Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos

Sfântul și marele Praznic Împărătesc al Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos este așteptat cu mare bucurie în fiecare an, de către toată lumea creştină. În fiecare an, Naşterea după trup a Pruncului Iisus din Sfânta Fecioară Maria în peștera din Betleemul Iudeii, aduce nădejde şi bucurie în sufletele tuturor. Prin intermediul sfintelor slujbe din Sfânta Biserică, prin tradiţiile şi datinile care însoţesc acest praznic măreţ, ne facem şi noi părtaşi la bucuria pe care a simțit-o întreaga lume la vederea Fiului lui Dumnezeu întrupat pentru îndumnezeirea întregului neam omenesc.

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este un eveniment istoric dar și tainic în același timp. Este un eveniment istoric pentru că se petrece într-o anumită perioadă de timp, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod.

Sfinții Evangheliști insistă asupra caracterului istoric al evenimentului, fiindcă vor să arate în primul rând că Iisus Hristos a fost o personalitate istorică, adică Fiul lui Dumnezeu a luat cu adevărat trup omenesc, deci întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire. Dacă Dumnezeu nu ar fi venit în lume, dacă Dumnezeu nu ar fi cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi – cu suflet aşa cum avem noi, cu trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi, în cele din urmă, în ceea ce suntem noi deosebiţi de Dumnezeu – în moarte aşa ca noi, atunci nu ar mai  fi existat nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii. Tocmai de aceea, pentru că omul nu se mai putea vindeca singur de rănile căderii în păcat, Fiul Se întrupează. Dumnezeu S-a născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; El a băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Sale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, pe care singur l-a golit.

De aceea orice învățătură care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o părinte vitreg şi nu ca pe un Părinte adevărat. Ce fel de mamă sau de tată tată ar fi acela care nu s-ar apleca spre pământ din iubire pentru copilul lui, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? Cum ai putea să Ziditorul milostiv al lumii şi să nu se coboare peste noi în milostivirea Sa? Cu adevărat, Dumnezeu a coborât printre noi, şi S-a smerit mai prejos decât o poate face oricare fel de dragoste pământească.

Sf. Ioan Gura de Aur spune că dacă te îndoiești că ai să ajungi fiu al lui Dumnezeu, atunci încredințează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiu al omului. A devenit Fiul omului, ca noi sa devenim fii ai lui Dumnezeu. Din iubire a creat Dumnezeu lumea si tot din iubire și negrăit sentiment de milă faţă de făptura Sa S-a intrupat; S-a îmbrăcat în haina noastră, pentru a ne îndumnezei pe noi, oamenii. A devenit Fiul omului, ca noi să devenim fii ai lui Dumnezeu. De aceea dincolo de caracterul său istoric, Nașterea Domnului este o mare și minunată taină.

      După facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în univers, toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui Dumnezeu ,,să facem om după chipul și asemănarea Noastră” sau ,,creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl stăpâniți” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos. De aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea să spună că Hristos este ,,singurul lucru nou sub soare“, adică singurul lucru nou după zidirea lumii.

    ,,Ce sa zicem? Ce sa grăim? – se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la praznicul Nașterii Domnului, căci ne spăimântează minunea! Cel vechi de zile S-a făcut prunc; Cel ce șade pe scaun înalt și preaînaltat Se pune în iesle; pentru aceea Se îmbraca cu trupul meu, ca eu sa-L încap pe Cuvântul Lui. Și nu coboară doar rămânand ceea ce era – Dumnezeu, ci luând și ceea ce nu era – firea omenească, fără a înceta să piardă ceea ce era. Cel nevăzut cu ochii trupești, necuprins cu mintea și neatins cu mâinile, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înțeles cu mintea și atins cu mâinile. Ochii omenești au devenit ochi ai lui Dumnezeu Cuvântul, iar gura omenească a devenit gura lui Dumnezeu Cuvântul. Cel de Neatins a devenit tangibil tuturor, în chip de rob smerit. A ales să se nască din Fecioara Maria, ca noi să ne naștem tainic din Duhul Sfânt. Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el. ” Fiul veșnic al lui Dumnezeu-Tatăl se nașe din Fecioară fără tată pe pământ.

Așadar, caracterul istoric al evenimentului sfânt nu exclude taina, dar nici taina nu desființează caracterul istoric. De Craciun, sărbătorim Nașterea Domnului Hristos, dar în acelasi timp, trăim faptele legate de Naștere în chip tainic, și în inima noastră, pentru că nu avem un câștig prea mare numai să știm doar că Hristos a venit pe pămant numai în trupul pe care l-a primit de la Fecioara Maria. Important este sa-L stim prezent în trupurile și în sufletele noastre. Căci fiind în noi, sărăcia se va preface în bogăție duhovnicească, întristarea în bucurie, neliniștea în pace, răutatea în bunătate, necunoașterea în înțelepciune, suferința în mângâiere și moartea în înviere.

Atunci când a decis să vină printre noi ca Om, a ales să vină ca un Prunc. Ar fi putut să ne copleșească dintru început cu puterea Sa, așa cum avea să o facă pe Muntele Tabor, dar nu, a ales să vina smerit, căci nu dorea sa-l sperie pe om, ci sa-l vindece. Coboară la omul căzut în păcat pentru a-i reface chipul.

Încă de atunci când s-a născut Iisus, şi de când încă nu putea să deschidă gura şi să rostească nici măcar un singur cuvânt, încă de atunci El dăruieşte lumii o întreagă Evanghelie prin chipul, locul şi împrejurările Naşterii Sale. Fiecare întâmplare din viaţa Sa este o Evanghelie întreagă în sine.

La Naşterea Domnului, Se lămureşte și se dezvăluie înţelepciunea lui Dumnezeu, prin alegerea unui popor, a unei seminţii, a unui loc şi a unei mame – ceea ce este negrăit de mare ca şi judecata Sa la vremea facerii lumii. Tot ceea ce face Dumnezeu nu face ca un vrăjitor, ci ca un gospodar. El zideşte încet, dar zideşte pe temelii trainice. El seamănă şi aşteaptă ca ceea ce a semănat să încolţească, să înflorească şi în cele din urmă să dea roadă. El îndură cu răbdare mii de înfrângeri de-a lungul vremii, pentru a primi o biruinţă veşnică.

La Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia. Fiecare din făpturile zidite îi aduce mulţumire, îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara.

Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăteşte peste toate făpturile. Şi însuşi voievodul lumii de atunci, mândrul potrivnic al lui Dumnezeu, diavolul, se văzu înşelat şi nu îl recunoscu în Cel născut pe Acela pe Care îl pizmuise pe când încă era înger.

Domnul Iisus Hristos a arătat ascultare smerită, de fiu, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup. Pentru că trupul smerit al omului era, pentru El, o peşteră şi mai umilitoare decât aceea din Betleem. Mai mult, El Şi-a arătat ascultarea smerită născându-Se în sărăcie, fără nici una dintre nevoile vieţii: într-un popor puţin cunoscut şi dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii. Noul Adam trebuia să-l vindece pe vechiul Adam de neascultare şi mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. De aceea Domnul nu a venit în lume din mândra Romă, ci din Betleem, şi nu din casa socotită de August Dumnezeiască, ci din pocăita şi smerita casă a lui David.

Dragostea părintească a lui Dumnezeu a fost arătată prin Domnul Iisus în suferinţa Sa împreună cu oamenii şi pentru oameni. Cum ar fi fost cu putinţă ca Domnul să arate dragostea lui Dumnezeu printr-o suferinţă atât de mare dacă S-ar fi născut în Roma, la curtea lui Cezar? Cel care porunceşte şi cârmuieşte prin legi, socoteşte suferinţa ca fiind stricăciune. Dacă S-ar fi născut în Roma, ca fiu al lui Cezar August, cine ar mai fi crezut în postirea Lui, în minunile Sale, ori în Învierea Sa? N-ar fi spus lumea că totul a fost hotărât, răspândit pretutindeni şi sporit prin trâmbiţare puternică şi aur împărătesc?

Printr-o asemenea necurăţie (atât sufletească, morală, cât şi trupească) ca a Romei şi a curţii împăratului din Roma, Dumnezeu nu S-ar fi putut coborî pe pământ. Cel a cărui menire era de a curăţi omenirea de murdăria păcatului, trebuia să se nască în curăţie, neprihănire şi sfinţenie.
El nu Se putea naşte la o curte împărătească, pentru că menirea Sa nu este de a fi cârmuitor pământesc. Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, care este întunecată ca norii de furtună şi trecătoare ca un vis. El nu se putea naşte ca fiu al unui împărat pământesc, întrucât calea Lui nu este aceea a focului şi a sabiei, a legilor şi a silniciei, ci a vindecării blânde a celor bolnavi şi întoarcerea lor treptată la sănătate.

Nu locul dă însemnătate omului, ci omul locului. Omul reprezintă cea mai mare valoare de pe pământ. Luxul şi strălucirea exterioară nu îl măresc, nici sărăcia nu îl micşorează pe om. Ştii cum a zis El despre Ioan Botezătorul, om fără casă şi masă: Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt la curţile împăraţilor. La curte împărătească şi în haine moi este şi împăratul Irod – dar nu e om, ci vulpe; aşijderea şi Pilat – dar nu e om, ci lup roman; aşijderea şi fariseii – dar nu sunt oameni, ci pui de năpârci. Iar Ioan cel lipsit de casă este un om mai mare decât toţi cei din palate: nu s-a sculat între cei născuţi din femei mai mare decât Ioan Botezătorul.

Lumii ce caută lumină numai din marile oraşe, Domnul a vrut să-i dea o lecţie: că adevărata lumină se poate arăta şi dintr-o peşteră sărmană. Dacă Hristos S-ar fi născut în vreo casă dintr-o cetate sau dintr-un sat, oare acea casă ar mai fi existat şi acum ca să dea mărturie? Nu numai casa, ci nici cetatea unde s-a născut Alexandru cel Mare nu mai există. Nu numai cetatea, ci nici ţara în care s-a născut marele Homer nu este cunoscută. Iar sfânta Peşteră a lui Hristos din Betleem dăinuie, dăinuie – şi dă mărturie. Precum trupul Lui, casa sufletului Lui, nu este de la om, ci de la Dumnezeu Duhul Sfânt, nici casa trupului Lui, peştera din Betleem, nu este de la om, nici de la mâini omeneşti, ci de la Dumnezeu Făcătorul şi Purtătorul de grijă. El a făcut-o mai înainte de a face toţi oamenii de pe pământ, şi după ce a făcut-o a pregătit-o ca palat al vremelnicei Sale sălăşluiri când S-a pogorât să-i cerceteze pe urmaşii lui Adam şi ai Evei. Şi, mai mult, ca mărturie trainică a venirii Sale pe pământ. Să nu te mire faptul că Dumnezeu a ales pentru Sine un sălaş atât de sărman. Ce este înalt la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Urâciune era înaintea lui Dumnezeu palatul cezarului de la Roma, căci cu adevărat era peşteră tâlhărească de fărădelegi şi desfrânare. Iar ceea ce e dispreţuit şi nimicnic în ochii oamenilor, Dumnezeu cel mai des alege şi proslăveşte. Aceasta e metoda Celui Atotînţelept. Potrivit acestei metode, El a ales pescari drept apostoli, şi o peşteră drept leagăn al Său.

Se spune că David, fiul lui Iesei, a mers la această peşteră și din ea să fi ieşit ca să lupte împotriva lui Goliat, pe care l-a biruit. Acum Pruncul Iisus stă în această peşteră, după legile oamenilor fiind urmaş al aceluiaşi păstor David și  va porni asupra lui Goliat cel cumplit, asupra lui Satan, care împărăţeşte în Ierusalim, sub înfăţişarea lui Goliat-Irod şi în Roma sub înfăţişarea lui Goliat-August şi pretutindeni în lume, sub înfăţişarea lui Goliat-Păcat şi cel mai mare dintre toţi Goliaţii – Moartea. Întreaga armată a lui Satan este înarmată până în dinţi şi va râde să-L vadă pe Iisus pornind împotriva lui cu o armă neputincioasă în aparenţă, aşa cum primul Goliat a râs de David şi de praştia lui. Arma biruitoare a lui Iisus va fi ceva mai moale decât piatra. Ea va fi o cruce din lemn.

Sfântul Vasile cel Mare spune că sălașul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care învăluie tot prin puterea Sa, este acoperământul discului.

În peştera în care păstorii îşi adăposteau turmele, Cel Căruia I se închină lumea întreagă , Şi-a aflat adăpost. Sfânta Fecioară L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle.

