1-2 din Cartea a patra a Regilor si la care Noul Testament face in repetate randuri trimitere, ( Matei 16,14 17, 11-12, Marcu 8, 28; Luca 4, 25-26; 9, 8, 19), atât Ioan Botezătorul cât și Însusi Hristos fiind luați drept reapariții ale vechiului profet,  ni se arată ca un om de munte, din Tesba Galaadului, ținutul muntos dintre Iordan și deșertul arab, dar cu înfățișare de aspru și strașnic ascet, întocmai ca Sfîntul  Ioan Botezatorul căruia îi este mereu asemuit în Noul Testament.

   Sfântul prooroc Ilie era din seminţia marelui preot Aaron şi, încă de la naştere, s-a arătat că va sufla cu focul dumnezeirii şi va arde pe cei fără de lege cu foc. La naştere, tatăl său, cu numele de Sovac, a văzut nişte bărbaţi îmbrăcaţi în haine albe vorbind cu pruncul şi învelindu-l cu foc şi băgîndu-i foc în gură să mănînce.

   Acestea văzîndu-le tatăl său, s-a dus la Ierusalim şi a spus preoţilor vedenia aceea, iar unul dintre preoţi, bărbat înainte văzător, i-a zis: ,,Nu te teme, omule, că vedenia pe care ai văzut-o pentru pruncul tău este spre slava lui Dumnezeu, căci acest prunc va fi locaş al luminii darului lui Dumnezeu şi cuvîntul lui va fi ca focul de puternic şi lucrător. Rîvna lui către Dumnezeu va fi fierbinte şi el va judeca pe Israel cu sabia şi cu focul”. Deci, crescînd pruncul şi ajungînd în vîrsta desăvîrşită, a devenit un mare prooroc şi propovăduitor al dreptei credinţe în Dumnezeu şi un prea rîvnitor al poruncilor Lui.

  Purta parul lung, cingatoare de curea împrejurul mijlocului și manta din piele de oaie, un cojoc, un fel de pelerină 2007_ilielungă, fără maneci, specifică păstorilor de la munte, o tundră adica, o sarică. Sfântul prooroc Ilie era iute în mișcări și tăios în cuvinte arătând dragostea şi râvna lui pentru adevăratul Dumnezeu în toate împrejurările, pe toate fronturile.

  În primul rând, în epoca sa, regele Ahab și soția sa Izabela, poporul iudeu, poporul ales al lui Dumnezeu, s-au abătut, au părăsit calea Domnului și  au ajuns până în punctul în care şi-au făcut o statuie-idol, pe zeul Baal şi-i aduceau acestuia drept jertfe umane pe pruncii lor! Idolul Baal avea rânduiți 450 de preoți falși, care mâncau la masa Izabelei și a lui Ahab. Dar cine a îndrăznit să-l mustre pe rege? Toţi tăceau. Doar unul a îndrăznit. Cel care nu avea nimic altceva decât un cojoc care însă, valora mai decât bogăţiile tuturor celorlalţi. Acest sărman s-a suit la palatele împărăteşti şi l-a mustrat pe Ahab: Tu – i-a spus, tu rătăceşti poporul! (vezi III Regi 18,18 ).

  Sfântul Prooroc Ilie  şi-a arătat sensibilitatea împotriva nedreptăţilor sociale din vremea sa. A ocrotit pe văduve, pe orfani, pe săraci, pe neputincioşi. Un om sărac, Nabot, avea o vie. Această vie era aproape de domeniul regal. Deşi era atât de mare averea regală, Ahab a vrut să ia şi via lui Nabot. Nu o dau, zice Nabot, este moştenirea mea părintească! Atunci Izabela a înscenat un proces şi a dispus ca Nabot să fie judecat. Într-adevăr, cu doi martori mincinoşi, care-l acuzau calomniator că L-a hulit pe Dumnezeu şi pe rege, Nabot a fost condamnat şi a fost executat prin ucidere cu pietre. Şi legea spune că averea celui condamnat la moarte revine regelui. Toţi văzuseră nedreptatea, dar stăpânea groaza şi frica. Cine să mustre nedreptatea şi crima? Ilie! La porunca lui Dumnezeu merge de-l găseşte pe Ahab şi-i zice: La celelalte răutăţi aţi adăugat şi asta: l-aţi ucis pe Nabot; dar acestea zice Domnul: Deoarece ai ucis şi ai moştenit, de aceea, unde a picurat sângele lui Nabot, acolo vor linge câinii şi sângele tău (III Regi 20).

