Meditație la Nașterea Domnului

Nașterea Domnului nostru Iisus Hristos este un eveniment istoric și tainic craciunîn același timp. Este un eveniment istoric pentru că se petrece într-o anumită perioadă de timp, pe vremea când în Imperiul Roman domnea Cezarul Augustus, iar in Iudeea guverna Irod.
Sfinții Evangheliști insistă în accentuarea caracterului istoric al evenimentului, pentru că vor să arate că Hristos a fost o personalitate istorică, ceea ce înseamna că a luat cu adevărat trup omenesc și că întruparea nu a fost o presupunere sau o închipuire.
Dacă Dumnezeu nu ar fii venit în lume, dacă Dumnezeu nu ar fii cu noi, nu ca o idee oarecare sau ca un vis frumos, ci cu noi aşa cum suntem noi – cu suflet aşa cum avem noi, cu trup aşa cum avem noi, în sărăcie şi suferinţă ca noi şi, în cele din urmă, în ceea ce suntem noi deosebiţi de Dumnezeu – în moarte aşa ca noi, atunci nu ar fii existat nici vindecare, nici mântuire pentru noi oamenii. Pentru că omul nu se mai putea vindeca singur de ranile caderii in pacat, Fiul Se întrupează.
Dumnezeu S-a născut în trup, pentru a trăi şi a mântui pe cei care se află în trup; El a băut din paharul suferinţei tuturor făpturilor Sale, neîmpărtăşind cu nimeni acest pahar al părtăşiei amare, ci singur a golit-o.
De aceea orice învățătură care arată că Dumnezeu nu a venit în trup şi că El nu poate să vină în trup este neadevărată, întrucât o asemenea credinţă Îl prezintă pe Dumnezeu ca pe o mamă vitregă şi nu ca o mamă.
Ce fel de mamă ar fi aceea care nu s-ar îndrepta spre pământ din iubire pentru copilul ei, să-l mângâie, să-l legene şi să-i murmure încet un cântec? Şi cu atât mai mult dacă pruncul ar fi în primejdie de foc sau de fiare sălbatice? Cum ai putea să Ziditorul milostiv al lumii şi să nu se coboare peste noi în milostivirea Sa? Cu adevărat, Dumnezeu a coborât printre noi, şi S-a smerit mai prejos decât o poate face oricare fel de dragoste pământească.
Sf. Ioan Gura de Aur spune că dacă te îndoiești că ai să ajungi fiu al lui MagiiDumnezeu, atunci încredințează-te de aceasta prin aceea că Fiul lui Dumnezeu S-a facut Fiu al omului. A devenit Fiul omului, ca noi sa devenim fii ai lui Dumnezeu. Din iubire a creat Dumnezeu lumea si tot din iubire și negrăit sentiment de milă faţă de făptura Sa S-a intrupat; S-a imbracat in haina noastra, pentru a ne indumnezei pe noi, oamenii. A devenit Fiul omului, ca noi sa devenim fii ai lui Dumnezeu.
Dincolo de caracterul său istoric, Nașterea Domnului este o mare și minunată taină
După facerea lumii și a omului, nimic nu mai este nou în univers, toate se repetă. Nașterea unui om este rezultatul cuvântului lui Dumnezeu ,,să facem om după chipul și asemănarea Noastră” sau ,,creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul și îl stăpâniți” (Facerea 1, 26-28). Nou este numai Dumnezeu-Omul Hristos. De aceea, Sfantul Ioan Damaschin avea să spună că Hristos este ,,singurul lucru nou sub soare“, adică singurul lucru nou după zidirea lumii.
,,Ce sa zicem? Ce sa grăim? – se întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur cu privire la praznicul Nașterii Domnului, căci ne spăimântează minunea! Cel vechi de zile S-a făcut prunc; Cel ce șade pe scaun înalt și preaînaltat Se pune în iesle; pentru aceea Se îmbraca cu trupul meu, ca eu sa-L încap pe Cuvântul Lui.
