Sfinții Apostoli Petru și Pavel

Biserica noastră cinstește în ziua de 29 iunie a fiecărui an, pe cei doi mari sfinți biblici, stâlpi ai credinței și ocrotitori ai lumii, care si-au închinat întreaga lor viață propovăduirii ,,cu timp și fără timp” a Evangheliei Domnului Hristos, ba mai mult au pecetluit această lucrare cu sângele lor vărsat martiric pentru Hristos și pentru Biserica Sa pe Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel.

 Sunt prăznuiţi în aceeaşi zi deoarece ambii s-au jertfit la Roma, din porunca împăratului Nero. Petru a fost răstignit cu capul în jos, în anul 64, iar lui Pavel i-a fost tăiat capul, în anul 67. Moaştele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, potrivit Sinaxarului, au fost puse împreună. Tradiţia a consemnat ziua de 29 iunie ca dată a martirajului Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.

Sfântul Ioan Gură de Aur schiţează, cu dragostea dată de har, portretul adevăraţilor păstori ai Bisericii, Sfintii Apostoli Petru şi Pavel, cei care cu dragoste părintească jertfelnică ne-au predat Evanghelia vie, integrală și absolută, al cărei Cuvânt veșnic l-au mărturisit nu doar cu propovăduirea lor neobosită, ci și cu inimile și cu înseși trupurile lor. Apostolia, păstorirea Sfinţilor Petru şi Pavel este pur şi simplu traducerea desavârșită a cuvântului Mântuitorului de a-și pune ei sufletul pentru turma dată lor de Hristos… si nu si-au pus sufletele doar pentru cea de atunci, ci pentru întreaga Biserică din veac, adică și pentru noi, cei de astăzi,  pentru care devin fără nicio exagerare părinți ai noștri, adevărați, la modul cel mai concret, viu și personal!

Sfântul Apostol Petru

Sfântul  Apostol Petru, fiul lui Iona și fratele Apostolului Andrei, s-a născut în Betsaida Galileei. Înainte de apostolie numele său din părinți era Simon.  Numele de Petru l-a primit de la însuși Domnul Iisus Hristos, care  a privit  la el și i-a spus,,Tu ești Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa (care, tălmăcit, însemnează Petru).” (Ioan 1, 42). Așadar Domnul i-a schimbat numele lui  Simon și  l-a numit Petru. „Petru” înseamnă „piatră”, şi arată tăria, sta­tornicia şi neclintirea

Petru era căsătorit, pescar neerudit, trudit îndelung pe malurile Mării Tiberiada, stors de puteri de mrejele grele şi uneori goale ale profesiei lui, cu mâinile brăzdate de rănile de  funie şi lovit din toate părţile de valurile acestei lumi. Un om trecut prin greutăţi și lipsit de subtilităţi.

După ce Ioan Botezătorul a fost închis în temnita de Irod Agripa, Domnul Iisus Hristos, umblând pe lângă Marea Galileei, care se numește și a Tiberiadei sau lacul Ghenizaretului, iar «mulţimea se aduna în jurul Său ca să asculte cuvântul lui Dumnezeu». Este elementul care declanşează, nada care va îngădui lui Hristos să « prindă» pe primii Săi patru ucenici, două perechi de frați: Simon și Andrei, Iacov și Ioan, care spălau și reparau mrejele goale după o noapte de pescuit fără succes.

Domnul Se urcă în barca lui Simon şi îi cere să se depărteze puţin de mal pentru ca toţi să-L poată vedea şi auzi, Se aşează în barcă şi predică. Este imaginea însăşi a Bisericii. Barca reprezintă Biserica, pentru că pluteşte pe apele zbuciumate ale lumii căzute, fără să se scufunde

Îi îndeamnă pe pescari  să arunce mrejele să pescuiască, să facă ceva, să împlinească un act simbolic, care ţine de meseria lor şi care vorbeşte inimii lor. Domnul le spune să meargă în apă adâncă şi să arunce mrejele pentru pescuit.

Nu undița, nu harponul care i-ar putea răni. Peștii au nevoie de mreajă pt a fi ridicați din negura păcatului. Simon Petru îi răspunde Domnului că toată noaptea s-au ostenit, cu priceperea și experiența lor, nu un ceas sau două, cât vroia Domnul, ci o noapte întreagă și nu au prins nici măcar un peștișor.