   Aceste rătăciri care puneau în pericol credinţa şi fiinţa neamului, nu puteau dura. Văzând Ilie atâta rătăcire de la credinţă a poporului Israel şi atâta orbire şi întunecare, umplându-se de râvnă dumnezeiască, s-a dus înaintea regelui Ahab şi după ce l-a mustrat pentru nebunia şi idolatria lui, care  încurajat de păgâna lui soţie Izabela, îi persecuta pe Profeţi şi pe toţi oamenii rămaşi credincioşi lui Dumnezeu şi se închina idolilor Baal şi Astarte, l-a avertizat, atât pe el, cât şi pe poporul cel orbit şi înşelat de el, că vor fi pedepsiţi cu mare pedeapsă de Dumnezeu.Văzând că nu poate aduce pe rege la calea cea dreaptă a credinţei strămoşeşti, îi vesteşte că se va abate asupra ţării o secetă groaznică.

   Timp de trei ani și șase luni, Cerul s-a închis și nu a căzut din Cer nici măcar o picătură de rouă.    Proorocul Ilie a fugit şi s-a ascuns din fata maniei regesti. În pustiu Sfântul Ilie era hrănit de corbi cu mană cerească.

 Sfantul-Prooroc-Ilie-si-vaduva-din-Sarepta-Sidonului1Multe văduve erau în zilele lui Ilie”, dar erau văduve doar cu numele. Poprul lui Israel era orfan doar cu numele, doar în contabilităţile lor. Înlăuntrul său, era foarte bine, era foarte bogat şi foarte mândru de părinţii săi, cu care se îmbăţoşa.

  Dumnezeu căuta să îşi odihnească pe alesul său dar nu găseşte, în poporul său, nici un petec de pământ primitor. Nici o văduvă înlăcrimată. Nici un orfan sărac. Toţi sunt  bine. Toţi sunt aşezaţi, cuminţi, la casa lor. Şi, când vine nenorocirea, seceta, foametea, nimeni nu tresare, nimeni nu se trezeşte, nimeni nu crede.

  Dar cine sunt văduva şi orfanul? Credinciosul adevarat care are însetează după apa cea vie a Duhului Sfânt. Biserica lui Dumnezeu, este la  „săracul acesta a strigat“, aici se găseşte. Acolo poate Dumnezeu să lucreze, acolo poate proorocul să proorocească, acolo se săvârşesc minuni şi fapte dumnezeieşti.

   „La nici una dintre ele nu a fost trimis Ilie, decât la văduva din Sarepta Sidonului”. La cea nebăgată în seamă şi  lipsită de toată slava cea lumească. La cea care este considerată străină de Israel si de ,,sfintenia” poporului care ,,se culcase pe urechea” ca este ales, fără să mai si traiasca dupa poruncile lui Dumnezeu. La cea dispreţuită, aruncată, împinsă la marginile pământului.

  Dar ce a făcut această văduvă ca să intre în istoria biblică alături de Ilie?  A venit omul lui Dumnezeu gonit de toată lumea şi ea l-a primit ca prooroc. A însetat şi, în plină secetă şi lipsă, i-a dat un pahar cu apă rece, lui, îngerului în trup de om. Când i-a fost cerută pâine nu a cârtit, ci şi-a dat pe faţă durerea sa, inima sa de mamă care vedea cum moartea îi strânge de gât copilul. Iar când proorocul i-a poruncit să facă pâine din pumnul de făină ce mai rămăsese, a crezut cuvântului său, a crezut că pumnul acela de făină nu se va sfârşi, împotriva tuturor logicilor omeneşti şi a experienţei fireşti.

  Dar, mai ales, vedem credinţa smerită şi nefăţarnică a văduvei când îi moare copilul. Ce zice? Zice cumva că „Ţi-amSfantul-Ilie-si-fiul-vaduvei-din-Sarepta-Sidonului primit proorocul Doamne şi Ţi l-am hrănit şi tu îmi răsplăteşti cu moartea copilului meu?” Nu, ci spune „Ce ai avut cu mine, omul lui Dumnezeu? Ai venit la mine ca să-mi pomeneşti păcatele mele şi să-mi omori fiul?” (III Regi 17, 18). Pentru păcatele sale, aşa consideră văduva că a fost moartea copilului. Pentru că a înţeles, în faţa sfinţeniei, urmarea păcatului.

   Iar aprigul Ilie, cel ce a ucis cu mâna lui sute de prooroci ai lui Baal, îşi zdrobeşte inima sa şi cere de la Dumnezeu îndurare şi milostivire faţă de păcatele noastre, pentru că „mult poate rugăciunea dreptului”.