Și nu coboară doar rămânand ceea ce era – Dumnezeu, ci luând și ceea ce nu era – firea omenească, fără a înceta să piardă ceea ce era. Cel nevăzut cu ochii trupești, necuprins cu mintea și neatins cu mâinile, Se face Om văzut cu ochii, ascultat cu urechile, înțeles cu mintea și atins cu mâinile. Ochii omenești au devenit ochi ai lui Dumnezeu Cuvântul, iar gura omenească a devenit gura lui Dumnezeu Cuvântul. Cel de Neatins a devenit tangibil tuturor, în chip de rob smerit. A ales să se nască din Fecioara Maria, ca noi să ne naștem tainic din Duhul Sfânt. Dumnezeu pe pământ a venit şi omul la ceruri s-a suit. Fiu al lui Dumnezeu născut din Tată, fără mamă, Fiu al Omului, născut dintr-o mamă, fără tată: rămânând în sânul părintesc, deşi iese din el. ” Fiul veșnic al lui Dumnezeu-Tatăl se nașe din Fecioară fără tată pe pământ.Ingerii
Așadar, caracterul istoric al evenimentului sfânt nu exclude taina, dar nici taina nu desființează caracterul istoric. De Craciun, sărbatorim Nașterea Domnului Hristos, dar în acelasi timp, trăim faptele legate de Naștere în chip tainic, și în inima noastră, pentru că nu avem un caștig prea mare numai să știm doar că Hristos a venit pe pămant numai în trupul pe care l-a primit de la Fecioara Maria. Important este sa-L stim prezent în trupurile și în sufletele noastre. Căci fiind în noi, sărăcia se va preface în bogăție duhovnicească, întristarea în bucurie, neliniștea în pace, răutatea în bunătate, necunoașterea în înțelepciune, suferința în mângâiere și moartea în înviere.
Atunci când a decis să vină printre noi ca Om, a ales să vină ca un Prunc. Ar fi putut să ne copleșească dintru început cu puterea Sa, așa cum avea să o facă pe Muntele Tabor, dar nu, a ales să vina smerit, căci nu dorea sa-l sperie pe om, ci sa-l vindece. Coboară la omul căzut în păcat pentru a-i reface chipul.
Şi astfel, atunci când El tocmai S-a născut, şi încă nu putea să deschidă gura şi să rostească nici măcar un singur cuvânt, El dăruieşte lumii o întreagă Evanghelie în chipul, locul şi împrejurările naşterii Sale.
Fiecare întâmplare din viaţa Sa este o Evanghelie întreagă în sine.
Se lămureşte astfel înţelepciunea că Dumnezeu S-a dezvăluit prin naşterea Mântuitorului – cu alte cuvinte, prin alegerea unui popor, a unei seminţii, a unui loc şi a unei mame – ceea ce este negrăit de mare ca şi judecata Sa la vremea facerii lumii. Tot ceea ce face Dumnezeu nu face ca un vrăjitor, ci ca un gospodar. El zideşte încet, dar zideşte pe temelii trainice. El seamănă şi aşteaptă ca ceea ce a semănat să încolţească, să înflorească şi în cele din urmă să dea roadă. El îndură cu răbdare mii de înfrângeri de-a lungul vremii, pentru a primi o biruinţă veşnică.
La Taina Naşterii lui Hristos participă cerul şi pământul, steaua şi peştera, oraşul şi pustia: Fiecare din făpturile zidite îi aduce mulţumire îngerii cântarea, cerurile steaua, magii darurile, păstorii minunarea, pământul peştera, pustiul ieslea, iar noi pe Maica Fecioara.
Nimeni dintre pământeni nu-şi închipuia că într-o asemenea sărăcie va apărea Izbăvitorul şi că astfel va veni la oameni Cel Ce împărăteşte peste toate făpturile. Şi însuşi voievodul lumii de atunci, mândrul potrivnic al lui Dumnezeu, diavolul, se văzu înşelat şi nu îl recunoscu în Cel născut pe Acela pe Care îl pizmuise pe când încă era înger.
Domnul Iisus a arătat ascultare smerită, de fiu, în hotărârea de a Se naşte ca om în trup. Pentru că trupul smerit al omului era, pentru El, o peşteră şi mai umilitoare decât aceea din Betleem. Mai mult, El Şi-a arătat ascultarea smerită născându-Se în sărăcie, fără nici una dintre nevoile vieţii: într-un popor puţin cunoscut şi dintr-o mamă cu totul necunoscută lumii.craciun
Noul Adam trebuia să-l vindece pe vechiul Adam de neascultare şi mândrie. Leacul era ascultarea şi smerenia. De aceea Domnul nu a venit în lume din mândra Romă, ci din Betleem, şi nu din casa socotită de August Dumnezeiască, ci din pocăita şi smerita casă a lui David.
Dragostea părintească a lui Dumnezeu a fost arătată prin Domnul Iisus în suferinţa Sa împreună cu oamenii şi pentru oameni. Cum ar fi fost cu putinţă ca Domnul să arate dragostea lui Dumnezeu printr-o suferinţă atât de mare dacă S-ar fi născut în Roma, la curtea lui Cezar? Cel care porunceşte şi cârmuieşte prin legi, socoteşte suferinţa ca fiind stricăciune.
Dacă S-ar fi născut în Roma, ca fiu al lui Cezar August, cine ar mai fi crezut în postirea Lui, în minunile Sale, ori în Învierea Sa? N-ar fi spus lumea că totul a fost hotărât, răspândit pretutindeni şi sporit prin trâmbiţare puternică şi aur împărătesc?
