Odovania Praznicului Bobotezei

Joi, 14 ianuarie 2016, s-a încheiat prăznuirea liturgică a praznicului împărătesc al Botezului Domnului.
Calendarul nostru creștin ortodox prin tot anul liturgic, desfășoară înaintea noastră, întreaga viață a Domnului nostru Iisus Hristos, de la Nastere pana la Inaltare si Pogorarea Duhului Sfant, făcând prezente în chip tainic, cele mai importante momente vietii Lui, astfel ca noi sa le putem retrai si sa luam parte la ele.
Deoarece o singura zi nu e de ajuns spre a ne ajuta sa ne aducem aminte de un eveniment sfant, Biserica a statornicit ca praznicele imparatesti si chiar ale unor sfinti, sa fie sarbatorite intr-un chip mai deosebit.
De aceea, pentru pregatirea sufleteasca a credinciosilor, aceste sarbatori sunt precedate de un timp de pregatire, de anticipare, numit inainte-praznuire, iar dupa ziua stabilita a sarbatorii sa fie si o perioada de continuare sau prelungire a serbarii, numita dupa-serbare sau dupa-praznuire, ca un fel de ecou al zilei de praznic. La incheierea perioadei de dupa-serbare se praznuieste odovania praznicului. Termenul odovanie (otdania) este din limba slavona si inseamna “sfarsit”, “dezlegare” sau “incheiere” a sarbatorii, un fel de concluzie.
La fel ca şi celelalte sărbători mari şi Praznicul Botezului Domnului are o perioadă de înainte-prăznuire şi una de după-prăznuire. Slăvitul praznic al Botezului Domnului are dedicate în mod special o duminică înainte de ziua de prăznuire a sărbătorii și o duminică după Botezul Domnului, adică o perioadă de înainte prăznuire și până joi, 14 ianuarie, o perioadă de după serbare, care se încheie cu ziua odovaniei, timp în care fiecare credincios, chiar și fără binecuvântarea duhovnicului poate gusta Agheasmă mare.
În total au fost 13 zile de pomenire liturgică a acestei mari sărbători, cu care se încheie practic ciclul liturgic al Naşterii, Tăierii Împrejur şi Botezului Domnului.
Următorul praznic Împărătesc va fi la 2 februarie când pomenim Întâmpinarea Domnului, sărbătoare care îşi va începe prăznuirea liturgică la 1 februarie şi se va încheia la 9 februarie.
Sărbătoarea Bobotezei se referă la momentul Botezului Domnului Hristos în râul Iordanului săvârșit de Sfântul Ioan, Înaintemergător al Domnului, atât în viață cât și în moarte, eveniment petrecut atunci când Domnul Hristos a împlinit vârsta de treizeci de ani, când alcătuirea organismului omenesc ajunge la împlinire. El nu a avut nevoie de Botez fiindcă nu a avut păcat iar noi ne botezăm nu la 30 de ani cu botezul lui Ioan, ci în pruncie, cu adevăratul Botez întemeiat de Domnul Hristos prin Sfinții Apostoli (Matei 18,19-20) și administrat apoi de Sfinții Apostoli celor mari și celor mici.
Domnul Iisus Hristos singurul fără de păcat nu avea nevoie de Botez. Prin Botez Domnul Hristos a luat asupra Sa păcatele noastre și le-a înecat în apă. Domnul s-a botezat ca să-l sfințească pe Botezător, pentru a zdrobi capetele balaurilor din apă, pentru a împini legea, pentru a descoperi Taina Sfintei Treimi, pentru a sfinți apele.
Domnul a făgăduit să vină și să Se arate întru slavă mare. Domnul a făgăduit că vine; și iată, El nu a venit la vremea când noi aveam cel mai puțin nevoie de El, ci când nevoia noastră era cea mai mare. Dumnezeu a trimis un prooroc sau un înger în locul Său, la vremea potrivită. Dar când răul s-a înmulțit în lume atât de mult, că nici măcar un înger nu mai era în stare să-l ardă cu lumina sa, nici un prooroc nu mai avea putință să-l strâmtoreze prin cuvintele sale, atunci Dumnezeu Și-a împlinit vechea făgăduință și S-a arătat pe pământ.