Și erau convinşi că în lacul acela şi la ora aceea nu era deloc peşte.  Petru o face doar pentru cuvântul Său,  Îi face pe plac Mântuitorului, deşi era convins că n-o să prindă peşte! Aceasta e măreţia lui Simon : ascultă pe Hristos, Îl crede pe cuvânt.

Ascultarea, deşi nu părea să fie foarte convinsă, se dovedeşte roditoare! Cuvântul Mântuitorului Hristos se adevereşte şi se întâmplă o minune. Rezultatul depăşeşte, evident, calculele omenescului. Puterea lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu se manifestă asupra firii.

Aruncă mrejele și într-o clipă mulțime mare de pești s-au îngrămădit în mreje încât acestea erau gata să se rupă. Pescuirea a fost atât de bogată încât amândouă corăbiile erau gata să se scufunde. De fapt peștii au ascultatat de glasul Ziditorului Dumnezeu și s-au îngrămădit în plase.

Văzând Simon Petru aceasta minune, a căzut la picioarele lui Iisus zicînd: Ieși de la mine, Doamne, că  om păcătos sunt eu! Mai avem o  astfel de reacţie. Sutaşul roman, când îi cere lui Hristos să-i vindece slujitorul, iar Hristos îi spune că va veni la casa lui. Acesta spune: „Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea”. (Matei 8,8).

Aceasta a făcut-o Petru fiindcă pentru ca îl cuprinsese spaima pe el și pe toți cei ce erau cu el, de pescuirea atâtor  pești.   Aceasta minune i-a speriat și i-a făcut să creadă că numai Dumnezeu a putut să facă ceea ce a făcut. Ucenici și-au dat seama că Dumnezeu umbla pe pământ îmbrăcat în trup omenesc.

Pe  Sfântul Apostol  l-a luat  frica de Dumnezeu, pentru că el se simțea păcătos, simțea distanța cea mare dintre om și Dumnezeu. Deodată își dezvăluie starea omenească, pe care o recunoștea,  starea de păcat, de despărțire de Dumnezeu,  care, în fața sfințeniei lui Dumnezeu, în fața lui Hristos, îl face să se înspăimânte.

,,Om păcătos sunt”, a spus Petru și s-a dat la o parte, în spaima care-l inunda în fața Dumnezeirii. Petru n-a stat în pasivitate, în el s-a trezit atunci taina tainelor. Și a văzut starea lui de păcătos în fața sfințeniei lui Hristos.

,,Ieși de la mine, Doamne…..că sunt om păcătos !” Nu Îl alungă pe Hristos pentru că deranjează, ci pentru că se simte pe sine nevrednic de a sta în faţa Lui. Îi spune să plece de la el, pentru că este om păcătos, nu pentru că i-a făcut ceva rău sau pentru că ceea ce s-a întâmplat îl înfricoşează. Sigur că multe din minunile Mântuitorului Hristos înfricoşau, pentru că nu puteau fi înţelese.

Reacţia lui este chiar o reacţie pe care ar trebui să o aibă oricine dintre noi, dacă, la un moment dat, ar avea revelaţia dumnezeirii. În momentul acela Petru conştientizează nimicnicia sa, micimea sa, netrebnicia sa, care se descoperă cu adevărat omului numai atunci când acesta este faţă în faţă cu Dumnezeu.

Petru atât de mult s-a cutremurat – şi cu el confraţii săi, de acest fapt cu adevărat minunat, încât conştiinţa sa l-a condus direct şi imediat întru frică şi minunare să-i ofere Dumnezeului-Om credinţă şi închinare. „Văzând Simon Petru a căzut în genunchi la picioarele lui Iisus zicându-I: Ieşi de la mine, Doamne, căci sunt om păcătos” (Luca 5:9).

A ieșit Iisus din corabie? Nu. Corabia e Biserica, în corabie suntem toți, păcătoși suntem toți. Parcă toți strigăm acum cu Petru: ,,Iesi de la mine, Doamne, sunt om păcătos!” . Dar Iisus n-a ieșit din corabie. Dimpotrivă, i-a spus: ,,Nu te teme!”. În Evanghelie teama e izgonită.

,,Începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”. Sfântul Ioan spune inspirat: ,,Iubirea izgonește frica”. Și care iubire a izgonit frica? Păi în fața lui Petru era însăși Iubirea, era întruparea Iubirii. Și atunci, Iubirea i-a spus lui Petru: ,,Nu te teme!” Eu am venit să izgonesc frica.