În cele din urmă, trebuie să se spună că smerenia Fiului lui Dumnezeu a avut strâmtorările sale şi acestea au pornit din păcat. Printr-o asemenea necurăţie (atât sufletească, morală, cât şi trupească) ca a Romei şi a curţii împăratului din Roma, Dumnezeu nu S-ar fi putut coborî pe pământ. Cel a cărui menire era de a curăţi omenirea de murdăria păcatului, trebuia să se nască în curăţie, neprihănire şi sfinţenie.
El nu Se putea naşte la o curte împărătească, pentru că menirea Sa nu este de a fi cârmuitor pământesc. Împărăţia Lui nu este din lumea aceasta, care este întunecată ca norii de furtună şi trecătoare ca un vis. El nu se putea naşte ca fiu al unui împărat pământesc, întrucât calea Lui nu este aceea a focului şi a sabiei, a legilor şi a silniciei, ci a vindecării blânde a celor bolnavi şi întoarcerea lor treptată la sănătate. Faptele vieţii Sale nu se împotrivesc vorbelor Sale, ci le întăreşte. Învăţătura Sa se află în viaţa Sa şi în cuvintele Sale – Evanghelia Sa mântuitoare.
Tot ceea ce s-a făcut în venirea Lui pe pământ, s-a lucrat cu o atât de mare înţelepciune, pe care limba omului nu o poate grăi. De aceea slăvim înţelepciunea lui Dumnezeu în smerenie şi ascultare, căci El nu numai că ne lămureşte minţile noastre omeneşti, dar ne şi umple inimile cu bucurie – şi noi, plini de bucurie, repetăm lauda îngerilor:
Lumii ce caută lumină numai din marile oraşe, Domnul a vrut să-i dea o lecţie: că adevărata lumină se poate arăta şi dintr-o peşteră sărmană.
Dacă Hristos S-ar fi născut în vreo casă dintr-o cetate sau dintr-un sat, oare acea casă ar mai fi existat şi acum ca să dea mărturie? Nu numai casa, ci nici cetatea unde s-a născut Alexandru cel Mare nu mai există. Nu numai cetatea, ci nici ţara în care s-a născut marele Homer nu este cunoscută. Iar sfânta Peşteră a lui Hristos din Betleem dăinuie, dăinuie – şi dă mărturie. Să ştii şi asta: precum trupul Lui, casa sufletului Lui, nu este de la om, ci de la Dumnezeu Duhul Sfânt, nici casa trupului Lui, peştera din Betleem, nu este de la om, nici de la mâini omeneşti, ci de la Dumnezeu Făcătorul şi Purtătorul de grijă. El a făcut-o mai înainte de a face toţi oamenii de pe pământ, şi după ce a făcut-o a pregătit-o ca palat al vremelnicei Sale sălăşluiri când S-a pogorât să-i cerceteze pe urmaşii lui Adam şi ai Evei. Şi, mai mult, ca mărturie trainică a venirii Sale pe pământ. Să nu te mire faptul că Dumnezeu a ales pentru Sine un sălaş atât de sărman. Ce este înalt la oameni, urâciune este înaintea lui Dumnezeu. Urâciune era înaintea lui Dumnezeu palatul cezarului de la Roma, căci cu adevărat era peşteră tâlhărească de fărădelegi şi desfrânare. Iar ceea ce e dispreţuit şi nimicnic în ochii oamenilor, Dumnezeu cel mai des alege şi proslăveşte. Aceasta e metoda Celui Atotînţelept. Potrivit acestei metode, El a ales pescari drept apostoli, şi o peşteră drept leagăn al Său.
Cel ce se poartă pe scaun de heruvimi s-a culcat în ieslea dobitoacelor vrând să întoarcă pe oameni din necuvântare către cunoştinţa cea dumnezeiască.
Cu mult mai neîntinată este ieslea decât curtea lui Cezar şi peştera oilor decât Roma, cetatea stăpânitorului lumii întregi!
Paiele pe care le lăsaseră oile slujiseră drept pat pentru Cel Care, de la începutul lumii, stătuse pe heruvimi de foc.
Paiele curate sunt mai bune decât mătasea murdară. Cu mult mai neîntinată este ieslea decât curtea lui Cezar şi peştera oilor decât Roma, cetatea stăpânitorului lumii întregi! Să stea Pruncul în peşteră şi în iesle!
Oile şi boii nu cunosc păcatul şi păstorii ştiu mai puţin despre păcat decât alţii.
Pentru Domnul Iisus, lumină este acolo unde sălăşluieşte neîntinarea; şi căldură este acolo unde păcatul nu îngheaţă pieptul.
