Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de Biruință

 Calendarul nostru creștin ortodox este împodobit de sărbători cu cruce roșie, asemenea unui câmp frumos cu maci roșii, care simbolizează sângele martirilor. Între categoriile de sfinți cinstiți de noi și cărora le cerem ajutorul, cuvioși, mărturisitori, apărători ai dreptei credințe, milostivi, cea mai importantă o reprezintă astfel categoria sfinților mucenici.

Un mare cuvântător al Bisericii, sfântul Asterie, episcopul Amasiei, care era un foarte mare iubitor de mucenici, trăind pe  vremea lui Constantin cel Mare, în perioada imediat următoare chinuirilor martirilor creștini spunea: „Dacă diavolul nu prigonea pe creştini, şi n-ar fi pornit război împotriva Bisericii, n-am fi avut mucenici. Iar dacă n-ar fi fost mucenici, viaţa noastră ar fi fost tristă si fără sărbătoare. Căci ce este egal în valoare cu aceste sărbători? (…) Adevărata evlavie este de a te închina și de a cinsti pe cei care au suferit cu răbdare patimi pentru Domnul, și care s-au pregătit pentru cea mai mare primejdie, moartea. Cei îndeobște prăznuiţi, sfinţii mucenici, au ajuns corifei și înainte stătători. Oameni nemuritori din pricina vieţii lor frumoase, veșnic vii, pentru că au dispreţuit viaţa, au schimbat sângele lor cu împărăţia cerească și au declarat corpul cel ispititor, binefăcător sufletului. Așa lucrează voinţa cea sfântă si bună, când ea este în om ca un conducător de care de luptă, când i se supun ei toate pornirile şi mişcările şi când ține gândurile cu grijă, ca pe niște frâuri, lovind pe cea sălbatecă și infrânând pe cea care este peste măsură de iute, pentru ca nu cumva drumul vieţii să ajungă neordonat și primejdios. Mucenicii sunt nu numai dascălii unei bune vieţuiri, ci și acuzatorii păcatului (…). Dacă acela a biruit prin răbdare para focului, pentru ce tu nu îmblânzești prin castitate desfrânarea? Dacă mucenicul nu avea nici o milă de bogăţia și banii pe care i-a lăsat, pentru ce tu nu dispretuieşti puțin argint pentru dreptate?”.

Sfinții mucenicii au dat mare atenţie cuvintelor evanghelice prin care Domnul îndeamnă pe sfinţii Săi: ,,Dacă cineva Mă va mărturisi pe Mine inaintea oamenilor, voi mărturisi şi Eu pe el inaintea Tatălui Meu cel din ceruri” (Matei 10,32).

Întemeiaţi pe această mărturisire a Domnului, mucenicii au suferit cu sufletul neschimbat ascuţişul sabiei, au mers în foc, fiecare şi-a oferit spatele spre biciuiri, s-au sfâşiat coastele cu vârful unghiilor, au răbdat lanţuri de fier şi au fost duşi în locuinţele întunecoase ale inchisorilor; s-au topit de foame şi s-au vestejit de sete; ca nişte pietre îşi dădeau feţele lor celor ce-i loveau; auzeau insultele ca nişte surzi; tăceau ca nişte muţi în faţa celor care-i insultau şi batjocoreau; au fost expuşi in faţa gloatelor şi in teatre; erau purtaţi prin piaţă şi prin for cu trupurile compler goale şi, ce e mai dureros, nu numai bărbaţi, ci şi femei. Unii au fost arşi in foc, alţii au ingheţat din pricina gerului, ne-au impărţit faptele lor de vitejie în felurite chipuri, pentru ca sa invingă chiar prin moartea lor. Pentru aceea imbrăcăm cu cinste evlavioasele lor trupuri, vasele alegerii, uneltele fericitelor lor suflete, casele în care au locuit filozofi. Le păstrăm ca pe nişte odoare de mare preţ, pentru toată viaţa, ne inarmăm cu ele, ca şi cu nişte merite proprii.

Biserica se întăreşte cu mucenicii, după cum se intăreşte un oraş cu soldaţi viteji. Se fac în cinstea lor prăznuiri obşteşti şi ne desfătăm de bucuria sărbătorilor. Cei cuprinşi de greutăţi sau nenorociri omeneşti, se grăbesc ca la un azil la locul de odihnă al preafericiţilor mucenici. Din pricina îndrăznirii lor în faţa lui Dumnezeu, facem din ei mijlocitorii rugăciunilor noastre. La locurile de odihnă ale mucenicilor, săracii scapă de sărăcie, bolnavii sunt vindecaţi, ameninţările puternicilor adorm…tatăl sau mama îşi ia în braţe copilul bolnav, lasă la o parte spitale şi pe doctori și  se refugiază la ajutorul unui om care n-a învăţat medicina, căci venind la unul din mucenici, prin el se roagă Stăpânului a toate.