Cel nepipăit, și simplu, și nealcătuit din părți și fără de trup Se înfașă de mâini omenești ca să dezlege legăturile păcatelor noastre,dezleagă legăturile cu legături.: ,,Cu scutecele tale dezlegi legăturile greșelilor și cu multă sărăcie pe toți îi îmbogățești, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăvești pe oameni din dobitocia răutății, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de început” (Utrenia dinaintea Nașterii Domnului, Cantarea a 9-a).

Cel ce se poartă pe scaun de heruvimi s-a culcat în ieslea dobitoacelor vrând să întoarcă pe oameni din necuvântare către cunoştinţa cea dumnezeiască.

În ieslea în care ei puneau hrană pentru turmele lor, stătea înfăşată în scutece Pâinea cea Cerească, care dă viaţă tuturor lucrurilor celor vii. Betleem înseamnă ,,Casa Pâinii”. Înţelesul ascuns al acestui nume a fost scos la lumină prin naşterea Dmnului nostru Iisus, Pâinea cea Cerească, în locul acela.,,Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6, 51).

Cu mult mai neîntinată este ieslea decât curtea lui Cezar şi peştera oilor decât Roma, cetatea stăpânitorului lumii întregi! Paiele pe care le lăsaseră oile slujiseră drept pat pentru Cel Care, de la începutul lumii, stătuse pe heruvimi de foc. Paiele curate sunt mai bune decât mătasea murdară. Oile şi boii nu cunosc păcatul şi păstorii ştiu mai puţin despre păcat decât alţii.
Pentru Domnul Iisus, lumină este acolo unde sălăşluieşte neîntinarea; şi căldură este acolo unde păcatul nu îngheaţă pieptul.

Era noapte şi liniştea nopţii stăpânea. Călătorii osteniţi, supuşii lui Cezar, s-au odihnit şi somnul le-a reînnoit puterea. Doar păstorii nu dormeau, făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.
Şi astfel, Domnul Iisus nu S-a născut în Roma, la curtea lui Cezar, pentru a fi domnul lumii prin tăria armelor, ci printre păstori, pentru a dezvălui în felul acesta caracterul minunat al venirii Sale în lume ca iubitor de pace. Peştera din Betleem trebuie să fi fost în afara oraşului, sau trebuie să fi fost foarte greu de crezut că păstorii din partea locului să se fi folosit de ea. Dar mai târziu, când această peşteră vestită a devenit locul cel mai important din Betleem, oraşul se mărise deja foarte mult şi au împrejmuit-o. La o jumătate de oră de mers de la Betleem spre vârful dealului, se află cătunul cunoscut drept al ,,Păstorilor”. Prin tradiţie, păstorii îşi ţineau oile lor aici. Din grăirea care a avut loc între ei, după ce le-a apărut îngerul, vedem că păstorii se aflau la o oarecare depărtare de peşteră şi de Betleem: Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.

Primii cărora li se vesteşte acestă mare bucurie sunt păstorii, oameni înfrăţiţi cu natura. Ei sunt cei care văd şi-n pom, şi-n floare, şi-n pământ pe Creatorul lor, pe Dumnezeu. În simplitatea lor, împletită  cu smerenia şi curăţia inimii, ei au putut auzi cel mai uşor descoperirea Îngerului, care le vestea bucurie, bucurie mare.

Aşa cum un păstor îngrijeşte şi îşi hrăneşte turmele sale, tot aşa El îi îngrijeşte şi îi hrăneşte pe toţi oamenii. Şi tot aşa cum un păstor se îngrijeşte de oaia cea bolnavă sau rătăcită mai mult decât de nouăzeci şi nouă de oi sănătoase, tot aşa şi El Se îngrijeşte mai mult de cei păcătoşi decât de cei drepţi – mai mult de oameni decât de îngeri. Şi tot aşa cum un păstor îşi cunoaşte fiecare oaie în parte, şi fiecare oaie îşi cunoaşte păstorul, aşa va fi şi cu El, marele Păstor şi turma Sa gânditoare, de oameni. Şi tot aşa cum păstorul îşi veghează turma noaptea, când toată lumea doarme fără griji, aşa va petrece şi El, Păstorul cel Bun, multe nopţi, pline de groază şi ispite, veghind asupra turmei Sale de oameni şi rugându-se pentru ei, în ascultare smerită faţă de Tatăl Său Cel ceresc.

În Noua Zidire, îngerii lucrează ca vestitori ai Ziditorului. S-a arătat mai întâi un înger înaintea Sfintei Fecioare Maria, apoi înaintea dreptului Iosif şi acum înaintea păstorilor şi apoi se vor arăta înaintea crailor de la răsărit, toate potrivit cu nevoile hotărârii lui Dumnezeu.

Este prima oară când aflăm în Sfânta Scriptură despre o mulţime întreagă de muritori de rând care vedeau şi auzeau limpede mulţimea de îngeri nemuritori. Acesta este un semn că, o dată cu venirea pe pământ a lui Hristos, cerul este larg deschis celor ce îl caută în curăţia inimii.

Proorocul Iezechiel vorbeşte astfel despre ceea ce a văzut el însuşi: ,,Şi am mai văzut ceva, ca un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” (Iezechiel 1:27-28).

Marele Isaia a auzit glasul dulce al îngerilor, pe când cântau “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6:3).

Şi marele prooroc al tainelor din Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în viziunea sa despre îngeri: ,,Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului… şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5,11).

Îngerii, din strălucirea cea cerească, liniştesc păstorii prin cuvintele:,,Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.”

Arhanghelul s-a închinat Sfintei Fecioare cu cuvântul:,,Bucură-te.”. La fel zice şi păstorilor:,,Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare.” Și magii s-au bucurat cu bucurie foarte mare, când au văzut steaua deasupra peşterii. Hristos este miezul unei bucurii de nepovestit. El vine la închisoare ca să-i slobozească – poate fi o bucurie mai mare pentru cei care Îl recunosc? Şi pentru cei care vestesc venirea Lui, venirea Prietenului şi Răscumpărătorului, ce pot spune ei mai adevărat despre acest rar vizitator al închisorii, decât faptul că El este bucurie, că vine bucurie şi bucuria a venit?

Abia vorbise îngerul că s-a şi arătat în jurul lui mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu.
Numai Domnul Dumnezeu este mai desăvârşit în frumuseţe decât îngerii. Numai glasul Lui este mai dulce şi mai dătător de viaţă decât acela al îngerilor.