Se spune că David, fiul lui Iesei, a mers la această peşteră și este ste posibil ca din ea să fi ieşit ca să lupte împotriva lui Goliat, ucigându-şi împotrivitorul cu o piatră din praştia sa, deşi Goliat era înarmat până în dinţi. Acum Pruncul şade în această peşteră, după legile oamenilor fiind urmaş al aceluiaşi păstor David; şi El se va porni asupra lui Goliat cel cumplit, asupra lui Satan, care împărăţeşte în Ierusalim, sub înfăţişarea lui Goliat-Irod şi în Roma sub înfăţişarea lui Goliat-August şi pretutindeni în lume, sub înfăţişarea lui Goliat-Păcat şi cel mai mare dintre toţi Goliaţii – Moartea. Întreaga armată a lui Satan este înarmată până în dinţi şi va râde să-L vadă pe Iisus pornind împotriva lui cu o armă neputincioasă în aparenţă, aşa cum primul Goliat a râs de David şi de praştia lui. Arma biruitoare a lui Iisus va fi ceva mai moale decât piatra. Ea va fi din lemn – o cruce din lemn.
Mai este o învăţătură importantă şi în faptul că nu locul dă însemnătate omului, ci omul locului. Omul reprezintă cea mai mare valoare de pe pământ. Luxul şi strălucirea exterioară nu îl măresc, nici sărăcia nu îl micşorează pe om. Ştii cum a zis El despre Ioan Botezătorul, om fără casă şi masă: Ce aţi ieşit să vedeţi în pustie? Au om îmbrăcat în haine moi? Iată, cei ce poartă haine moi sunt la curţile împăraţilor. La curte împărătească şi în haine moi este şi împăratul Irod – dar nu e om, ci vulpe; aşijderea şi Pilat – dar nu e om, ci lup roman; aşijderea şi fariseii – dar nu sunt oameni, ci pui de năpârci. Iar Ioan cel lipsit de casă este un om mai mare decât toţi cei din palate: nu s-a sculat între cei născuţi din femei mai mare decât Ioan Botezătorul.
Sfântul Vasile cel Mare spune că sălașul unde a născut Preasfânta Născătoare de Dumnezeu este chipul Bisericii, pentru că ieslea este jertfelnicul, Iosif sunt ierarhii, Domnul Hristos este Arhiereul, Preasfânta Fecioară este tronul, vasele în care se amestecă vinul cu apa sunt sânii, întruparea, mantia, Heruvimii, ripidele, Sfântul Duh este discul, iar Tatăl, Care învăluie tot prin puterea Sa, este acoperământul discului.
Peştera din Betleem trebuie să fi fost în afara oraşului, sau trebuie să fi fost foarte greu de crezut că păstorii din partea locului să se fi folosit de ea. Dar mai târziu, când această peşteră vestită a devenit locul cel mai important din Betleem, oraşul se mărise deja foarte mult şi au împrejmuit-o. La o jumătate de oră de mers de la Betleem spre vârful dealului, se află cătunul cunoscut drept al “Păstorilor”. Prin tradiţie, păstorii îşi ţineau oile lor aici. Din grăirea care a avut loc între ei, după ce le-a apărut îngerul, vedem că păstorii se aflau la o oarecare depărtare de peşteră şi de Betleem: “Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.
În peştera în care păstorii îşi adăposteau turmele, Cel Căruia I se închină lumea întreagă , Şi-a aflat adăpost; Sfânta Fecioară L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle.
Cel nepipăit, și simplu, și nealcătuit din părți și fără de trup Se înfașă de mâini omenești ca să dezlege legăturile păcatelor noastre,dezleagă legăturile cu legături.: ,,Cu scutecele tale dezlegi legăturile greșelilor și cu multă sărăcie pe toți îi îmbogățești, Îndurate; că, venind în ieslea dobitoacelor, izbăvești pe oameni din dobitocia răutății, Cuvinte al lui Dumnezeu, Cel ce ești fără de început” (Utrenia dinaintea Nașterii Domnului, Cantarea a 9-a).
În ieslea în care ei puneau hrană pentru turmele lor, stătea înfăşată în scutece Pâinea cea Cerească, care dă viaţă tuturor lucrurilor celor vii. Betleem înseamnă ,,Casa Pâinii”. Înţelesul ascuns al acestui nume a fost scos la lumină prin naşterea Dmnului nostru Iisus, Pâinea cea Cerească, în locul acela.,,Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer.” (Ioan 6, 51).
Era noapte şi liniştea nopţii stăpânea. Călătorii osteniţi, supuşii lui Cezar, s-au odihnit şi somnul le-a reînnoit puterea. Doar păstorii nu dormeau, făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor.