Biserica noastră creștină sărbătorește în fiecare an pe data de 23 aprilie, pe unul dintre cei mai importanți sfinți martiri, anume pe Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, purtătorul de biruință. El este unul dintre creştinii devotaţi învăţăturii şi învierii Mântuitorului Hristos, pentru care a primit moarte martirică în ziua de 23 aprilie în anul 303.

Potrivit istoricilor, Sfântul Gheorghe s-a născut într-o familie de nobili din Lod, în Palestina siriană, între anii 275 și 285. Născut în părţile Cezareei şi a fost compatriot cu Sfântul Vasile cel Mare. Părinţii lui erau bogaţi şi nobili. Tatal său, Gerontius, făcea parte din armata romană din Capadocia, iar mama lui, Polichronia, era originara din Palestina. Amândoi erau creștini, astfel fiul lor a fost educat în spiritul creștinismului.

Sfântul Gheorghe și-a pierdut tatăl,  care a murit ca  martir pentu Hristos. Mama lui  a rămas văduvă la numai de 20 de ani și fiind cu mare credință în Dumnezeu,  nu s-a mai recăsătorit. La câtva timp  a rămas  orfan și de mamă. Gheorghe a crescut şi s-a distins prin calităţile sale. De foarte devreme şi-a manifestat înclinaţia de a deveni militar.  Rămas singur, s-a decis să mearga la Nicomidia, un oraș imperial din acea vreme acolo unde împăratrul  Dioclețian îl înroleză în armata romană, aducându-și aminte cu plăcere de devotamentul și vitejia tatălui său. Aşadar, s-a înrolat în armată. S-a distins ca militar şi ca ofiţer. Era primul în lupte. Avea o inimă de leu. În felul acesta a ajuns în rang general şi apoi chiar conte. Către vârsta de 30 de ani, Sfântul Gheorghe a fost promovat la rangul de tribun și a fost primit în garda imperială. Sfântul Gheorghe mai presus de grade, Îl avea însă pe Dumnezeu.

În anul 302, Dioclețian a dat un edict prin care toți ostașii romani erau obligați să aducă jertfe zeilor, iar cei care erau creștini urmau să îşi piardă funcţiile, să fie arestați şi dacă persistă în credinţă, să fie daţi morţii. Sosise vremea încercării pentru Sfântul Gheorghe. Indignat, Sfântul Gheorghe și-a arătat deschis dezaprobarea față de această lege, anunțând public că este creștin și crede în  Domnul Iisus Hristos. Diocleţian porunceşte să fie arestat. Îi descoase gradele, îi iau armura și îl aruncă de îndată în închisoare. Deși era deranjat de acest lucru, Dioclețian nu dorea să-l piardă pe unul dintre cei mai destoinici tribuni ai săi, așa că a încercat să îl ademenească, promițându-i pământuri, bani și sclavi, dacă aducea sacrificii zeilor romani. Întrucât a fost refuzat, împăratul l-a condamnt la moarte, Sfântul Gheorghe acceptând cu seninătate martiriul.  I-au străpuns pântecele cu o suliţă de fier. Apoi l-au pus pe o roată de fier, care de jur împrejur, pe coroană, avea unghii ascuţite, au lăsat roata să se rostogolească, iar trupul Sfântului se sfâşia adăpând  pământul cu sângele său. După aceea, l-au încălţat cu încălţăminte de fier cu cuie şi l-au obligat să păşească. Apoi l-au aruncat într-o groapă cu var, ca să se topească. Dar şi varul l-a biruit şi încălţămintele de fier le-a biruit şi toate. Nu este un lucru de mirare acesta. A spus Hristos: „Nu vă temeţi! Veţi călca peste şerpi şi peste scorpii şi nici un fir de păr din capul vostru nu va cădea, dacă nu vrea Dumnezeu” (vezi Luca 10, 19; 21, 18; Matei 10, 29).

După acestea, în afara Cezareii era un templu idolesc plin de statui. Îl iau deci pe Sfântul Gheorghe, ca să jertfească. El privea cu faţa sa îngerească. Se uită la idoli şi spune cu glas mare: În numele lui Iisus Nazarineanul vă întreb: Statui şi idoli, ce sunteţi? Şi ei au răspuns: Nu suntem dumnezei, suntem demoni! Apoi, Sfântul şi-a făcut rugăciunea şi imediat un cutremur a zguduit întregul templu, au căzut jos statuile şi s-au făcut bucăţi şi praf.

 Sfântul Gheorghe a fost decapitat în fața zidului cetății Nicomidia, pe 23 aprilie 303. Trupul sfântului a fost trimis pentru îngropăciune în orașul său natal, la Lod, unde creștinii l-au înmormântat, așa cum se cuvenea unui martir. Se stinge din această viaţă „ca un mucenic nebiruit, ca un pur­tător de chinuri, ca un apărător al credinţei neînfruntat” (cântarea a 7-a).