Marele Isaia i-a auzit cântând:,,Sfânt, sfânt, sfânt Domnul…”. Aceasta este o laudă numai pentru slava lui Dumnezeu. Dar acum, îngerii cântă o laudă nouă înaintea păstorilor, care ar putea fi numită laudă de mântuire:,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” (Luca 2,14) .

Prin cântarea lor, Îngerii aduceau mesajul cerului adresat pământului cu ocazia Naşterii Mântuitorului: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire. Prin Cel ce s-a născut în peşteră, cerul s-a deschis din nou pentru pământ. Oamenii pot avea din nou un grai comun cu îngerii, pot cunoaşte şi slăvi împreună cu îngerii pe Dumnezeu. În această stare, întru Dumnezeu fiind, ni se vesteşte că va coborî pace pe pământ, iar noi, oamenii, vom cunoaşte din nou, între noi, bunăvoire. Numai în măsura în care dăm mărire Creatorului Dumnezeu, vom putea înfăptui pacea  şi pe pământ buna voire, între oameni şi popoare.  Trebuie  să înţelegem  că  mesajul  trimis  la Naşterea lui lisus se adresează de fapt tuturor oamenilor, întregii istorii umane şi în special nouă, creştinilor care Îl mărturisim pe Hristos, Mântuitor al lumii. În măsura în care deschidem uşa inimii, ea devine o iesle în care El se naşte, trăieşte şi ne dăruieşte putere, înţelepciunea şi iubirea Lui.

Când oamenii, pun pe primul loc slăvirea lui Dumnezeu din cele mai înalte suişuri (şi nu a vreunui zeu făcut de om pe pământ pe treapta cea mai de jos), atunci aceasta aduce pace pe pământ – şi atât unul cât şi celălalt aduc pace şi bunăvoire printre oameni.

Domnul Iisus a venit pe pământ pentru ca întreg pământul să ridice laudă Dumnezeului Celui de sus şi astfel să aducă pace pe pământ şi bunăvoire printre oameni.,,Eu sunt Domnul… Eu sălăşluiesc pacea…” (Isaia 45,6,7).

Toți Apostolii, în epistolele lor, aduc slavă şi laudă lui Dumnezeu Cel din cer. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,El este pacea noastră…!” (Efeseni 2, 14). Toţi sfinţii lui Dumnezeu, de la cel dintâi, ne-au învăţat că faptele bune nu sunt acelea care arată cât de mult dai cuiva, ci bunăvoirea cu care dai. Sfântul Grigorie spune în predicile sale despre Evanghelie (Cartea 1, Omilia 5),,,pentru Dumnezeu nu există dar mai bogat decât bunăvoirea”.

După această întâmplare fără de asemănare în istoria omenirii, şi singura vrednică de Domnul şi Mântuitorul nostru, îngerii s-au retras din priveliştea oamenilor, lăsând păstorii într-o stare de minunare bucuroasă.

Plini de bucurie, și repetând lauda îngerilor, slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, păstorii au pornit la drum: ,,Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.”

De ce nu au spus ,,îngerul” l-a făcut cunoscut, mai degrabă decât să spună ,,Domnul”? Pentru că îngerii lui Dumnezeu s-au arătat într-o frumuseţe atât de mare şi de strălucitoare, cum mintea omenească nu şi-L putea închipui pe Dumnezeu, Atotputernicul, El Însuşi într-o frumuseţe mai mare şi mai strălucitoare. Şi în afară de aceasta, în Sfânta Scriptură, îngerii lui Dumnezeu sunt adesea numiţi “Domnul”. Aceasta vine din faptul că adevăraţii iudei erau foarte neschimbaţi în credinţa lor în Dumnezeu şi tot ceea ce aflau prin mijlocirea unui înger, socoteau că vine de la Dumnezeu Însuşi.

,,Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.” Păstorii nu spun: să vedem dacă aceasta s-a făcut acolo. Ei nu au nici cea mai mică îndoială că ceea ce le spusese Domnul într-o asemenea descoperire minunată, trebuia să se întâmple cu adevărat.

Inimile lor simple nu cunoşteau şovăiala. Îndoiala se sălăşluieşte adesea în inimile care sunt întunecate de păcat şi de patimi.

Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Vă puteţi închipui cât de grabnic au alergat păstorii până în dealul Betleemului! Bucuria le-a dat aripi şi s-au aflat îndată lângă Sfânta Familie. Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.

Desigur că păstorii aveau multe de spus! Ochii lor văzuseră ceea ce la puţini ochi le fuseseră dat să vadă; urechile lor auziseră ceea ce la puţine urechi le fuseseră dat să audă. Şi toţi câţi auzeau se mirau… Este lămurit că aceasta nu este doar pentru Maria şi Iosif, altfel nu ar fi spus ,,toţi”. Trebuie să fie şi pentru alţii din preajma peşterii din Betleem, cărora (prin voia lui Dumnezeu) păstorii le-au dezvăluit această taină cerească minunată.

Magii  reprezintă ştiinţa care în special în acest secol de aşteptare, caută pe diferite căi, să găsească sensul vieţii, să ajungă la Esenţă, la cunoaşterea Adevărului. Magii au descifrat că în univers s-a produs un fenomen extraordinar, că s-a născut Cel aşteptat, care va aduce mântuirea lumii.

Magii de la răsărit erau păgâni, după unele indicii din Persia. Ei au venit din răsărit în numele răsăritului, nu în numele unei singure țări sau popor, pentru a da slavă Noului-Născut. Lucrul cel mai important este acela ca ei au venit în numele întregului răsărit drept-măritor de stea, pentru a aduce slavă Stelei celei mai strălucitoare a cerului din istoria lumii: Iisus Hristos.