„Și se va arăta slava Domnului și tot trupul o va vedea căci gura Domnului a grăit.” (Isaia 40,5)
Dar cum a venit Dumnezeu în plină slavă? În smerenie și ascultare de negrăit, așa încât îngerii Săi arătau mai strălucitori și proorocii Săi mai măreți decât El. Când s-au arătat la Iordan proorocul și Stăpânul, proorocul a atras atenția mai mult decât Stăpânul. Ioan Înaintemergătorul părea mai tainic și mai mare decât Domnul Hristos. Domnul Hristos Își ascundea slava Sa și măreția sub două învelișuri groase: unul era trupul omenesc și celălalt era smerenia. Așa încât oamenii nici nu L-au băgat în seamă, nici nu L-au recunoscut, în timp ce ochii tuturor puterilor cerești erau așezați pe El mai mult decât pe întreaga lume zidită. Înveșmântat în trup adevărat și în smerenie curată, Domnul Hristos a venit din Galileea, la Iordan, către Ioan, ca să se boteze de către el. (Matei 3,13).
Prin toate lucrările Sale, El ne învață smerenia și ascultarea. El Se ascunde în spatele lucrărilor Sale, tot așa cum soarele se ascunde noaptea în spatele strălucirii stelelor, tot așa cum o privighetoare se ascunde în tufe în spatele cântecului său.
Astfel ne învață Dumnezeu smerenia, ca omul să se rușineze și să se facă conștient de mândria sa prostească; ca omul să nu se dea mare, neavând nici o lucrare bună a sa; ci să lase faptele să vorbească pentru sine și el să se ascundă în spatele lor, așa cum Dumnezeu stă tăinuit în spatele lucrărilor Sale, fără să fie văzut ori auzit, așa cum merge un păstor în spatele turmei sale mari.
De aceea Sfântul Ioan Înaintemergătorul nu numai că propovăduiește pocăința, dar săvârșește botezul pocăinței, pentru ca oamenii să pună pecete văzută pe pocăința lor. Cu cât este mai mare pocăința unui om, cu atât mai deplin se slobozește de cele ale lumii și se întărește cu râvnă pentru Dumnezeu; Dumnezeu degrabă ia aminte și în ascultare răspunde rugăciunilor oamenilor.
Domnul nostru Iisus Hristos a dat oamenilor această învățătură despre smerenie și ascultare în fiecare clipă a vieții Sale pământești, de la nașterea Sa în peșteră până la moartea Sa pe Cruce, Domnul Iisus trăia învățând oamenii despre smerenie și ascultare. El a dat această învățătură vie și prin botezul Său în apa Iordanului.
Sfântul Ioan (= darul lui Dumnezeu) Botezătorul este o mare personalitate, cel mai mare om născut din femeie, ultimul profet al Legii Vechi și primul profet al Noului Testament,încă din pântecele Maicii Sale, născut prin intervenția lui Dumnezeu, rudă cu Domnul Hristos, voce a Cuvântului, candelă a Luminii, luceafăr.
Ioan Botezătorul este un personaj extraordinar. A fost zămislit cu şase luni înaintea Domnului, în chip minunat, de către doi drepţi,vârstnici şi care nu puteau avea prunci, preotul Zaharia şi Elisabeta, verişoara Mariei, Maica Domnului, şi s-a născut deci cu şase luni mai devreme decât Hristos. La naşterea sa, tatăl său Zaharia a fost vindecat de muţenie (cu care îl lovise arhanghelul Gabriel pentru îndoiala lui), şi plin de Duhul Sfânt (Lc. 1, 67) a , în care se spune: „….iar tu, pruncule, proroc al Celui Prea-Înalt te vei chema, căci vei merge înaintea feţei Domnului, ca să găteşti căile Lui…”(Luca 1, 68-79).