Şi astfel, Domnul Iisus nu S-a născut în Roma, la curtea lui Cezar, pentru a fi domnul lumii prin tăria armelor, ci printre păstori, pentru a dezvălui în felul acesta caracterul minunat al venirii Sale în lume ca iubitor de pace.
Aşa cum un păstor îngrijeşte şi îşi hrăneşte turmele sale, tot aşa El îi îngrijeşte şi îi hrăneşte pe toţi oamenii. Şi tot aşa cum un păstor se îngrijeşte de oaia cea bolnavă sau rătăcită mai mult decât de nouăzeci şi nouă de oi sănătoase, tot aşa şi El Se îngrijeşte mai mult de cei păcătoşi decât de cei drepţi – mai mult de oameni decât de îngeri. Şi tot aşa cum un păstor îşi cunoaşte fiecare oaie în parte, şi fiecare oaie îşi cunoaşte păstorul, aşa va fi şi cu El, marele Păstor şi turma Sa gânditoare, de oameni. Şi tot aşa cum păstorul îşi veghează turma noaptea, când toată lumea doarme fără griji, aşa va petrece şi El, Păstorul cel Bun, multe nopţi, pline de groază şi ispite, veghind asupra turmei Sale de oameni şi rugându-se pentru ei, în ascultare smerită faţă de Tatăl Său Cel ceresc.
Asemenea frumuseţe de slavă cerească care până atunci, putea fi văzută numai de către persoane alese s-a arătat păstorilor simpli din Betleem.
Este prima oară când aflăm în Sfânta Scriptură despre o mulţime întreagă de muritori de rând care vedeau şi auzeau limpede mulţimea de îngeri nemuritori.
Acesta este un semn că, o dată cu venirea pe pământ a lui Hristos, cerul este larg deschis celor ce îl caută în curăţia inimii.
În Noua Zidire, îngerii lucrează ca vestitori ai Ziditorului.
S-a arătat mai întâi un înger înaintea Sfintei Fecioare Maria, apoi înaintea dreptului Iosif şi acum înaintea păstorilor şi apoi se vor arăta înaintea crailor de la răsărit, toate potrivit cu nevoile hotărârii lui Dumnezeu.
Slava Domnului a strălucit împrejurul păstorilor, şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Slava lui Dumnezeu care luminează îngerii şi pe cei drepţi este minunată!
Proorocul Iezechiel vorbeşte astfel despre ceea ce a văzut el însuşi: ,,Şi am mai văzut ceva, ca un fel de foc, un fel de lumină strălucitoare care-l împresura de jur împrejur. Cum este curcubeul ce se află pe cer la vreme de ploaie, aşa era înfăţişarea acelei lumini strălucitoare care-l înconjura. Astfel era chipul slavei Domnului. Şi când am văzut eu aceasta, am căzut cu faţa la pământ.” (Iezechiel 1:27-28).
Marele Isaia a auzit glasul dulce al îngerilor, pe când cântau “Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul Savaot, plin este tot pământul de slava Lui” (Isaia 6:3).
Şi marele prooroc al tainelor din Noul Testament, Sfântul Ioan Evanghelistul scrie în viziunea sa despre îngeri: “Şi am văzut şi am auzit glas de îngeri mulţi, de jur împrejurul tronului… şi era numărul lor zeci de mii de zeci de mii şi mii de mii” (Apocalipsa 5:11).
Dar îngerul, din strălucirea cea cerească, linişteşte păstorii cu cuvintele:,,Nu vă temeţi. Căci iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul; că vi S-a născut azi Mântuitor, care este Hristos Domnul, în cetatea lui David. Şi acesta vă va fi semnul: Veţi găsi un prunc înfăşat, culcat în iesle.”
Arhanghelul s-a închinat Sfintei Fecioare cu cuvântul:,,Bucură-te.”. La fel zice şi păstorilor:,,Iată, vă binevestesc vouă bucurie mare.” Și craii când au văzut steaua deasupra peşterii, ei s-au bucurat cu bucurie foarte mare.
Hristos este miezul unei bucurii de nepovestit. El vine la închisoare ca să-i slobozească – poate fi o bucurie mai mare pentru cei care Îl recunosc? Şi pentru cei care vestesc venirea Lui, venirea Prietenului şi Răscumpărătorului, ce pot spune ei mai adevărat despre acest rar vizitator al închisorii, decât faptul că El este bucurie, că vine bucurie şi bucuria a venit?
Abia vorbise îngerul că s-a şi arătat în jurul lui mulţime de oaste cerească lăudând pe Dumnezeu.
Numai Domnul Dumnezeu este mai desăvârşit în frumuseţe decât îngerii. Numai glasul Lui este mai dulce şi mai dătător de viaţă decât acela al îngerilor.