Astfel împotriva cuvintelor lui Petru, care zicea: Ieși de la mine, Doamne…, Domnul îl chemă în urma Sa, zicându-i: ,,Vino dupa mine, ca de acum vei fi pescar de oameni spre viață, în chipul în care ai pescuit acești pești spre moarte”.

Pescarul prinde peştele fără voia peştelui. Pescarul de oameni are o altfel de lucrare, mult mai grea, fiindcă lucrează cu oameni liberi.

Nici în cazul pescuirii oamenilor efortul uman nu este suficient! Va fi tot o pescuire minunată, datorată lucrării tainice a Duhului lui Dumnezeu. Ei vor arunca mrejele, Dumnezeu va face ca ele să se umple!

Dumnezeu nu-l părăsește pe om, ci îl cheama din nou, îl caută și îl cheamă cum l-a cautat pe Adam când, după cădere, s-a ascuns după pomii grădinii, în lume: ,,Adame, unde esti?” – a strigat Dumnezeu, și Adam a răspuns: ,,Doamne, m-am văzut gol, mi-a fost rușine și teamă și m-am ascuns”.

Petru, care mai înainte nu putea vedea pentru a prinde pește, căci neavându-L pe Hristos, totul era întuneric, trudise într-adevăr toată noaptea. Dar când lumina Mântuitorului s-a revărsat asupra sa, întunericul s-a risipit și prin credință a început să vadă în adâncuri ceea ce nu putea vedea cu ochii.

La  chemarea Domnului, Petru şi ceilalţi, au scos corăbiile cu peşte la mal, le-au lăsat acolo, şi au mers după Iisus. Nimic nu l-a mai putut opri. A găsit ceea ce avea cu adevarat nevoie. Peştele avea să fie o mîncare de cîteva zile, săptămâni poate, dar Iisus avea cu El cuvintele Vieţii Veşnice. De aceea Petru, lasă totul, şi merge să-L urmeze, a lăsat ce era al „sinelui”, adică toată „grija cea lumească” cu toate ale ei şi I-au urmat. Aceasta este măreţia lui Simon-Petru şi a celorlalţi Apostoli: Hristos îi cheamă, iar ei ascultă.

După o pescuire minunată pe lacul Ghenizaret, este chemat de Domnul Hristos la apostolat, să devină pescar de oameni, să pescuiască prin mrejele cuvâtului sufletele oamenilor din marea păcatelor acestei lumi.

La chemarea lui Hristos Dumnezeu, Petru lasă toate şi îi urmează, renunţă la statutul său de pescar şi de cap de familie şi merge pe urmele Mântuitorului.

Așadar, Petru  a aruncat tot ce avea: mreaja și tot ce avea în corabie, a lasat marea, meseria, casa. Ce erau pentru alții moșiile, slugile, casele și aurul, acelea erau pentru Petru mreaja, marea, meseria și corabia. Și acestea toate nu erau puține, ci erau defapt tot ce avea Petru. Ca și văduva, care a pus doi bănuți în cutia Bisericii, n-a pus mulți bani, dar a arătat bogăția bunei sale voințe, asa si Petru în marea lui sărăcie, a arătat bogăția râvnei sale. Nu contează  dacă ai pus puțin sau mult. Problema apare dacă  ai pus mai puțin decât puteai să pui. Petru a pus totul,  a lasat totul: și locul nașterii sale și casa și prietenii și rudele și însăși siguranța vieții sale. A pus tot ce avea. Și a făcut aceasta pentru că el nu se temea, fiincă nu avut îndoieli cu privire la împărăția cerurilor; era puternic convins și de faptele pe care le vedea dar, înainte de fapte, de cuvântul Mântuitorului, că negreșit va moșteni împărăția cerurilor. Când Petru L-a întrebat: ,,Noi am lăsat toate și am urmat Ție; ce va fi nouă?“, Domnul Hristos i-a răspuns: ,,Veți ședea pe douăsprezece tronuri, judecând pe cele douăsprezece seminții ale lui Israel“, nu toată lumea o veți judeca, ci doar pe cei care v-au judecat greșit pe pe voi Apostolii, condamnandu-va la moarte nedreapta. Mai mult, domnul Hristos le-a făgăduit ca răsplată a urmării Sale viața cea veșnică. Petru, care a părăsit totul, care era deplin încredințat despre împărăția cerurilor, ne surprinde când un bogat s-a apropiat de Hristos și l-a întrebat: ,,Ce să fac, pentru a moșteni viața de veci?” și Hristos i-a spus: ,,Dacă voiești să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averile, dă-le săracilor și vino de urmează Mie”,  când bogatul s-a intristat si Hristos a spus ucenicilor Săi: ,,Vedeți cât de greu vor intra bogații în împărăția cerurilor! Amin, amin, zic vouă, că mai ușor va intra cămila prin urechile acului, decât bogatul în împarăția lui Dumnezeu”, atunci Petru, săracul, ca și când ar fii fost foarte bogat, cel încredințat deplin cu privire la mântuirea lui, care era convins de cinstea ce-i era gătită acolo, când a auzit acestea a spus: ,,Atunci cine poate să se mântuiască?”.