Ca şi Domnul, s-a pregătit de misiunea sa timp de aproape 30 de ani, în tăcere şi viaţă aspră. Apoi s-a retras în pustie îmbrăcat în piei de animale, pentru a arăta starea duhovnicească a omenirii căzute: pustiul absenţei lui Dumnezeu şi întoarcerea către o stare animalică. Şi în acest pustiu Duhul Sfânt i-a deschis gura şi a profeţit desluşit apropiata venire a lui Mesia. Esenţa acestei profeţii stă în acest cuvânt: „Pocăiţi-vă căci s-a arătat Împărăţia Cerurilor” (Matei 3, 2), care va fi reluată aidoma de către Hristos când va începe să înveţe (Mt. 4, 17), pentru a arăta Evreilor că El este Cel care era vestit de către Ioan Botezătorul.
Ioan nu se mulţumeşte să vestească venirea lui Mesia, ci dă şi sfaturi duhovnice şti şi mai cu seamă botează (5): afundă oamenii în apele Iordanului. Acest botez este un botez al pocăinţei, profetic şi simbolic: după cum apa spală trupul, lacrimile de pocăinţă spală sufletul. Nu mântuieşte pe om de moartea veşnică. Dar Ioan adaugă: „Eu vă botez cu apă, spre pocăinţă, dar Cel ce vine după mine este mai puternic decât mine… Acesta vă va boteza cu Duh Sfânt şi cu foc…” (Matei 3, 11). Iar mulţimile vin din toate părţile pentru a se boteza. Ioan este omul cel mai vestit din Iudeea.
Ioan era cel mai însemnat om al zilei. Hristos nu era cunoscut nimănui și, chiar atunci când L-au cunoscut, oamenii păcătoși Îl socoteau pe Ioan mai mare decât El. Oamenii se adunau în jurul lui Ioan din toate categoriile, simpli și învățați, săraci și bogați. Ioan atrăgea atenția atât prin înfățișarea sa din afară, cât și prin viața sa pustnicească din pustie și prin cuvintele sale cu înțeles tainic. Nu se strângeau mulți în jurul lui Ioan din pricina păcătoșeniei lor ori din dorința de pocăință, cât din iscodire, ca să vadă și să audă un om care nu era obișnuit. Hristos nu a stârnit iscodire. Primul act public al lui Hristos este de a urca din Galileea în Iudeea pentru a primi botezul lui Ioan în Iordan. Ce lucru de necrezut, uimitor, tulburător! Deşi sunt veri după trup, nu e nicio legătură biologică între ei: doar una pur duhovnicească.
În mijlocul mulțimii, Domnul mergea fără grabă către Iordan. El nu avea nimic care să atragă privirea oamenilor și nimeni nu-I dădea nici o atenție. Înfățișarea Sa nu avea ceva aparte, ca aceea a lui Ioan, nici viețuirea Sa nu era atât de bogată în osteneli pustnicești.
El era deopotrivă cu mulțimea și cu toții mergeau împreună din Galileea la Iordan Dar, în mulțimea aceea întreagă de oameni de lângă Iordan, se afla un om, și numai unul singur, care Îl cunoștea cu adevărat. Acesta era chiar Ioan Botezătorul. Ochii sihastrului desăvârșit străluceau și tunetul glasului său a amuțit pentru o clipă. Ioan a uitat cu totul de restul mulțimii strânse în jurul apei și în apă și, arătând către Iisus, a spus liniștit: „Iată Mielul lui Dumnezeu! Cel ce ridică păcatul lumii” (Ioan 1, 29).
Sfântul Duh a arătat pe Iisus lui Ioan spunându-i: Iată Mielul lui Dumnezeu.
Cu aceste câteva cuvinte a vădit Înaintemergătorul smerenia și ascultarea Domnului Hristos. El este smerit ca un miel, și ascultător ca un miel – atât smerenia cât și ascultarea fiind îndreptate spre Dumnezeu. El merge cu sfială și smerenie ca un miel și, tot ca un miel, merge la păscut și moare cu aceeași încredere în păstorul său, așa încât Hristos merge oriunde Îl îndrumă Tatăl Său din cer: către nașterea într-o peșteră, către botezul din Iordan, către moartea pe Cruce – toate cu aceeași consimțire și încredere.