Această arătare a îngerului aduce şi alte vestiri, necunoscute oamenilor până atunci, şi nescrise în Sfânta Scriptură. Aceasta este lauda cea nouă, pe care o cântă îngerii. Marele Isaia i-a auzit cântând:,,Sfânt, sfânt, sfânt Domnul…”. Aceasta este o laudă numai pentru slava lui Dumnezeu. Dar acum, îngerii cântă o laudă nouă înaintea păstorilor, care ar putea fi numită laudă de mântuire:,,Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.” (Luca 2,14) Slavă Celui ce a unit cele de sus cu cele de jos, cu preaslăvire.
Când oamenii, pun pe primul loc slăvirea lui Dumnezeu din cele mai înalte suişuri (şi nu a vreunui zeu făcut de om pe pământ pe treapta cea mai de jos), atunci aceasta aduce pace pe pământ – şi atât unul cât şi celălalt aduc pace şi bunăvoire printre oameni.
Domnul Iisus a venit pe pământ pentru ca întreg pământul să ridice laudă Dumnezeului Celui de sus şi astfel să aducă pace pe pământ şi bunăvoire printre oameni.,,Eu sunt Domnul… Eu sălăşluiesc pacea…” (Isaia 45,6,7).
În timp ce strămoşul nostru Adam, cu inima şi cu mintea cânta neîncetat laude Dumnezeului Celui de sus, pământul existenţei sale era în pace, trupul său nu era sfâşiat de nici un fel de pofte ori patimi, aflându-se în armonie desăvârşită atât cu sufletul cât şi cu duhul; şi era plin de bunăvoire, de dragoste atât pentru Ziditorul său, cât şi pentru zidirile lui Dumnezeu din jurul său. Când a păcătuit, inima lui s-a umplut de frică, buzele lui au amuţit de groază şi neodihna i-a cuprins întreaga fiinţă, poftele drăceşti crescând în el iute ca un vis – pofte drăceşti faţă de Dumnezeu, de femeia lui, de toate fiinţele din Rai şi faţă de el însuşi. El s-a simţit gol şi a început să se ascundă de la faţa lui Dumnezeu. Aşadar, de la păcatul lui Adam până la Hristos, numai cei drepţi ca Abel, Enoh, Noe, Avraam, Isaac şi Iacov erau în stare să aducă slavă lui Dumnezeu Cel din cer, să aibă pace pe pământ în trupurile lor şi bunăvoire faţă de oameni.
Alţi oameni s-au înstrăinat slăvind felurite închipuiri şi idoli sau pe ei înşişi, zidirile lui Dumnezeu. Şi s-a iscat ceartă între oameni cu privire la dumnezeul pe care să-l slăvească. Pentru neslăvirea Dumnezeului Celui adevărat şi slăvirea zeilor mincinoşi, închipuiţi, a venit neodihnă asupra pământului, asupra întregului pământ şi din aceste două lucruri a venit reaua voire printre oameni care a schimbat viaţa omului într-un Turn Babel şi în foc al iadului.
Împreună cu Noua Zidire, trebuie să rânduim cele trei lucruri care l-au făcut pe Adam fericit în Rai. De aceea, la vremea naşterii Noului Adam, Domnul Iisus, mulţimile îngerilor au cântat lauda de mântuire: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire.
Toți Apostolii, în epistolele lor, aduc slavă şi laudă lui Dumnezeu Cel din cer. Sfântul Apostol Pavel spune: ,,El este pacea noastră…!” (Efeseni 2, 14). Toţi sfinţii lui Dumnezeu, de la cel dintâi, ne-au învăţat că faptele bune nu sunt acelea care arată cât de mult dai cuiva, ci bunăvoirea cu care dai. Sfântul Grigorie spune în predicile sale despre Evanghelie (Cartea 1, Omilia 5),,,pentru Dumnezeu nu există dar mai bogat decât bunăvoirea”.
După această întâmplare fără de asemănare în istoria omenirii, şi singura vrednică de Domnul şi Mântuitorul nostru, îngerii s-au retras din priveliştea oamenilor, lăsând păstorii într-o stare de minunare bucuroasă.
Plini de bucurie, și repetând lauda îngerilor, slavă întru cei de sus lui Dumnezeu, şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire, păstorii au pornit la drum : ,,Să mergem, dar, până la Betleem, să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut şi pe care Domnul ni l-a făcut cunoscut.”
De ce nu au spus ,,îngerul” l-a făcut cunoscut, mai degrabă decât să spună ,,Domnul”? Pentru că îngerii lui Dumnezeu s-au arătat într-o frumuseţe atât de mare şi de strălucitoare, cum mintea omenească nu şi-L putea închipui pe Dumnezeu, Atotputernicul, El Însuşi într-o frumuseţe mai mare şi mai strălucitoare. Şi în afară de aceasta, în Sfânta Scriptură, îngerii lui Dumnezeu sunt adesea numiţi “Domnul”. Aceasta vine din faptul că adevăraţii iudei erau foarte neschimbaţi în credinţa lor în Dumnezeu şi tot ceea ce aflau prin mijlocirea unui înger, socoteau că vine de la Dumnezeu Însuşi.