Pentru ce se temea, pentru ce se neliniștea? El lăsase totul ori  cuvintele spuse de Hristos îi privesc pe bogați, pe bogații nemilostivi,  pe ei îi învinuiește Hristos, nu pe Petru  care trăia în sărăcie. Petru nu se temea pentru viața lui, ci  era neliniștit pentru cei care erau împreună cu el. Petru nu se gândea la el când a spus: atunci cine mai poate să se mântuiască?  Se gândea la binele și la mântuirea celorlalți, a celor dimpreună cu el. Petru se îngrijora  și pentru cei din timpul lui și pentru cei ce vor fi în viitor. Ce se va întâmpla cu ei?

Sfântul Apostol Petru nu s-a despărţit de Domnul. El l-a urmat și a rămas nedesprins de El, desfătându-se de chipul şi de cuvintele Lui care erau mai dulci decât mierea. A fost martor la multele şi marile minuni ale Domnului care demonstrau clar că Hristos era Fiul lui Dumnezeu, în Care credea fără nici o umbră de îndoială. Aşa cum credea adevărul din toată inima sa, tot aşa a mărturisit mântuirea cu buzele sale.

Sfântul Apostol Petru Îl urmează cu o credincioşie totală pe Cel care i-a schimbat viaţa definitiv. E impulsiv, nehotărât, nervos, exploziv uneori, însă iubirea pentru Învăţător este mai mare decât toate defectele lui. Ascultă cu atenţie cuvintele care ies din gura lui Dumnezeu. Merge cu Stăpânul peste tot, deschide ochii mari la miile de minuni, pătrunde cu mintea lumina învierilor din morţi săvârşite de Hristos, simte cum duhul străpuns de Cuvânt intră în fiica lui Iair, pipăie trupul curat al celor vindecaţi de lepră, ascultă muţii grăind despre Cuvântul şi vede pe orbi văzând Lumina lumii, cade la pământ în faţa Luminii celei veşnice de pe Tabor, învaţă şcoala iubirii jertfelnice şi vindecătoare de la Arhiereul vindecării veşnice.

Sfântul Apostol Petru priveşte de aproape, somnoros, lacrimile de sânge ale lui Dumnezeu din grădina Ghetsimani. Promite că va merge până la moarte cu Hristos. Îl sfătuieşte să evite Crucea şi Învierea de dragul vieţii pământeşti. Sare să-L apere pe Domnul în grădină şi taie urechea lui Malchus. Prinderea lui Iisus este pentru el sfârşitul speranţelor lui, dezamăgirea totală. În noaptea în care Dumnezeu este pălmuit şi biciuit de oameni, Petru îşi pierde mrejele spirituale, cade în frică şi în deznădejde, se leapădă de Cel ce l-a primit, se blesteamă şi se jură că nu-l cunoaşte pe Cunoscătorul vieţii lui. Şi în acel moment, îşi dă seama de infinitul iubirii lui Hristos, cutremur devastator îi cuprinde sufletul, iese afară şi plânge cu amar pentru lepădarea lui.

Suferă cumplit în inimă pentru Cel ce era bătut, sângerează sufletul lui de durere pentru Răstignit. Toate certitudinile lui, bazate pe viaţă, pe pământ şi pe mare se zdrobesc de piatra inimii lui inundată de lacrimi. Se desfiinţează pe sine pentru a face loc Celui ce iartă întregul univers. Se transformă în plângere pentru Cel a şters toată lacrima de pe toată faţa. Pentru el, lepădatul, nu mai există nimic decât Hristos cel răstignit, bătut, străpuns, ucis pentru mântuirea lui. De aici Petru moare de-a binelea şi începe o viaţă nouă, în care moartea e neglijabilă şi Viaţa nemuritoare se înstăpâneşte peste lume.