Cum ridică Hristos păcatul lumii asupra Lui? Prin dragostea Sa și jertfa Sa, una fiind nedespărțită de cealaltă; căci nu există dragoste adevărată fără jertfă, și nici o jertfă adevărată fără dragoste. În dragostea Sa, Hristos a coborât în această lume materialnică și S-a îmbrăcat în trup de carne supus ispitei.
Când Domnul a primit botezul în apele Iordanului, această întâmplare a fost însoțită de un fenomen firesc minunat; se spune că apele Iordanului și-au oprit curgerea cea firească întorcându-se înapoi. „Marea a văzut și a fugit, Iordanul s-a întors înapoi” (Psalm 113,3). Iordanul s-a întors înapoi, s-a uimit de intrarea lui Hristos cel fără de păcat în apă.
Ioan însă Îl oprea, zicând: „Eu am trebuință să fiu botezat de Tine și Tu vii la mine?”
Ioan ştie deci că acest om care vine către el este Mesia. Ioan Îl recunoaște pe Hristos, dar nu cunoaște planul Său de mântuire. Ioan este uimit că tocmai El îi cere botezul. Este absolut de negândit pentru un drept: cum făptura căzută ar putea să boteze – şi deci să cureţe – pe Hristos Fiul lui Dumnezeu? El vorbeşte desluşit: „eu am trebuinţă să fiu botezat de Tine, şi Tu vii la mine!” (Mt. 3, 14).
Acum se desfășoară o întâmplare fără de asemănare din istoria omenirii: Dumnezeu se întrece cu omul în smerenie! Ioan boteza păcătoși spre pocăință. Totuși, Cel fără de păcat, Care nu avea pentru ce să Se pocăiască, a venit la el și i-a cerut ca el să-L boteze. Ioan, care era mai întărit duhovnicește decât toți păcătoșii din jurul său, îndată a recunoscut în Hristos pe Unul mai puternic decât el. Înainte de a-L vedea, Ioan știa deja că El venise pe pământ și viețuia printre oameni: „În mijlocul vostru se află Acela pe Care voi nu-L știți” (Ioan 1:26).
De îndată ce Ioan L-a văzut, se poate ca el să fi crezut că menirea lui ca Înaintemergător a luat sfârșit și să fi spus ca dreptul Simeon mai înainte: „Acum slobozește pe robul Tău, Stăpâne, după cuvântul Tău, în pace” (Luca 2:29), sau așa cum a spus Ioan mai târziu într-o împrejurare: „Acela trebuie să crească, iar eu să mă micșorez” (Ioan 3:30). Dar în loc să se întâmple precum a gândit și s-a așteptat Ioan, Hristos i-a dat poruncă neașteptată. Aflat în mijlocul oamenilor păcătoși, Hristos Cel fără de păcat a căutat la Ioan ca acesta să facă pentru El ceea ce el făcuse pentru alții: să Îl boteze în râu așa precum botezase pe alții. Împotrivirea lui Ioan la aceasta este cu totul de înțeles pentru oamenii muritori. Ah, frații mei, este un lucru înfricoșător să aduci în apă pe Cel mai curat decât apa! Este cel mai înfricoșător pentru zidire ca să-și pună mâna pe capul Ziditorului! Cum poate omul, care este făcut din țărână și cenușă, să cuteze să-și pună mâna pe El, Care șade pe heruvimi?
Domnul Hristos termină îndată vorba cu Ioan cu o zicere scurtă, dar hotărâtă: „Lasă acum, că așa se cuvine nouă să împlinim toată dreptatea” (Matei 3, 15).
Acest răspuns uluitor este o revelaţie te o l o g i c ă d e mare importanţă. Este un răspuns treimic: se cuvine Nouă, Tatăl, Duhul Sfânt şi cu Mine, să făptuim astfel; aceasta am hotărât Noi.