,,Să vedem cuvântul acesta ce s-a făcut.” Păstorii nu spun: să vedem dacă aceasta s-a făcut acolo. Ei nu au nici cea mai mică îndoială că ceea ce le spusese Domnul într-o asemenea descoperire minunată, trebuia să se întâmple cu adevărat.
Inimile lor simple nu cunoşteau şovăiala. Îndoiala se sălăşluieşte adesea în inimile care sunt întunecate de păcat şi de patimi.
Şi grăbindu-se, au venit şi au aflat pe Maria şi pe Iosif şi pe Prunc, culcat în iesle. Vă puteţi închipui cât de grabnic au alergat păstorii până în dealul Betleemului! Bucuria le-a dat aripi şi s-au aflat îndată lângă Sfânta Familie.
Şi, văzându-L, au vestit cuvântul grăit lor despre acest Copil. Şi toţi câţi auzeau se mirau de cele spuse lor de către păstori.
Desigur că păstorii aveau multe de spus! Ochii lor văzuseră ceea ce la puţini ochi le fuseseră dat să vadă; urechile lor auziseră ceea ce la puţine urechi le fuseseră dat să audă. Şi toţi câţi auzeau se mirau… Este lămurit că aceasta nu este doar pentru Maria şi Iosif, altfel nu ar fi spus ,,toţi”. Trebuie să fie şi pentru alţii din preajma peşterii din Betleem, cărora (prin voia lui Dumnezeu) păstorii le-au dezvăluit această taină cerească minunată.
Steaua de la Bethleem a strălucit deasupra lumii, chemând toate popoarele şi pe fiecare om în parte să-şi aţintească privirea spre cer, sus să-şi ţină inima, să cadă la Noul-Născut şi să se bucure cu bucurie mare, fiindcă cu noi este Dumnezeu! „Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi, neamuri, şi vă plecaţi, căci cu noi este Dumnezeu!”. Hristos S-a născut!
Prin lumina strălucitoare a stelei ce s-a aprins pe cer Cerul le-a vorbit tuturor celor care au cunoscut slava lui Dumnezeu, ca să ne preschimbe pe noi, făpturi pământeşti, în făpturi cereşti, să-i facă sfinţi pe păcătoşi;
Dar numai regii magi, ce căutau să descopere în cer judecăţile lui Dumnezeu şi erau gata să meargă oriunde pentru a afla adevărul, au priceput glasul cerului. Strângându-şi comorile ca să le aducă în dar nou-născutului împărat, ei îşi lăsară tronurile, îşi părăsiră pământul natal şi plecară neştiind încotro, urmând doar mersului stelei, care le arăta calea spre împărăţia cea veşnică.
Anevoioasă le-a fost calea, dar raza stelei din Bethleem o lumina. Şi înţelepţii-magi, depăşind toate piedicile, mergeau pe cărările arătate de cer, lepădându-şi voia lor proprie. Steaua i-a adus la Ierusalim, unde au auzit cuvântul scris al lui Dumnezeu, iar apoi la Bethleem, unde au văzut Cuvântul întrupat, pe Dumnezeu în trup, şi s-au închinat Soarelui Dreptăţii.
Şi luând magii în braţe pe pruncul Iisus, sărutându-L fiecare şi închinându-se Lui, iar pruncul rădea şi sălta de mângâierile magilor. Şi magii având cu ei un tânăr zugrav, au dus în ţara lor chipurile amândurora şi au pus în biserică icoanele lor, ca să fie cinstite de toţi.
O veche legenda spune ca, de fapt, patru au fost magii care urmau sa mearga sa se inchine Pruncului dumnezeiesc. Despre cel de-al patrulea se zice ca si-ar fi vandut tot ce avea si ar fi cumparat trei nestemate – un safir, un rubin si o perla – pe care sa le duca in dar Mantuitorului. Si grabindu-se el sa ajunga in Babilon, unde, dupa cum se vorbisera, il asteptau ceilalti trei, acesta a intalnit pe drum un om vatamat, la care nimeni nu se uita. Pe data se hotari sa-l duca la un doctor, caruia ii dadu safirul ca sa-l ingrijeasca pe bolnav pana la deplina insanatosire. Numai ca astfel, zabovind prea mult pe cale, ceilalti nu l-au mai asteptat si au plecat fara el. El n-a deznadajduit, ci, tinandu-se dupa stea, a facut singur drumul spre Betleem. Aici a aflat ca magii Il gasisera pe Prunc si I se inchinasera deja, ca soldatii lui Irod pornisera macelul celor nou-nascuti si ca Sfanta Familie apucase calea Egiptului. Cum chiar in fata lui un soldat incerca sa-i smulga unei tinere femei copilul din brate, pentru a-l omori, magul nu statu pe ganduri si, aratandu-i soldatului splendidul rubin, il indupleca sa-l primeasca in schimbul vietii pruncului. Soldatul a luat piatra, stergand-o in graba de acolo, iar biata femeie nu mai stia cum sa-i multumeasca strainului ca picat din cer.
