Marți 29 august – Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul

Sărbătoarea de astăzi ne duce cu gândul la un eveniment sinistru din istoria biblică a Noului Testament și anume sacrificarea prin tăierea capului, a din ordinul crudului împărat Irod Antipa, fiul lui Irod cel Mare, care a ucis pruncii din Betleem. Sfânta Evanghelie spune că Irod a tăiat capul Sfântului Ioan la cererea Irodiadei, femeia fratelui său Filip, pe care nelegiutul împărat a luat-o de soţie împotriva oricărei legii, în timpul unei petreceri organizate cu ocazia zilei sale de naștere. Ce dureros se încheie un ospăț la care un om își sărbătorește ziua de naștere prin uciderea altui om!

Sfântul Ioan Botezătorul, despre care scria profetul Maleahi cu patru sute de ani înainte de Nașterea lui Iisus, ,,Iată, trimit pe îngerul Meu înaintea feței Tale, și el va pregăti calea Ta“, este singurul pământean despre care Iisus spune acel cuvânt de laudă: ,,Că dintre toți cei născuți din femeie, nu este nici unul mai mare decât Ioan“.

Când Sfântul Ioan este întrebat: ,,Cine esti tu?“, el răspunde prin cuvântul prorocului: ,,Eu sunt glasul celui ce strigă în pustie: gătiți calea Domnului“, recunoscându-se pe el însuși a fi Înaintemergător al lui Iisus. Pe acest Înaintemergător al Domnului îl prăznuim noi astăzi.

Sfântul Prooroc Ioan Botezătorul era fiu de preot, dobândit ca rod al rugăciunilor, la o vârstă când, din punct de vedere fizic, părinții nu mai puteau concepe. Cei doi bătrâni părinți, preotul Zaharia tatăl și soția sa Elisabeta, mama Sfântului Ioan, au trecut la cele veșnice, curând după nașterea pruncului și Ioan, rămas orfan, este îngrijit un timp de o rudenie, iar pe la vârsta de 10 ani pleacă în pustie, undeva la sud de Ierusalim. Acolo, într-o peșteră, a stat Sfântul Ioan, mai bine de 20 de ani, în cea mai aspră asceză pe care noi ne-o putem închipui. Îmbrăcat foarte sumar, într-o haină săracă din păr de cămilă, desculț, umbla printre pietrele ascuțite ale pustiului, rugându-se tot timpul și având mintea numai la Dumnezeu. Mânca miere sălbatică și un fel de fructe acre care creșteau în pustie, precum și muguri de copaci. Băutura lui era apa de izvor, iar patul era pământul gol. Ca acoperământ avea cerul și harul lui Dumnezeu. Aceste pustiuri aspre ale Palestinei erau pline de animale sălbatice, peșteri în care foiau șerpii veninoși și noaptea urlau șacalii și leii. Sfântul Ioan trăia printre ei, sub arșița dogoritoare a zilei și în frigul tăios al nopții. Fără îndoială, animalele nu l-au atacat pentru că simțeau Duhul lui Dumnezeu în el. El a sfințit astfel sălbăticia pustiului, prin rugăciunile lui de zi și de noapte, prin viața lui aspră.

Niciun prooroc nu a vorbit despre Hristos la prezent. Singurul care a reușit acest lucru a fost  Sfântul Ioan Botezătorul, fiindcă el a fost contemporan cu Domnul Iisus Hristos.

Deși a fost contemporan cu Fiul lui Dumnezeu, soarta sa nu a fost una fericită pe pământ, cu toate că, potrivit cuvintelor Domnului nostru Iisus Hristos, nu era altul pe pământ, născut din femeie mai mare ca Sfântul Ioan Botezătorul.  Cu toate acestea sfârșitul său a fost unul tragic.

Sfântul Ioan nu şi-a încheiat activitatea în slujba lui Dumnezeu acolo, pe malurile Iordanului, unde L-a Botezat pe Domnul Hristos, unde a avut fericirea de a atinge creştetul lui Mesia şi de a-L descoperi lumii pe Hristos, acolo unde a ni se descoperit prin el Taina Sfintei Treimi, ci misiunea lui a continuat, când cuprins de puterea şi curajul lui Ilie Tesviteanul, s-a înfăţişat înaintea regelui desfrânat Irod, a mustrat păcatul și a apărat dreptatea și Legea lui Dumnezeu. Nu ți se cuvine să iei de soție pe soția fratelui tău, striga Sfântul Ioan după Irod, mustrându-l pentru păcatul în care trăia.

Regele Irod a organizat un  ospăț  în palatul din Macherus, pe malul de Răsărit al Mării Moarte, cu ocazia zilei sale de naștere. Sus în palat mâncare, băutură, jocuri deșuchiate, iar  jos, în subsolul palatului său, în temniță, era închis Ioan, acolo unde a stat  aproape un an de zile. Sus în palat minciuna, incestul și blasfemiile erau la loc de cinste. Jos, în temniță fecioria, dreptatea și adevărul sufereau.

Sfântul Ioan era întemnițat în castelul lui Irod din Maherus pentru că a avut curajul să  mustre  pe Irod pentru traiul său nelegiuit cu Irodiada, soția fratelui său. Deși l-a mustrat dorind îndreptarea lui, acest lucru a deranjat-o nespus pe Irodiada, care și-a sfătuit fiica, pe Salomeea, care dansase și fusese pe placul oaspeților și al lui Irod, să ceară de la acesta capul Botezătorului, drept răsplată. Cererea fetei era nu numai crudă, ci cu totul neașteptată și  se tramsformă în realitate, căci Irod a trimis de îndată slujitorii în temniță și au adus capul Sfântului Ioan.