Este ca și cum Domnul ar spune aici: Lasă acum orice cuvinte despre vrednicia Mea și despre care este mai mare sau mai puternic. Ziua aceasta nu are această menire, ci alta. Va veni vremea când ceea ce spui acum se va face lămurit. Nu putem învăța pe oameni ceea ce nu am făcut noi înșine. Dacă nu vom face așa, cine ne va crede? Cum ne vom deosebi, altfel, de fariseii și cărturarii Ierusalimului care învață și ei nu fac? Noi trebuie să împlinim toată legea pentru a da legii întregi un înțeles mai înalt, duhovnicesc. Eu trebuie să fiu mai întâi botezat cu apă, ca după aceea să botez cu Duh Sfânt și cu foc.
Dreptatea despre care este vorba nu are nimic de-a face cu morala sau cu dreptul: este vorba de cugetele drepte ale lui Dumnezeu, care sunt temelia zidirii. Cât despre aşa, este vorba de un fel de a făptui: pentru a mântui omul respectându-i în acelaşi timp libertatea, Eu trebuie să Mă cobor, să merg până în adâncul prăpastiei prin firea Mea omenească; şi astfel voi putea să înşel pe Satana, cel care a înşelat pe Om în Grădina Raiului. Dacă Domnul spune acum, înseamnă că nu va fi mereu aşa. Într-adevăr, 40 de zile după Învierea Sa, va fi ridicat, cu firea Sa omenească îndumnezeită, mai presus de Ceruri: Cel care s-a coborât pe Sine întru cele mai de jos, întru cele mai de sus va fi înălţat.
Planul mântuirii este dat la iveală prin împlinirea sa. Ceea ce acum nu este lămurit se va lămuri în curând. Cerurile se vor deschide și vor lămuri ceea ce vă cer Eu vouă. În măsura în care Ioan s-a temut în prima clipă să-L boteze pe Hristos, în aceeași măsură el asculta acum porunca lui Mesia. Și cerul cu adevărat s-a grăbit să adeverească și să binecuvânteze lucrarea mâinii Înaintemergătorului.
Sfântul Ieronim spune: Exista o pricină întreită pentru a primi botezul de la Ioan. Mai întâi, fiind născut om, pentru a împlini toată dreptatea și smerenia pe care o cerea legea. În al doilea rând, prin botezare, să încuviințeze sensul botezului lui Ioan. În al treilea rând, sfințind apele Iordanului, să arate, prin pogorârea porumbelului, că Duhul Sfânt era de față la botezul credincioșilor.
Hristos a intrat în apă nu ca să Se curățească pe Sine, ci ca să înece simbolic pe omul cel vechi. În clipa în care Iisus este afundat în apele Iordanului, nu apa este cea care Îl curăţeşte, ci El curăţeşte apele. Însăşi prezenţa Sa, a Cuvântului întrupat, în apele pe care le curăţeşte, alungă din ele duhurile necurate care le murdăreau şi le spurcau de la căderea Omului (care a atras după ea căderea întregii zidiri, pentru că o poartă în el). Or apele reprezintă materia primordială a zidirii, lumea, cosmosul. Primind să Se coboare în ape (chip al Întrupării Sale, căci Fiul S-a coborât din Ceruri), Domnul curăţeşte şi izbăveşte lumea. Este primul act de mântuire.
În această apă curăţită, Se va coborî Duhul Sfânt. Iar omul afundat în această apă sfântă va fi afundat şi în Duhul Sfânt. Este botezul în Duh: noua naştere din apă şi din Duh.