Magul își puse în gând să-L caute mai departe pe Mântuitorul, cu singurul dar care-i mai rămăsese: perla. A umblat el vreme îndelungată, dar n-a aflat ce caută, căci nu mai era steaua care să-i arate drumul. Si iată ca, după 30 de ani și mai bine, află de la niște călatori că Iisus propovăduia în părțile Ierusalimului. Porni bucuros într-acolo, dar în seara când sosi, află că Iisus tocmai fusese răstignit pe Golgota. Magul se duse la locul cu pricina, ca măcar în clipa din urmă să se închine dinaintea Domnului încă în viață și să-I dea ce mai rămăsese din darul pe care i-L pregătise cândva din toată inima. Iată însă că prin fața lui trecură doi soldați romani ce târau spre temniță o tânarâ evreică. Oprindu-i din drum, magul scoase repede perla și le-o trecu pe sub ochi, zicând: „Dacî îi dați drumul fetei, vă dăruiesc vouă această perlă, și veți fi mult mai câștigați”. Lacomi, soldații luară perla și-o eliberară pe tânară, ale cărei mulțumiri înlăcrimate magul nu mai statu să le audă, căci zorea să-L prindă în viață pe Cel răstignit. Inima îi era grea, căci nu mai avea nimic să-I dea în dar Impăratului împăraților, dar năzuia măcar să-L vadă și să I se închine. Când a ajuns lânga Cruce, Mântuitorul S-a uitat drept în ochii lui și i-a spus: In sfârșit, ai venit! Tu mi-ai adus cele mai frumoase daruri … Bine, dar nu mai am nimic, ce Ți-am adus eu?! – zise magul, mirat. Tot ce duceai cu tine ai dat celor nevoiași. Or, dându-le lor, Mie Mi-ai dat. Darul tău a ajuns la Mine și, adevărat își spun, că este cel mai de preț dintre toate. Căci cel ce-L iubeste pe Dumnezeu, acela își revarsă dragostea sa asupra oamenilor; și cu cât te apropii mai mult de oameni, cu atât ești mai aproape de Dumnezeu.
Peștera din Bethleem s-a schimbat în mii și mii de biserici mari și frumoase, care împodobesc toate colturile lumii. Ieslea cea saraca s-a prefacut in tot atatea dumnezeiesti altare. Pruncul Cel înfășat ne așteaptă acum sub chipul Sfintelor Taine. Locul magilor l-au luat Apostolii, iar al pastorilor, preoții, care împreună duc vestea mântuirii în toată lumea. Ceata sfinților îngeri este mărită acum cu milioane de cuvioși și mucenici, care neîncetat slăvesc în ceruri pe Mielul lui Dumnezeu. Iar cântarea cea îngerească este continuată acum de dangătele clopotelor și de alese cântări bisericești ce rasună în toatălumea. Bătrânul Iosif simbolul Vechiului Testament,Fecioara Maria Legea Noului Așezământ,scutecele închipuiesc sfintele veșminte, aurul, slava Dumnezeirii, tămâia – rugăciunile sfinților și ale tuturor credincioșilor, iar smirna – podoaba faptelor bune, steaua -Evanghelia lui Hristos, care luminează ca o făclie de călăuză întreaga omenire.
Cum Îl primim noi pe Domnul Iisus Hristos? Cu îndoială ca evreii cei de demult, sau cu credință ca magii?Îl odihnim noi pe Domnul în iesla de taina a inimii, sau Îlizgonim din cetatea sufletului, asemenea lui Irod?Nu am avea mare câștig să știm că Hristos a venit pe pământ numai în trupul pe care l-a primit din Fecioara Maria, important este să Îl știm prezent în sufletele noastre, le, saracia se va preface in bogatie duhovniceasca, intristarea in bucurie, nelinistea in pace, rautatea in bunatate, necunoasterea in intelepciune, suferinta in mangaiere si moartea in inviere.
Slavă Fiului Celui Unul-Născut, în Cer şi pe pământ, de pe tronul heruvimilor din Cer în paiele Betleemului de pe pământ, împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

                                                             preot dr. Arsulescu Ion Sebastian
                                                                      Colaborator ZiarExclusiv

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.