Sfântul Petru a fost primul din cei doisprezece care a fost socotit vrednic să-L vadă pe Domnul Iisus Hristos înviat, după cum relatează Evanghelistul Luca: „Ziceau că a înviat cu adevărat Domnul şi S-a arătat lui Simon” (Lc. 24, 34); şi Apostolul Pavel spune acelaşi lucru: „Căci v-am dat, întâi de toate, ceea ce şi eu am primit, că Hristos a murit pentru păcatele noastre după Scripturi; şi că a fost îngropat şi că a înviat a treia zi, după Scripturi; şi că S-a arătat lui Chefa, apoi celor doisprezece” (I Cor. 15, 3-5).

Acum, Iisus S-a arătat din nou ucenicilor la Marea Tiberiadei. Simon-Petru era împreună cu Toma, Natanail, Iacov şi Ioan (fiii lui Zevedeu) şi alţi doi ucenici. Simon-Petru le-a zis lor: „Mă duc să pescuiesc” (Ioan 21, 3). Vedem astfel că, după Înviere, Petru şi-a reluat fosta sa meserie.. Ei i-au răspuns lui Petru: „Venim şi noi cu tine. Si au ieşit şi s-au suit în corabie, şi în noaptea aceea n-au prins nimic. Iar făcându-se dimineaţă, Iisus a stat la ţărm; dar ucenicii n-au ştiut că este Iisus. Deci le-a zis Iisus: «Fiilor, nu cumva aveţi ceva de mâncare?». Ei I-au răspuns: «Nu». Iar El le-a zis: «Aruncaţi mreaja în partea dreaptă a corăbiei şi veţi afla». Deci au aruncat-o şi nu mai puteau s-o tragă de mulţimea peştilor. Si a zis lui Petru ucenicul acela pe care-l iubea Iisus: «Domnul este!» Deci Simon-Petru, auzind că este Domnul, şi-a încins haina, căci era dezbrăcat, şi s-a aruncat în apă” (Ioan 21, 3-7). Ioan L-a recunoscut primul pe Domnul, dar Petru s-a dus la El cel dintâi.

Evanghelistul Ioan continuă, descriind acea scenă: „şi ceilalţi ucenici au venit cu corabia, căci nu erau departe de ţărm, ci la două sute de coţi, trăgând mreaja cu peşti. Deci, când au ieşit la ţărm, au văzut jar pus jos şi peşte pus deasupra, şi pâine. Iisus le-a zis: «Aduceţi din peştele pe care l-aţi prins acum». Simon-Petru s-a suit în corabie şi a tras mreaja la ţărm, plină de peşti mari: o sută cincizeci şi trei, şi, deşi erau atâţia, nu s-a rupt mreaja” (Ioan  21, 8-11).

Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Nu au avut în faţa ochilor semne mici, ci mari. Care au fost acelea? Mai întâi, mulţimea peştilor prinşi; apoi, mrejele nu li s-au rupt; înainte de a coborî la ţărm, cărbunii erau aprinşi, iar peştele pus deasupra, iar pâinea era alături. Căci El nu S-a mai folosit de materia deja existentă, dintr-o  anume iconomie, precum făcea înainte de Patima pe Cruce. Aşadar, când Petru L-a recunoscut, el a aruncat totul, şi mrejele, şi peştii, şi s-a aruncat în apă. Vedeţi evlavia şi dorul său? Și totuşi era o distanţă de două sute de stadii, dar Petru nu a aşteptat ca barca să ajungă la ţărm, ci a traversat distanţa înotând”

Sfântul Grigorie cel Mare ne spune: Fiindcă învăţătorul Bisericii trebuia să ne despartă de valurile acestei lumi, era necesar ca Petru să aducă plasa plină de peşti la ţărm. El a tras peştii la ţărmul stabil fiindcă prin predica Sa El a arătat credincioşilor stabilitatea casei noastre cereşti. El a arătat aceasta prin lucrările şi cuvintele sale şi o împlineşte zilnic prin semnele sale minunate”

 Deşi Dumnezeu, în a Sa iconomie, a îngăduit ca Petru să cadă în păcatul lepădării de Domnul şi Mântuitorul nostru de trei ori, totuşi El îl ridică şi îl îndreptează prin pocăinţă unită cu întristare amară.