Prin supunerea Sa, El a reîntregit în chip simbolic Potopul care a înecat lumea de pe vremea lui Noe și, de asemenea, înecarea lui Faraon și a armatei sale egiptene, în Marea Roșie. În Potopul care a cuprins întreaga lume, omenirea păcătoasă a fost înecată. În Marea Roșie, Faraon, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu, a fost înecat. Hristos a luat asupra Lui păcatele lumii. El a primit de bunăvoie să Se înece în locul omenirii păcătoase; El de bunăvoie a luat asupra Lui soarta lui Faraon cel înecat, vrăjmașul Dumnezeului Celui viu. El a îngăduit apei să-I înghită trupul ca și cum ar fi fost îngropat în mormânt. El a lăsat apa să curgă o clipă peste El și apoi S-a ridicat și a ieșit din apă. Prin aceasta, El a repetat acea lecție înspăimântătoare pe care a dat-o Dumnezeu oamenilor prin înecarea păcătoșilor în vremea lui Noe și aceea a lui Faraon în Marea Roșie. Prin aceasta El, în chip văzut, dar tăinuit, a spus ceea ce zice El mai târziu în cuvinte către fariseul Nicodim: „De nu se va naște cineva din nou, nu va putea să vadă Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3, 3). Dar numai acela se poate naște din nou în această viață care a murit pentru omul cel vechi; sau, cu alte cuvinte, cel în care omul cel vechi, păcătos, a murit. Cel care se cufundă cu păcatele sale în apă iese afară curățit de păcat. Cel care își osândește trupul, om trupesc fiind, se ridică prin Duhul ca om duhovnicesc. Cel care se îngroapă cu Hristos prin botez, ca în mormânt, se ridică cu Hristos în Învierea Sa ( Coloseni 2,12). Cel care își îneacă mândria, neascultarea, zavistia și toată necurăția omului celui vechi, păcătos, va ieși din apă cu smerenie, umilință, ascultare și dragoste. Cel care moare pentru sine va viețui împreună cu Dumnezeu (Romani 6,3-8).
Cel care a murit ca păcătos și se naște din nou ca om drept, își va repeta și el exemplul dat de Hristos prin botezul Său în Iordan. „Înainte de a se pune început nou vieții, trebuie să se pună capăt celei vechi.”, spune Sfântul Vasile cel Mare.
Iar botezându-Se Iisus, când ieșea din apă, îndată cerurile s-au deschis și Duhul lui Dumnezeu Sa văzut pogorându-Se ca un porumbel și venind peste El.
Domnul este afundat în ape de Ioan şi de cum S-a ridicat, cerurile s-au deschis, adică lumea îngerească s-a dat deoparte pentru ca să se dezvăluie o taină dumnezeiască. Duhul Sfânt, degetul lui Dumnezeu , a arătat pe Iisus din Nazaret ca Mesia şi Fiu al lui Dumnezeu, iar Tatăl, prin gura unui seraphim, mărturiseşte iubirea Sa pentru Fiul Său. Pentru că Iisus a săvârşit această kenoză minunată, Sfântul Duh L-a arătat ca Mesia iar Tatăl a adeverit dinaintea făpturilor iubirea Sa pentru El.
Duhul nu a pogorât asupra lui Hristos pe când Se afla în apă, ci atunci când El a ieșit din apă. Duhul lui Dumnezeu nu se pogoară peste omul cel vechi, care este viu păcatului și mort pentru Dumnezeu, ci numai asupra omului născut din nou duhovnicește, care a murit păcatului și a înviat întru Dumnezeu.
Duhul a pogorât asupra lui Hristos în chip de porumbel, nu întrupat ca porumbel, așa cum este Hristos întrupat ca om, ci numai în chip de porumbel, ca porumbel.
Sfântul Ieronim spune că porumbelul s-a pogorât asupra capului lui Iisus așa încât nimeni să nu creadă că glasul Tatălui a fost îndreptat către Ioan, și nu către Domnul.
Această arătare în chip de porumbel înseamnă că Duhul poate să Se înfățișeze în oricare alt chip și, cu adevărat s-a arătat mai târziu Apostolilor în chip de limbi de foc și ca o suflare de vânt ce vine repede (Fapte 2:2).