Prin viaţa sa scurtă, Sfântul Mare Mucenic Gheorghe a dovedit multă râvnă şi dragoste pentru învăţătura lui Hristos, pe care a apărat-o şi mărturisit-o cu mult curaj în faţa celor care îl sileau să renunţe la credinţa creştină. Înaintea celor care îl forţau să nege religia creştină, tânărul mucenic Gheorghe nu se înclină şi dă dovadă de curaj. Aşa cum ne învaţă cântările închinate Sfân­tului Gheorghe, el s-a dovedit în faţa celor ce nu-i respectau liber­tatea de conştiinţă ca un purtător de biruinţă, ca un soare străluci­tor şi ca un mărgăritar de mult preţ. Cu puterea crucii fiind înar­mat, el a zdruncinat credinţa cea spinoasă a idolilor şi a sădit viţa dreptei credinţe. El este asemănat cu un „diamant al răbdării, aprins de dragostea pentru Hristos”.

El a fost asuprit pe ne­drept şi fără milă de stăpânirea romană, care persecuta în mod pu­blic pe cei ce credeau în Iisus Hristos. În faţa celor cuprinşi de gân­duri potrivnice învăţăturii Sfintelor Evanghelii, Sfântul Gheorghe se arată vrednic „voievod al lui Hristos” (Acatistul Sfântului Gheorghe) şi el este înarmat doar „cu platoşa dreptăţii, pavăza credinţei, coiful mântuirii şi sabia Duhului” (Efeseni 6, 14-17). Din această cauză imnografii îl numesc „purtător de biruinţă” sau „dumneze­iesc viteaz”, care cu îngerii dănţuieşte şi pe cei binecredincioşi îi apără şi îi sfinţeşte când aceştia îl cheamă în rugăciunile lor.

Iubiții mei,  nu ajunge să sărbătorim pe Sfântului Gheorghe, ci trebuie să-l imităm şi noi pe sfânt în virtuţile pe care le-a avut şi mai ales în bărbăţia pe care a arătat-o de-a lungul întregii sale vieţi. Urmând și noi pilda Sfântului Mare Mucenic Gheorghe, să fim și noi  buni ostași ai împăratului ceresc, ai Domnului și Mântuitorului Iisus Hristos, să fim statornici în credința noastră creștină, păstrând și slujind adevărului evanghelic, care ne îndeamnă la dragoste către Dumnezeu și către oameni, la pacea și întrajutorarea tuturor și astfel vom sluji Mântuitorului și vom dobândi cununa cea nepieritoare a vieții veșnice, așa cum a dobândit-o și Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, Purtătorul de biruință.

Se spune că undeva, în afara Cezareei, pe un povârniş exista o fântână cu apă bună, dar nimeni nu îndrăznea să se apropia de ea; pentru că alături era o peşteră, iar în ea se sălăşluise o mare fiară, un şarpe uriaş, care ieşea şi mânca oameni şi animale. Sfântul Gheorghe s-a apropiat cu suliţa lui de izvor. Fiara a mormăit, a ieşit brusc şi şi-a deschis gura ca să-l înghită. Dar Sfântul Gheorghe aruncă cu credinţă o cruciuliţă de lemn în gura deschisă a şarpelui. O aruncă în cele dinlăuntru ale lui şi fiara s-a spart şi a crăpat. De aceea, vedeţi în icoane pe Sfântul Gheorghe zugrăvit călăreţ şi cu suliţa, care are în vârf crucea Domnului, ucigând fiara.

Evlavia deo­sebită a credincioşilor noştri faţă de Marele Mucenic Gheorghe se reflectă atât în purtarea numelui sfântului, cât şi în închinarea lă­caşurilor de cult. Faţă de acest mare purtător de biruinţă, domnito­rul moldovean Ştefan cel Mare şi-a arătat deosebita sa veneraţie prin faptul că mai mult de jumătate din cele 47 de Biserici zidite de el au hramul „Sfântul şi Marele Mucenic Gheorghe”. Oferind acest smerit dar al prezenței noatre la sfânta Biserică, purtătorului de chinuri şi de biruinţă, el nu va înceta niciodată să se roage pentru iertarea greşelilor noastre înaintea Mântuitorului Hristos şi noi vom prospera în viaţa duhovnicească. Să cerem din adâncul sufletelor noastre Sfântului Mare Mucenic Gheorghe să fie mereu rugător şi mijlocitor pentru noi înaintea lui Dumnezeu, izvorul vieţii şi al darurilor spirituale. Ca o stea pur­tătoare de lumină duhovnicească să ne călăuzească totdeauna spre toate lucrurile bineplăcute oamenilor şi lui Dumnezeu, Căruia I se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea în veci. Amin!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.