Este iertat pe mărturia întreită a iubirii care şterge întreita lepădare şi devine Potir al Duhului Sfânt la Cincizecime care adapă Biserica cu Hristos cel euharistic.

Domnul Hristos l-a întrebat pe Petru: ,,Petre, Mă  iubești tu mai mult decât aceștia?”. Sfântul Apostol Petru, verhovnicul cetei ucenicilor, gura tuturor apostolilor, ocrotitorul întregii lumi, temelia Bisericii, era omul care iubea cu adevărat pe Hristos. ,,Dacă Mă iubești, păstorește oile Mele!”. Da, Hristos a spus că aceasta este măsura iubirii,  dovada iubirii pentru El: grija față de ceilalți.

Milostiv şi nesfârşit iertător, Domnul l-a ajutat să convertească întreita lepădare cu întreitul legământ al iubirii. „Doamne, Tu toate le ştii, Tu ştii că Te iubesc”. Sigur că ştia, dar era nevoie de recunoaştere deschisă ca un nou legământ făcut public şi asta pentru a-l investi cu altă misiune – aceea de păstor: „paşte oile Mele”. Omul nu-şi poate iubi semenul dacă nu iubeşte mai întâi şi plenar pe Hristos, urmându-i neabătut îndemnul: Să vă iubiţi unul pe altul cum Eu v-am iubit pe voi.  Păstor iubitor a fost Sf. Ap. Petru sfătuind pe cei care îşi vor asuma această misiune s-o facă „nu de nevoie, ci de bunăvoie, după Dumnezeu, nu după câştig ruşinos, ci cu tragere de inimă, nu ca şi cum aţi fi stăpâni…ci voi făcându-vă pilde ale turmei”.

Sfântul Apostol Petru vorbeşte la Rusalii şi mii de oameni se botează în numele Sfintei Treimi.

Sfântul Apostol Petru s-a răstignit o viaţă pe durerea lepădării de Creator şi a ales cu smerenie să moară pe o Cruce, cu capul în jos, pentru a privi cerul pe care l-a dorit şi l-a aşteptat o viaţă întreagă şi a-şi mărturisi nevrednicia de a muri ca Dumnezeu.

Sfâtul Apostol Pavel

Sfâtul Apostol Pavel, care mai înainte se numea Saul, era oarecum opusul total al lui Petru.  „Pavel” înseamnă „mic”, şi arată părerea de sine lipsită de îngâmfare, defăimarea de sine şi smerenia.

Rabin preaînvăţat, de o subtilitate iudaică înnăscută, geniu al Torei şi fervent apărător al cultului iudaic, Pavel, care atunci se numea Saul,  ducea la moarte pe creştini, considerati sectă care-şi revendică toate proorociile Testamentului. Profesor de teologie, cercetător al profeţiilor, doctor în Lege, Pavel era leacul pentru orice deviaţie ideologică. A fost martor la uciderea lui Ştefan, a privit impasibil cum creştinii erau duşi moarte pentru Cel răstignit, s-a mobilizat în persecuţia galileenilor. Era necruţător în profunzimea teologiei lui, insidios, suficient sieşi şi convins că trebuie să stârpească prin sânge rebeliunea ideologică a creştinilor.

Dar pe când se apropia de Damasc, o lumină din cer puternică şi strălucitoare, ca de fulger, l-a învăluit deodată, astfel încât a căzut la pământ. Prin minune dumnezeiască, aude glas din cer, vede Lumina cea mai presus de fire care-i orbeşte ochii, simte puterea lui Dumnezeu celui Viu, pe care-l studiase în insectarul targumelor o viaţă. Acum, şi ostaşii care erau cu Saul s-au înspăimântat şi s-au minunat de lumina care îi orbise. Glasul care grăia lui Saul îl auzeau, dar nu vedeau pe nimeni. Înţelege că Hristos este Biserica, auzind cuvintele: Saule, Saule, pentru ce Mă prigoneşti? Urmând porunca Domnului, Saul s-a ridicat de la pământ. Deschizându-şi ochii săi, n-a văzut pe nimeni, pentru că orbiseră ochii cei trupeşti, începând însă să vadă cu ochii cei duhovniceşti. Însoţitorii şi ajutoarele sale l-au luat de mână şi l-au dus în Damasc. Aici a petrecut trei zile, fiind complet lipsit de vedere. În pocăinţa sa nu a băut şi nu a mâncat nimic. El s-a rugat neîncetat pentru ca Domnul să-i arate voia Sa.