În Cartea Facerea, se spune despre Duhul: Și Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor (Facerea 1,2). Atunci, Duhul lui Dumnezeu Se înfățișează în chipuri diferite, potrivit întâmplărilor pe care le sfințește sau le pune în lucrare. Dar fiecare chip pe care îl ia, Îl arată în lucrare, îndreptățit și curat, aducând odată cu Sine căldură, lucrare și curăție. La botezul în apele Iordanului, Duhul S-a arătat în chip de porumbel blând; botezul Apostolilor a fost cu Duhul Sfânt și cu foc, de Rusalii, Duhul S-a înfățișat în chip de vânt puternic și de foc. Prin aceasta, se face lămurită deosebirea dintre botezul lui Ioan și cel al lui Hristos. Botezul lui Ioan, sau botezul cu apă, îi face pe oameni blânzi și curați ca porumbeii, dar botezul lui Hristos, sau botezul prin Duh, îi face pe oameni puternici și înflăcărați.
Sfântul Chiril al Ierusalimului spune că așa cum omul este alcătuit din două părți: suflet și trup, există și o curățire îndoită: trupească pentru trup și netrupească pentru ceea ce nu este a trupului. Apa curățește trupul, și Duhul curățește și întărește sufletul.
Pogorârea Duhului în chip de porumbel – așa cum deslușesc aceasta Sfinții Părinți – ne amintește de porumbelul pe care l-a trimis Noe de trei ori de pe arca sa, ca să vadă dacă pământul se uscase. Și porumbelul s-a întors cu o ramură de măslin în cioc. Ramura de măslin este simbolul păcii: pacea dintre Dumnezeu și om. Și acum, după ieșirea lui Hristos din apă, după înecarea simbolică în apă a omului celui vechi, S-a arătat Duhul deasupra capului lui Hristos în chip de porumbel, ca să arate că potopul s-a sfârșit și că domnea pacea între Dumnezeu și omul cel nou. De ce nu ținea acest porumbel o ramură de măslin în cioc, ca semn al păcii? Pentru că aici, în locul ramurii de măslin se afla chiar Domnul Hristos, cel mai desăvârșit simbol al păcii între Dumnezeu și om, între cer și pământ. El este ramura de măslin a Noii Zidiri. Și astfel porumbelul, poposind deasupra lui Hristos, nu avea nevoie să țină o altă ramură de măslin ca semn al păcii. Hristos este sfârșitul potopului și începutul păcii.
Botezul lui Hristos este bogat în înțeles, căci nu au venit doar îngerii, ci Sfânta Treime Însăși: Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt: Tatăl prin glasul din cer, Duhul în chip de porumbel și Fiul ca om nou și desăvârșit, Dumnezeu-Om.
Și iată glas din ceruri zicând: „Acesta este Fiul meu cel iubit întru Care am binevoit.”
Cu aceste cuvinte, Dumnezeu Tatăl Îl vădește pe Iisus Fiul Său, ca și în cuvintele Marelui Arhanghel Gavriil către Preasfânta Fecioară Maria: „și Fiul Celui Preaînalt Se va chema” (Luca 1,32) și iarăși: „(și El) Fiul lui Dumnezeu Se va chema” (Luca 1,35). Acum Dumnezeu Tatăl Îl numește cu adevărat Fiul Său, Fiul Său cel iubit. Căci Hristos este singurul Fiu al lui Dumnezeu prin existența Sa din veșnicie și singurul Fiu al lui Dumnezeu prin nașterea sa în timp.
Dumnezeu Tatăl nu îi numește pe toți oamenii fiii Săi, ci numai pe Hristos. Fiindcă alți oameni pot fi numiți fii ai lui Dumnezeu prin adopție, numai prin Hristos și în numele Său. Când Hristos a spus mai târziu oamenilor: „Unul este Tatăl vostru în cer”, El nu vrea să spună prin aceasta altceva decât faptul că oamenii sunt fiii lui Dumnezeu prin adopție. Dumnezeu poate numi zidirile sale fii, în marea lui iubire. Dar Hristos este singurul, adevăratul Fiu al lui Dumnezeu atât în iubire, cât și în ființă.