Uitând pe  Dumnezeu Cel Adevărat, Viu și Atotputernic, răsăritul căzuse de-a lungul vremii sub stăpânirea firii omului și, întrucât stelele sunt corpurile cele mai puternice din lumea zidită, ei se aflau sub stapânirea și conducerea stelelor. Popoarele răsăritene credeau că stelele sunt  ființe vii și puternice care stăpâneau atât toate lucrurile făcute de pe pământ, cât și viețile oamenilor. Popoarele răsăritene le idolatrizau privindu-le pe unele ca fiind bune iar pe altele ca fiind rele. Ele semnificau zeii buni sau răi. Oamenii le aduceau jertfe, chiar și jertfe omenești, atât zeilor buni, cât și celor răi, pentru a câștiga bunăvoirea zeilor buni și a îndepărta vrăjmășia celor răi. Pentru a scăpa de aceste credințe populare nepotrivite cu înțelepciunea omului, învățații din răsărit au început să caute în stele și să vadă ce pot aduce ele în viețile oamenilor. Ei au fost primii care au descoperit astrologie. Dar  această știință nu a adus oamenilor descoperirea adevărului ci o înrobire și mai mare. Craii de la răsărit  au descoperit că stelele nu erau de fapt zei, așa cum credeau oamenii, dar considerau  că influența lor asupra tuturor lucrurilor vii de pe pământ era atât de mare și cu o precizie atât de matematică, încât nici o ființă vie nu era în stare, printr-o fărâmă de spațiu sau clipă, să se elibereze de această înrobire oarbă a stelelor. Ca și cum stelele nu ar fi fost făcute pentru om, ci omul pentru stele! Stelele cârmuiau nașterea și  viața, întâmplările fericite și nefericite, caracterul și transformările lui, fiecare întâmplare din viața lui și chiar moartea! Dar, în adâncurile sufletului omenesc, care era îndestulat de întunecimea astrologiei, mila lui Dumnezeu nu a îngăduit stingerea acelei mici scântei că  omul este o ființă liberă si aceasta a dat naștere nadejdei  că se va ivi o stea prielnică omului, înfrumusețată de toate stelele, pentru a scoate omul din temnița acestei lumi în Impărația libertății. Și aceasta dorință arzătoare pentru stea a apărut într-o noapte deasupra capetelor crailor de la răsărit care priveau cerul; aceasta i-a condus pe un drum necunoscut și ei îndată au lepadat totul și au urmat-o. Ca și cum ar fi vorbit pe cale cu această stea tainică și ar fi învățat de la ea multe lucruri! Ca și cum ar fi aflat de la ea ca aceasta este  doar o stea care duce  către Impăratul nou-născut care era adevăratul Răscumparator al oamenilor, Răsăritul cel de sus; că acest Impărat a fost numit Impăratul iudeilor, că S-a născut în Iudeea și că aceștia trebuiau să-I duca trei daruri: aur, tămaie și mir!

Steaua de la Bethleem a strălucit deasupra lumii, chemând toate popoarele şi pe fiecare om în parte să-şi aţintească privirea spre cer, sus să-şi ţină inima, să cadă la Noul-Născut şi să se bucure cu bucurie mare, fiindcă cu noi este Dumnezeu! „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”. Hristos S-a născut!

Prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer Cerul le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu, ca să ne preschimbe pe noi, făpturi pământeşti, în făpturi cereşti, să-i facă sfinţi pe păcătoşi.

Dar numai regii magi, ce căutau să descopere în cer judecăţile lui Dumnezeu şi erau gata să meargă oriunde pentru a afla adevărul, au priceput glasul cerului. Strângându-şi comorile ca să le aducă în dar nou-născutului împărat, ei îşi lăsară tronurile, îşi părăsiră pământul natal şi plecară neştiind încotro, urmând doar mersului stelei, care le arăta calea spre împărăţia cea veşnică.
Anevoioasă le-a fost calea, dar raza stelei din Bethleem o lumina. Şi înţelepţii-magi, depăşind toate piedicile, mergeau pe cărările arătate de cer, lepădându-şi voia lor proprie. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup, şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii.

Dacă steaua care i-a condus a fost sau nu un fenomen astronomic nu putem afirma cu precizie. După unii astronomi, a avut  loc într-adevăr un fenomen astronomic deosebit, în acea vreme.

Sfântul loan Gură de Aur, spune că magii n-au găsit pe lisus pe baza unei stele anumite. Steaua din Evanghelie a dispărut în timpul şederii lor în Ierusalim, apoi a reapărut. Şi din înălţimea cerului era, practic, imposibil să marcheze locul în care se găsea lisus. Chiar dacă a avut loc şi un fenomen deosebit de care s-au sesizat, ceea ce a condus pe magi nu a fost numai raţiunea lor şi o stea de pe cer, ci o iluminare interioară prin care au deosebit lucrarea lui Dumnezeu. Ce n-au cunoscut oamenii de religie din trecut şi nici chiar învăţătorii poporului Israel au descoperit magii. Astfel au plecat spre ţara îndepărtată, la un drum lung de luni de zile, poate de ani, ca să găsească adevărul, marea taină a vieţii, pe împăratul lui Israel care le-a fost descoperit.

Magii au văzut, s-au sesizat de stea, poporul Israel nu s-a sesizat de prooroci. Prin magi, Iisus Hristos deschide poarta credinţei pentru neamuri. El se descoperă poporului Israel prin păgâni, care vin de departe ca să vestească lui Israel pe Mesia – împăratul lor ce s-a născut. Venirea magilor este totodată o formă de prevestire a viitorului care arată că neamurile păgâne vor intra în împărăţia lui Dumnezeu înaintea celor mulţi din poporul ales.

Sfinții Părinți consideră  că această stea călăuzitoare, care i-a condus pe craii de la răsărit la Betleem, nu era o stea ca celelalte, ci era o putere duhovnicească care avea chip de stea. Dacă Dumnezeu a putut să-i apară lui Moise ca un rug aprins și lui Avraam în chipul a trei bărbați și proorocului Ilie ca un vartej și un glas, de ce să nu apară Domnul sau Îngerul Lui crailor în chip de stea? În marea Lui milostivire, El coboară la oameni și le apare acestora în chipul în care ei puteau să înțeleagă. El S-a arătat crailor, care Il căutaseră printre stele, ca o stea. Iudeilor nu li s-a arătat steaua, întrucât aceștia nu-L căutaseră niciodată în stele. Și de aceea steaua, care strălucise înaintea crailor de-a lungul călătoriei lor prin țările de răsărit, a dispărut deasupra Ierusalimului. Dumnezeu S-a aratat la Ierusalim altfel căci nu trebuia să apară în chipul unei stele. Steaua a strălucit în răsărit pentru ca iudeii, spre rușinea lor, să afle despre nașterea lui Hristos de la pagani.