Doi săraci, văduva şi proorocul Ilie, şi un Dumnezeu care învie sufletele cele omorâte de păcat pentru lacrimile şi pocăinţa văduvei şi pentru rugăciunea sfântă a omului Său.

Aici, la Sarepta Sidonului, găsim Biserica lui Dumnezeu. Aici e adresa la care locuieste crestinul adevarat. Singurul intr-o lume pustiita de credinta…

   În loc să conducă poporul spre adevărata credinţă, regale și poprul  l-au părăsit pe adevăratul Dumnezeu şi s-au închinat lui Baal. Împotriva lor şi-a aruncat Ilie fulgerele. De ce l-aţi părăsit, le zice, pe adevăratul Dumnezeu? A chemat deci întreg poporul pe muntele Carmel şi a spus preoţilor lui Baal: Veniţi să dovedim cine are pe Dumnezeul cel adevărat. Luaţi pietre, zidiţi un jertfelnic, junghiaţi un viţel, şi rugaţi-vă dumnezeului vostru să trimită foc care să mistuie. Au făcut asta, dar în zadar strigau, invocând pe falsul lor dumnezeu. Ilie îi ironiza: Strigaţi mai tare, poate că Dumnezeul vostru doarme şi nu aude… Când deja începuse să se însereze, Ilie zice: Daţi-vă la o parte. Cheamă poporul să se apropie. Îşi ridică propriul jertfelnic, strânge lemne, junghie un animal, îl pune deasupra şi dispune să se toarne de trei ori apă din belşug peste el şi peste toate cele din jur, aşa încât să nu se creadă că ar putea exista pe undeva vreo sursă de foc. Îşi ridică apoi ochii la cer şi se roagă. Şi – ce putere are rugăciunea! – într-o secundă cerurile s-au deschis şi s-a coborât un foc care a mistuit toate. Atunci au crezut toţi, au căzut la pământ şi s-au închinat adevăratului Dumnezeu. Aşadar, porunceşte imediat: Acum, toţi ai lui Baal, în temniţă! Să nu scape nimeni, niciunul! Apoi i-a coborât acolo jos şi i-a junghiat pe toţi cei 450 (III Regi 18, 17-40). N-a făcut-o din răutate. Împlinea porunca lui Dumnezeu.

  carmelAltarul făcut de Sfântul Ilie pe muntele Carmel închipuia altarul Bisericii creştine întemeiate de Domnul Hristos prin jertfa Sa de pe Golgota. Astfel, cele 12 pietre ale altarului simbolizau pe cei 12 Apostoli, care stau la temelia Bisericii. Lemnele de pe jertfelnic simbolizau mulţimea mucenicilor ucişi pentru Evanghelie. Viţelul de jertfă este Însuşi Hristos care se jertfeşte pe altarele sfintelor biserici în timpul Liturghiei pentru mântuirea lumii. Şanţul săpat împrejurul altarului este valea acestei lumi în care încape sămânţa învăţăturii Vechiului şi Noului Testament. Cele patru vase în care se căra apă peste jertfelnic, sunt cei patru evanghelişti. Cele trei turnări arată cele trei persoane ale Preasfintei Treimi. Apa care a umplut şanţurile este învăţătura Evangheliei, iar focul ce s-a pogorât din cer şi a mistuit altarul şi jertfa, închipuieşte revărsarea Duhului Sfânt care sfinţeşte, luminează şi înnoieşte toate.

   Sfântul Ilie este numit al doilea Înaintemergător al venirii Domnului lui Iisus Hristos. De ce îl numeşte al doilea Înaintemergător al Domnului şi nu primul, doar ştim că Ilie îl precede pe Ioan Botezătorul? Pentru că Sfântul Ioan Botezătorul, în mod direct este ambasadorul lui Hristos, este cel mai apropiat de El, pe când Ilie, în mod direct este Crainicul Primei Persoane, a Tatălui, şi numai în mod indirect este premergătorul Celei de a doua Persoană Treimică, al Domnului Hristos. Totuşi, chiar şi sub raportul timpului, Ilie este al doilea Înaintemergător al Domnului Hristos, deoarece înainte de a doua venire Domnului, Ilie va fi acela care va îndeplini rolul pe care l-a avut Ioan Botezătorul înainte de prima venire a Mântuitorului. Aşadar, Ilie este al doilea Înaintemergător al Domnului Hristos pentru că, precum el, Ilie, în prima sa existenţă, cea de pe pământ, a mărturisit că Domnul este Dumnezeu, adică existenţa Tatălui, tot astfel, la a doua venire a lui Iisus el va dovedi lumii că Hristos, Fiul lui Dumnezeu, este una cu Tatăl, şi precum au fost ruşinaţi odinioară cei ce s-au închinat idolilor, aşa vor fi ruşinaţi la a doua venire a Mântuitorului cei care nu au primit cuvântul acestuia.