„Fiul Meu iubit întru Care am binevoit”. În aceste expresii, se arată iubirea Tatălui și bunăvoirea Tatălui față de Fiul Său. Legătura pe care o are Tatăl cu Fiul nu a slăbit, nici dragostea lor, a Unuia față de Celălalt, nu s-a răcit prin pogorârea Fiului în lumea aceasta păcătoasă, El fiind îmbrăcat în trup omenesc supus ispitei.
Aastfel sărbătoarea botezului lui Hristos se numește Bobotează Epifania – Descoperirea lui Dumnezeu – căci Dumnezeu S-a descoperit în Iordan, așa cum este El, atât cât această descoperire poate fi înțeleasă de omul cel trupesc.
Sfântul Vasile cel Mare spune că Domnul, care îndrumă viețile noastre, a întemeiat pentru noi legământul botezului, care are chipul morții și al vieții … apa este chipul morții, a ducerii trupului la îngropăciune, și Duhul însuflețește cu putere dătătoare de viață, care înnoiește viața sufletelor noastre, ducând-o de la moartea păcatului la viața cea dintâi.
Prin scufundarea în apă, noi murim cu Hristos, și prin ieșirea din apă, noi suntem uniți cu Hristos Cel viu. Dulcele Duh al lui Dumnezeu poposește deasupra noastră ca un porumbel, însuflețindu-ne cu harul Său atotputernic. Și Tatăl, prin iubirea lui Iisus Hristos, ne adoptă ca fii și anunță această adopție cu glasul Său. Cine poate ști, în clipa botezului, ce se întâmplă în inima fiecărui prunc? Întunecați și descurajați de păcatele de mai târziu, noi uităm cea mai mare dintre tainele cerești care ni se descoperă la botez. Fiindcă prin botez noi suntem curățiți de tot păcatul, deși, după ce ne botezăm, dăm peste ispite drăcești, cărora Hristos nu le-a căzut pradă, așa cum facem noi. Dar aceia dintre noi care cugetă la mântuirea noastră zi și noapte, cu smerenie și ascultare necurmată față de Dumnezeu, se pot învrednici de descoperirea de taine mari, sfinte, așa cum au fost descoperirile de la Iordan, tot așa cum s-au învrednicit mulți sfinți și mucenici pentru Hristos de această viziune. Mucenicia pentru Hristos se socotește ca fiind al treilea botez: primul fiind botezul lui Ioan cu apă; al doilea, botezul lui Hristos cu Duhul Sfânt și cu foc.
Cel de-al treilea botez, botezul muceniciei, se numește „botezul cu sânge”. Mucenicii lui Hristos care au fost botezați prin vărsarea sângelui lor pentru Hristos, au văzut foarte adesea multe dintre tainele Iordanului, care s-au descoperit la botezul lui Hristos. Cel mai cunoscut exemplu al acestui botez minunat, prin sânge, este moartea întâiului mucenic al lui Hristos, Arhidiaconul Ștefan, care este descris în felul acesta: Iar Ștefan, fiind plin de Duh Sfânt și privind la cer, a văzut slava lui Dumnezeu și pe Iisus stând de-a dreapta lui Dumnezeu. Acum se arată Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt. Iar Ștefan a strigat: „Iată văd cerurile deschise și pe Fiul Omului stand de-a dreapta lui Dumnezeu.” Și iudeii îl băteau cu pietre (Fapte 7,55-59).
Să ne mai ostenim, cu credință neschimbată, cu fapte bune și cu împărtășirea frățească a bucuriei și a suferinței celor care ne sunt apropiați, să ne întoarcem la curăția fără de păcat în care ne-am îmbrăcat la botez. Așa ne vom învrednici de slava, bucuria și frumusețea veșnică a sfinților și mucenicilor lui Dumnezeu. Așa ne vom lumina din nou, cerul se va deschide pentru noi și Dumnezeu Se va descoperi pentru noi – Tatăl, Fiul și Sfântul Duh, Treimea cea deoființă și nedespărțită, Căreia Îi aducem slavă acum și pururea și-n vecii vecilor. Amin.

preot dr. Arsulescu Ion Sebastian
Parohia Rucărul de Jos
Colaborator ZiarExclusiv