Irodiada, luând capul lui Ioan pe tipsie, înţepa cu acul limba care mustra fărădelegea lor. Şi, batjocorindu-l din destul, l-a dat să-l îngroape, dar nu împreună cu trupul, pentru că se temea să nu învie când se va lipi capul de trup, şi să-i certe din nou.

Trupul Sfântului Ioan a ramas îngropat în Sevastia până la anul 362, când Iulian Apostatul a vrut să-l ardă împreună cu alte sfinte moaște. Creștinii l-au scos din mormânt și l-au dus în Alexandria, punând în locul lui alte oseminte care au fost arse de tiranul împărat. Despre trupul lui nu mai știm nimic. Înainte de asta, Sfântul Luca, trecând prin Sevastia, a luat mâna dreaptă a Sfântului Ioan și a dus-o în Antiohia, păstrând-o cu foarte mare cinste. În timpul lui Iulian au ascuns-o într-un zid, ca s-o ferească de furia tiranului, apoi a ajuns la Athos. Astăzi această mână este la Mănăstirea Sfântului Dionisie și cu ea se sfințesc apele.

Iar capul lui, este într-un sicriu, într-o moschee din Damasc. Se spune că odată, niște musulmani au lovit cu toporul în acest sicriu, spunând: ,,Ce caută ghiaurul acesta aici?“. Din sicriu au început să curgă valuri de sânge, țâșnea sângele din sicriu și din marmură. Și ei s-au speriat foarte tare și au chemat preoții ortodocși să vină să facă rugăciuni ca să oprească aceste valuri de sânge care au umplut moschea. De-atunci, deși sunt musulmani, ei au un mare respect față de Sfântul Ioan.

Irod a mai trăit șapte ani după uciderea Sfântului Ioan și moare în exil, trimis de Împăratul Caligula în orașul Lerida, astăzi Spania. Irodiada, care îl însoțește în surghiun, moare și ea nu după mult timp, în aceeași mizerie, nu înainte de a asista însă la moartea cumplită a fiicei sale. Salomeea, care îi însoțește pe Irod și pe Irodiada în exil, traversează într-o iarnă râul înghețat Sikaris. Însă gheața se sparge, și femeia cade în apă până la gât, care îi este prins între ghețuri. Curenții îi trag  trupul într-un aval atât de puternic, încât capul îi este retezat de tăișul gheții în care era prins. Corpul nu i-a mai fost găsit, dar capul îi este adus pe tipsie mamei, care a înnebunit de durere.

Este ultimul profet al Vechiului Testament, primul Apostol al Noului Testament, Apostolul pocăinței.  Și iată că așa cum Domnul Iisus Hristos avea să pătimească pentru păcatele oamenilor, tot aşa şi Mergătorul Său înainte a suferit moarte mucenicească mustrând fărădelegea lui Irod. Prin toata durerea ei, moartea Sfântului Ioan este o proorocie a Răstignirii Mielului lui Dumnezeu, vestirea faptului că Dumnezeu iubește atât de infinit pe oameni încât este gata să moară pentru ei, să fie cu ei până la sfârșit, să meargă la iad pentru creaturile sale căzute.

Aşadar, „asprul” Botezător, n-a fost decât un miel înaintemergător al Mielului Hristos, pe care îl vedem în cele din urmă aşezându-se supus în genunchi, în faţa călăului tocmit de Irodiada, plecându-şi tăcut capul spre tăiere…, prevestire limpede a supunerii şi jertfei Mântuitorului, Care se va lăsa răstignit, ca un Miel spre junghiere, cum profeţise Isaia Proorocul (Isaia 53, 7) nu doar neprotestând, ci rugându-se chiar pentru călăi: „Părinte, iartă-le lor, că nu ştiu ce fac!” (Luca 23, 34). Sfântul Ioan a fost ucis cu un an înainte de patimile Domnului, dar moartea i-a grăbit încununarea. Pentru că El nu a murit, frați creștini: duhul lui și toată puterea lui este sus, în ceruri. El trăiește cu adevărat, în mare cinste, în împărăția lui Dumnezeu și se bucură de veșnică răsplată și slavă de la Mântuitorul Hristos. Împreuna cu Maica Domnului, Sfântul Ioan Botezatorul este cel mai puternic mijlocitor în fața lui Dumnezeu.

În ziua Tăierii capului Sfântului Ioan Botezătorul (29 august) postim, în orice zi a săptămânii ar cădea această sărbătoare, în amintirea celui mai aspru postitor şi zelos propovăduitor al pocăinţei.  Ni se cere să postim în această zi, pe de o parte ca să nu ne asemănăm cu Irod, care din cauza ospăţului fără măsură, a cerut ca Salomeea să-i danseze şi drept răsplată i-a oferit capul Sfântului Ioan Botezătorul, iar pe de altă parte, ca să ne asemănăm cu viaţa înfrânată a lui Ioan, cel mai mare postitor dintre oameni, singurul dintre oameni pictat cu aripi de înger. Pentru rugăciunile sale, Doamne Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu, milostv fii nouă păcătoșilor în vecii vecilor. Amin!