Ajungând la Ierusalim n-au mai văzut steaua şi au întrebat: ,,Unde este regele iudeilor cel ce s-a născut ? Căci am văzut ta răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui. Auzind regele Irod, s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el. Şi adunând pe toţi arhiereii şi cărturarii poporului i-a întrebat: Unde este să se nască Hristos ? Iar ei au zis: În Bethleemul Iudeii, căci aşa este scris de proorocul” (Matei 2, 2-5).  Ajungând în Ierusalim, magii au spus lui Irod și arhiereilor despre această stea fără de asemănare, care a arătat ca semn că S-a născut noul împărat iudeu. Irod, împreună cu cărturarii și învățații lui Israel, în loc să se bucure și poporul Ierusalimului să strige cu bucurie că li s-a dat să vadă ce mulți  prooroci și regi au voit să vadă, dar n-au văzut , în loc să se bucure, Irod s-a tulburat și tot Ierusalimul dimpreună cu el. Pentru că era rege, era firesc ca Irod să se teamă atât pentru sine, cât și pentru copiii săi. Dar de ce se tulburase și Ierusalimul? Pentru că, deși proorocii Îl anunțaseră ca Mântuitorul, Miluitorul și Izbăvitorul care va veni de sus, Ierusalimul a rămas tulburat de aceleași înclinații idolatre care mai înainte îi făcuseră să plece de la Dumnezeu, chiar atunci când El Își revărsa cele mai mari daruri ale Sale asupra lor. Păcatul lor i-a tulburat și faptele cele rele ale sufletelor lor i-au făcut să le fie frică. Drepții Îl așteptau pe Mesia ca prieten, dar păcătoșii Îl așteptau ca judecător. Nedespărțindu-și mintea și trupul de pământ, Irod și cărturarii s-au temut că noul Împărat îi va sili să se desprindă de pământ. Irod și capeteniile poporului se temeau mai ales ca noul Împărat îi va găsi nevrednici, îi va alunga din rosturile lor. El va fi mai iubit de popor decat Irod, care era un tiran și un lup îmbrăcat în piele de oaie. Un nou împărat, cu o asemenea menire, cât și nașterea Lui la porțile capitalei, era o primejdie pentru coroana lui Irod și a urmașilor săi. Degrabă, mintea lui Irod a zămislit o punere la cale pentru apărarea sa. A fost punere la cale de vărsare de sânge în cazul acesta, la fel ca în toate celelalte cazuri de mai inainte, cu privire la cineva care a însemnat o primejdie pentru tronul lui Irod. Astfel, Irod a chemat la el pe magi în ascuns și a început să-i întrebe în amănunt despre steaua cea tainică. Dar pentru el acesta nu era lucrul cel mai însemnat. El era deja foarte lămurit că împotrivitorul său în lume se născuse deja.

Cuprins de frică, Irod  a adunat arhiereii și cărturarii poporului, ca să-i spună lămurit unde trebuie să Se nască Hristos. El nu era iudeu, ci strain și nu cunoștea proorocirile cu privire la Mesia.

Atunci Irod, chemând pe magi le-a indicat Bethleemul şi în viclenia lui, putem spune satanică le-a cerut ca la înapoiere să-l vestească şi pe el unde se află Pruncul, pentru ca să meargă să I se închine, urmărind în realitate uciderea Lui. El voia să-i facă pe crai iscoadele lui, și astfel să se facă împreună lucrători la răul pe care îl pusese deja în minte. Irod voia să îi facă pe acești oaspeți aleși, care erau însetați de adevăr și libertate, să-și lase casele și să pornească într-o călătorie lungă și primejdioasă și să-i facă împreună-lucrători la fărădelegile pentru pregătirea unei ucideri înfiorătoare.

Plecând din Ierusalim, steaua s-a arătat din nou magilor şi  mergea înaintea lor, până ce a venit şi s-a oprit deasupra locului unde era Pruncul (Matei 2, 9). Lăsându-l pe Irod craii de la răsărit, însetați după adevăr, au plecat din Ierusalim și au pornit pe cale. Au mers pe aceleași drumuri pe care, în vremuri străvechi, proorocii insuflați proorociseră venirea acestui Împărat, către care ei se îndreptau. Ei au trecut pe la Turnul lui David, unde  David cântase din psaltire despre urmașul său slăvit, trecând pe la mormântul Rahelei și în cele din urmă ajungând la Bteleem. Ei au lăsat în urmă orașul în care Domnul arătase multe semne cu privire la Hristos – au lasat Ierusalimul și au urmat singurul semn pe care îl dăduse lor Domnul: steaua cea strălucitoare de la răsărit, care îi asteptase în ascuns, în afara porților Ierusalimului.

Și iată, steaua pe care o văzusera în Răsărit mergea înaintea lor. Ei călătoreau pe cămile, atât din cauza distanței foarte mari cât și din pricina pustiului de nisip, care nu se putea străbate cu piciorul. Ochii lor au urmărit steaua, inimile lor s-au bucurat de stea și gândurile lor erau frământate numai de Noul-Născut. Și ce bucurie i-a cuprins pe ei când steaua a venit și a stat deasupra peșterei din Betleem! Evanghelistul ne spune ca ei s-au bucurat cu bucurie mare foarte. Magii au intrat cu smerenie și cu bucurie și au văzut pe Prunc dimpreună cu Maria, mama Lui, și, căzând la pământ, s-au închinat Lui. Evanghelistul dinadins vorbește mai întâi despre Prunc și apoi despre Maria, pe când Iosif nu este pomenit. Evanghelistul ne face cunoscute cele despre sfânta Familie în ordinea însemnătății pe care o au pentru oaspeții lor din depărtări, din țările de la răsărit. Pentru ei, lucrul cel mai însemnat este să-L vadă pe Împărat, apoi pe Maica Sa, apoi pe ceilalți. Dumnezeu l-a rânduit pe Iosif lângă Fecioara  Maria din pricina Iudeilor, nu din pricina păgânilor. Pentru iudei, Iosif trebuia să fie cunoscut ca logodnic al Mariei, pentru a o ocroti de batjocura legiuitorilor și de cruzimea legilor pământești; pentru magi, era ca și cum Iosif nici nu ar fi existat. Aceasta caută să transmită Evanghelistul când pomenește de Iisus și Maria, dar nu vorbește de loc de Iosif.

Căzând la pământ, s-au închinat Lui. Cei care se închinaseră stelelor cu frică și cu cutremur, acum cu mare bucurie cad la pământ și se închină Dumnezeului Celui viu, care a venit pe pământ ca să-i slobozească din robia lor față de stele .

Deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămaie și smirnă. Ei I-au adus trei daruri, semnificând prin aceata Sfânta și de-Viață-dătătoarea Treime, în Numele căreia Pruncul Iisus a venit printre oameni și, în felul acesta, a făcut cunoscute cele trei ipostaze sau demnități ale lui Hristos: împarat, arhiereu și prooroc – căci aurul semnifică împărația, tămâia semnifică arhieria și mirul proorocia sau jertfa. Pruncul nou-născut va fi Împărat în împarăția veșniciei, El va fi Preotul și Proorocul fără de păcat și, ca majoritatea proorocilor dinaintea Lui, El va fi ucis. Este limpede pentru toți că aurul semnifică un împărat și împărația lui; este limpede că tămâia semnifică rugăciunea ori preoția și că mirul semnifică veșnicia. Nicodim a uns cu mir trupul mort al lui Iisus (Ioan 19,39-40, Psalm 44,6) și trupurile erau unse cu mir ca să le păzească de stricăciune și putreziciune, ca să le păstreze puțin mai mult de grozăvia stricăciunii morții. Lumea trebuia luminată de Hristos, așa cum strălucește aurul, trebuia să se umple de rugăciune așa cum biserica se umple de mireasma de tămâie și să se pătrundă de mireasma învățăturii Sale și de trupul Său ca de mir. Împreună cu aceasta, cele trei daruri semnifică veșnicia și neschimbabilitatea: aurul rămâne aur, tămâia rămâne tămaie și mirul rămâne mir: nici unul dintre acestea nu-si pierde esenta sa în decursul veacurilor. După o mie de ani, aurul încă strălucește, tămâia arde și mirul își păstrează mireasma. Nu s-ar fi putut găsi alte trei elemente pe pământ, care să preînchipuie atât de desăvârșit menirea pământească a lui Hristos, sau care să arate mai lămurit și mai grăitor chipul nemărginit – veșnic – al lucrării lui Hristos pe pământ și a darurilor pe care El le-a adus din cer. El a adus adevărul, și rugăciunea, și nemurirea. Și care alt lucru de pe pământ ar putea arăta mai bine adevărul decât aurul? Fă ce vrei cu aurul și el își păstrează strălucirea. Care alt lucru de pe paământ ar putea arăta mai bine rugăciunea decât tămâia? Așa cum fumul de la tămâie patrunde și se înalță în Biserică, tot la fel și rugăciunea pătrunde întregul suflet al omului și înalță sufletul omului la Dumnezeu: ,,Să se îndrepteze rugăciunea mea ca tămâia înaintea Ta”, (Psalm 140,2), cum cântăm la slujba Vecerniei. Este adevărat că și alte lucruri răspandesc fum binemirositor, dar nici un alt fum decât numai acela de tămâie poate să împingă sufletul la rugăciune. Care alt lucru de pe pământ poate arăta mai bine nemurirea decât mirul? Moartea aduce duhoare grea; nemurirea este o mireasma veșnică. Și astfel craii de la răsărit au mărturisit  în chip tainic credința creștină  în  Sfânta Treime, Învierea și nemurirea Domnului Iisus. Magii au devenit nu sunt numai niște drept-măritori, ci și prooroci: prooroci ai credintei creștine, cât și ai vieții și lucrărilor lui Hristos. Ei nu puteau să cunoască toate acestea prin înțelegerea lor omenească, ci prin insuflarea lui Dumnezeu, care i-a trimis în călătorie la Betleem, dându-le steaua cea tainică care mergea  înaintea lor pe cale.

O altă semnificație a darurilor magilor este aceea că aurul era darul de mulţumire pentru bogăţiile şi bunătăţile pământeşti. Prin aur i-au adus lucrul cel mai de preţ pe care omul, încă legat de pământ, l-l poate aduce spre mulţumire. Magii, înţelepţi fiind, îl depun la picioarele Celui ce a venit să ridice pământul din deşertăciunea strălucirilor trecătoare. Ca unui Om i-au adus aur şi ca pe un Dumnezeu L-au rugat să ne ajute să renunţăm la el.

Tămâia, simbolul jertfei de rugăciune, sprijină şi deschide drumul rugăciunilor noastre, pentru a ajunge până la scaunul Celui Prea Înalt. Ca unui Răscumpărător al nostru, magii au adus Pruncului jertfa de rugăciune şi ca pe un Dumnezeu L-au rugat să rămână Mijlocitor înaintea Celui Prea înalt.

Smirna este simbolul îmbălsămării trupului căzut în moarte. Ca unui Om l-au adus smirnă spre îmbălsămarea Trupului Său şi drept recunoştinţă că binevoieşte să primească moartea pentru noi. Ca pe un Dumnezeu L-au rugat totodată să primească moartea şi să ne ridice şi pe noi în învierea Sa.

Astfel, lângă ieslea lui lisus s-a întâlnit adevărata ştiinţă umană a magilor, cu smerenia curată a păstorilor. Putem spune că păstorii şi magii reprezintă, în general, mintea înţeleaptă şi inima curată, care de-a lungul istoriei L-au recunoscut pe lisus Hristos ca Mântuitor al lumii, I s-au închinat şi l-au adus daruri.

Şi luând magii în braţe pe pruncul Iisus, sărutându-L fiecare şi închinându-se Lui, iar pruncul rădea şi sălta de mângâierile magilor. Şi magii având cu ei un tânăr zugrav, au dus în ţara lor chipurile amândurora şi au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toţi.

O veche legendă spune că, de fapt, patru au fost magii care urmau să meargă să se închine Pruncului Dumnezeiesc. Despre cel de-al patrulea se zice că și-ar fi vândut tot ce avea și ar fi cumpărat trei nestemate – un safir, un rubin și o perlă – pe care să le ducă în dar Mântuitorului. Și grăbindu-se el să ajungă în Babilon, unde, după cum se vorbiseră, îl așteptau ceilațti trei, acesta a întalnit pe drum un om vătămat, la care nimeni nu se uita. Pe dată se hotărî să-l ducă la un doctor, căruia îi dădu safirul ca să-l îngrijească pe bolnav până la deplina îsănătoșire. Numai că astfel, zăbovind prea mult pe cale, ceilalți nu l-au mai așteptat și au plecat fără el. El n-a deznădăjduit, ci, ținandu-se după stea, a făcut singur drumul spre Betleem. Aici a aflat că magii Îl găsiseră pe Prunc și I se închinaseră deja, că soldații lui Irod porniseră măcelul celor nou-născuți și că Sfânta Familie apucase calea Egiptului. Cum chiar în fața lui un soldat încerca să-i smulgă unei tinere femei copilul din brațe, pentru a-l omorî, magul nu stătu pe gânduri și, arătându-i soldatului splendidul rubin, îl induplecă să-l primească în schimbul vieții pruncului. Soldatul a luat piatra, stergând-o în grabă de acolo, iar biata femeie nu mai știa cum să-i mulțumească străinului ca picat din cer.