    Profetul Ilie a fost înălțat întru slavă cu trupul la cerul pe care atât de mult l-a râvnit. El dorise ca și pe pământ să se pogoare cele cerești și omenirea să trăiască după învățătura cea cerească, avându-și un singur împărat și conducător al ei, pe Dumnezeu.

  Sfântul Ilie, proorocul lui Dumnezeu, fiind luat cu trupul în carul cel de foc, pînă acum este viu în trup, păzindu-se de sf_ilieDumnezeu în locaşurile cereşti. El a fost văzut în Tabor de cei trei Sfinţi Apostoli în vremea Schimbării la Faţă a Domnului şi iarăși va fii văzut de oamenii cei muritori trupeşte, înaintea Venirii a Doua pe pămînt a Domnului. S-a născut văzut fiind în foc şi a trecut la ceruri în foc şi viața lui a fost de foc. Și se va întoarce într-o vreme a focului întunecat a veacului acestuia, a focului plin de păcate şi de necredinţă, în vremea cea mai grea a lumii acesteia în care ni s-a dat să trăim.

   Iubiţii mei, mesajul Sfântului Ilie este şi astăzi, ca întotdeauna, actual. Prin jertfa sa de pe Carmel, el înfruntă şi acuză şi omenirea de azi şi din toate timpurile care îşi fabrică dumnezei din ideologii şi patimi, degradând fiinţa omenească. Când omul reneagă pe adevăratul Dumnezeu, atunci, neputând trăi fără Dumnezeu, îşi plăsmuieşte dumnezei după dorinţele şi instinctele sale. Îşi face dumnezeu din materia brută, din piatră, fier sau lemn. Ba merge până acolo încât afirmă că nu el este creatura lui Dumnezeu, ci Dumnezeu este creatura sa; şi astfel se proclamă pe sine absolut, autonom, căci, îşi spune el, dacă Dumnezeu este o plăsmuire imaginară, atunci eu sunt mai mare decât el, eu însumi îmi sunt Dumnezeu, şi deci eu însumi îmi sunt lege, fac ceea ce îmi place mie şi nu dau seamă nimănui de ceea ce fac. Acest abis al decăderii morale l-a atins păgânismul roman, care a mers atât de departe încât şi-a divinizat patimile. Omul de azi, deşi nu cutează să se declare pe sine, în sens literal, Dumnezeu, totuşi are infama cutezanţă de a acţiona, de a face lucruri ce compet exclusiv lui Dumnezeu, ori de a încălca normele pe care Dumnezeu le-a impus creaturilor Sale. Astfel, bunăoară, ca ins, îşi asumă dreptul de viaţă şi de moarte, lăsând la viaţă numai copiii pe care el îi vrea. De unde odinioară legea naturală era considerată ca emanând de la Dumnezeu şi încălcarea ei era considerată ca o crimă contra lui Dumnezeu, astăzi legislaţiile umane nu ţin seamă de acest adevăr. Nu este oare aceasta o egolatrie?

   Omul zilelor noastre îşi este propriul idol, propria sa normă de acţiune. Dacă este plictisit, dezorientat şi fără elan, este pentru că s-a declarat independent de izvorul vieţii şi activităţii sale, căutând fericirea în satisfacerea instinctelor primare, în plăcerea pe care i-o poate procura o neostoită acumulare de bunuri şi mijloace de distracţie şi ignorează adevărul că toate acestea nu-i pot sătura setea înnăscută după o fericire nemărginită, fericire ce nu poate fi găsită decât dincolo de toate acestea, dincolo de materie, în spirit, în Dumnezeu, în respectarea legilor Lui.

   Să-l rugăm pe Sfântul Prooroc Ilie să mijlocească înaintea lui Dumnezeu pentru noi şi pentru toată lumea, ca să ne dea Domnul pace, ploaie timpurie şi târzie, să sporească credinţa noastră, dragostea, rugăciunea şi râvna noastră pentru Biserică şi pentru faptele bune, spre slava lui Dumnezeu şi mântuirea sufletelor noastre. Amin.

preot dr. Arsulescu Ion Sebastian

Colaborator ZiarExclusiv

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.