Magul își puse în gând să-L caute mai departe pe Mântuitorul, cu singurul dar care-i mai rămăsese: perla. A umblat el vreme îndelungată, dar n-a aflat ce caută, căci nu mai era steaua care să-i arate drumul. Si iată ca, după 30 de ani și mai bine, află de la niște călatori că Iisus propovăduia în părțile Ierusalimului. Porni bucuros într-acolo, dar în seara când sosi, află că Iisus tocmai fusese răstignit pe Golgota. Magul se duse la locul cu pricina, ca măcar în clipa din urmă să se închine dinaintea Domnului încă în viață și să-I dea ce mai rămăsese din darul pe care i-L pregătise cândva din toată inima. Iată însă că prin fața lui trecură doi soldați romani ce târau spre temniță o tânarâ evreică. Oprindu-i din drum, magul scoase repede perla și le-o trecu pe sub ochi, zicând: „Dacî îi dați drumul fetei, vă dăruiesc vouă această perlă, și veți fi mult mai câștigați”. Lacomi, soldații luară perla și-o eliberară pe tânară, ale cărei mulțumiri înlăcrimate magul nu mai statu să le audă, căci zorea să-L prindă în viață pe Cel răstignit. Inima îi era grea, căci nu mai avea nimic să-I dea în dar Impăratului împăraților, dar năzuia măcar să-L vadă și să I se închine. Când a ajuns lânga Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept în ochii lui și i-a spus: In sfârșit, ai venit! Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri … Bine, dar nu mai am nimic, ce Ți-am adus eu?! – zise magul, mirat. Tot ce duceai cu tine ai dat celor nevoiași. Or, dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine și, adevărat își spun, că este cel mai de preț dintre toate. Căci cel ce-L iubeste pe Dumnezeu, acela își revarsă dragostea sa asupra oamenilor; și cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu.

După ce au adus slavă în Betleem Pruncului Iisus, magii au vrut să se întoarcă la Ierusalim, pentru a merge înapoi acasă  pe calea pe care au venit. Irod îi aștepta cu nerăbdare iar ei cu gânduri curate s-au gândit să  meargă și să împărtășească bucuria lor cu acest cârmuitor nefericit. Dar, luând înștiințare în vis s-au dus pe altă cale  în țara lor. Ei se închinaseră Noului-Născut și Noul-Născut le-a îndrumat pașii. Ei nu au cunoscut inima lui Irod și nici punerile lui la cale a celor rele, dar  Dumnezeu le-a arătat aceasta într-un vis și le-a poruncit să nu se întoarcă pe calea pe care au venit, ci pe altă cale să se ducă în țara lor. Ascultând de Dumnezeu în toate lucrurile, ei îndată au pornit pe altă cale, ocolind Ierusalimul. Dând slavă cu bucurie și rugându-se lui Dumnezeu și Mântuitorului lumii cel nou-născut, ei au pornit spre casă, purtând cu ei un dar mai mare decât acelea pe care le luaseră cu ei când au pornit să-L afle pe Împăratul Hristos, căci Îl purtau în inimile lor chiar pe Împăratul Hristos. În locul aurului, tămâiei și mirului pe care le dăruiseră, ei au plecat cu inimile pline de adevăr, rugăciune și mireasma nemuritoare a lui Hristos. Și astfel, în puțină vreme, au venit atât păstorii, cât și craii, oamenii cei mai simpli și cei mai învățați din lume, sub acoperișul peșterii din Betleem, pentru a-L slăvi pe Hristos. Din aceasta vedem, că noi toți avem nevoie în aceeași măsură de Domnul Hristos și că noi toți trebuie, cu aceeași smerenie și ascultare, să-L slăvim ca pe Dătătorul de viață și să-L mărim ca Dumnezeu și Mântuitor al nostru

Peștera din Bethleem s-a schimbat în mii și mii de biserici mari și frumoase, care împodobesc toate colțurile lumii. Ieslea cea săraca s-a prefăcut în tot atâtea dumnezeiești altare. Pruncul Cel înfășat ne așteaptă acum sub chipul Sfintelor Taine. Locul magilor l-au luat Apostolii, iar al pastorilor, preoții, care împreună duc vestea mântuirii în toată lumea. Ceata sfinților îngeri este mărită acum cu milioane de cuvioși și mucenici, care neîncetat slăvesc în ceruri pe Mielul lui Dumnezeu. Iar cântarea cea îngerească este continuată acum de dangătele clopotelor și de alese cântări bisericești ce rasună în toatălumea. Bătrânul Iosif simbolul Vechiului Testament,Fecioara Maria Legea Noului Așezământ,scutecele închipuiesc sfintele veșminte, aurul, slava Dumnezeirii, tămâia – rugăciunile sfinților și ale tuturor credincioșilor, iar smirna – podoaba faptelor bune, steaua -Evanghelia lui Hristos, care luminează ca o făclie de călăuză întreaga omenire.

Cum Îl primim noi pe Domnul Iisus Hristos? Cu îndoială ca evreii cei de demult, sau cu credință ca magii? Îl odihnim noi pe Domnul în iesla de taina a inimii, sau Îl izgonim din cetatea sufletului, asemenea lui Irod? Nu am avea mare câștig să știm că Hristos a venit pe pământ numai în trupul pe care l-a primit din Fecioara Maria, important este să Îl știm prezent în sufletele noastre, și  sărăcia se va preface în bogăție duhovnicească, întristarea în bucurie, neliniștea în pace, răutatea în bunătate, necunoașterea în înțelepciune, suferința în mângâiere și moartea în Înviere.
Slavă Fiului Celui Unul-Născut, în Cer şi pe pământ, de pe tronul heruvimilor din Cer în paiele Betleemului de pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin!

Doresc tuturor locuitorilor Rucărului binecuvântat, muscelenilor, cititorilor și conducerii ZiarExclusiv, ca Sfânta Naștere a Domnului să vă aducă multă lumină, sănătate, pace, spor binecuvântat și Sfinte Bucurii!

La mulți ani!