Despre orbirea care l-a dus la lumină pe Pavel, Sfinții Părinți spun că  sub nici un chip nu ar mai fi putut Saul să mai vadă vreodată, dacă nu ar fi fost mai întâi orbit complet. De asemenea, după ce şi-a respins propria sa înţelepciune care îl ducea în confuzie, el s-a putut dărui pe sine credinţei.

Neputinţa lui Saul nu a fost cauzată de Domnul nostru Cel milostiv, Care îi vorbeşte cu smerenie. Ci a fost urmarea luminii orbitoare care i-a strălucit în faţă. Această lumină nu a fost o pedeapsă care a căzut asupra lui Saul pentru cele pe care le făcuse. L-a rănit cu tăria razelor sale, după cum el însuşi a spus... Mai mult, dacă soarele de acum, de aceeaşi fire cu ochii noştri de acum, poate să-i vatăme cu tăria sa, oare cu cât mai mult poate o lumină de sus, de aceeaşi fire ca cele de sus, să vatăme cu tăria sa pe cel de jos, care nu este de aceeaşi fire şi care o zăreşte dintr-o dată? Cât de puternică trebuie să fie strălucirea acelei lumini pentru cei ai căror ochi nu sunt obişnuiţi cu ea!

De vreme ce Saul nu crezuse că Domnul a biruit moartea prin Înălţarea Sa în cea de-a treia zi, a fost învăţat acum, prin propria-i experienţă a celor trei zile petrecute în întuneric, urmate de întoarcerea luminii fireşti.

În Damasc trăia Sfântul Apostol Anania. Domnul i S-a arătat şi i-a zis în vedenie: „Anania!”. Iar el a zis: „Iată-mă, Doamne”. Iar Domnul a zis către el: „Sculându-te, mergi pe uliţa care se cheamă Uliţa Dreaptă şi caută în casa lui Iuda, pe un om din Tars, cu numele Saul; că, iată, se roagă” (Fapte 9,10-11). Apoi, Domnul a zis că Saul l-a văzut pe Anania într-o vedenie. El a văzut cum Anania a venit şi şi-a pus mâna pe el şi astfel şi-a recăpătat vederea. Aşadar, Hristos l-a îndrumat pe Anania să lumineze ochii trupeşti ai lui Saul, dar şi pe cei ai sufletului, prin Sfântul Botez.

„Si a răspuns Anania: «Doamne, despre bărbatul acesta am auzit de la mulţi câte rele a făcut sfinţilor Tăi în Ierusalim. Si aici are putere de la arhierei să lege pe toţi care cheamă numele Tău». Si a zis Domnul către el: «Mergi, fiindcă acesta Îmi este vas ales, ca să poarte numele Meu înaintea neamurilor şi a regilor şi a fiilor lui Israel; căci Eu îi voi arăta câte trebuie să pătimească el pentru numele Meu»” (Fapte 9,13-16).

Anania a mers şi a intrat în casă, unde şi-a pus mâinile peste el şi a zis:„Frate Saul, Domnul Iisus, Cel ce ţi S-a arătat pe calea pe care tu veneai, m-a trimis ca să vezi iarăşi şi să te umpli de Duh Sfânt” (Fapte 9,18). Imediat au căzut de pe ochii lui ca nişte solzi şi a văzut iarăşi şi, sculându-se, a fost botezat. De asemenea, luând mâncare, s-a întărit. Apoi, Saul a stat cu ucenicii din Damasc câteva zile. Pe urmă a început să propovăduiască în sinagogi pe Iisus, spunând: „Acesta este Fiul lui Dumnezeu”. Și se mirau toţi care îl auzeau şi ziceau: „Nu este, oare, acesta cel care prigonea în Ierusalim pe cei ce cheamă acest nume şi a venit aici pentru aceea ca să-i ducă pe ei legaţi la arhierei?” (Fapte 9,21).

Sfântul Ioan Gură de Aur remarcă faptul că ochii lui Saul erau deschişi, dar el nu putea să vadă. A fost orb până la venirea lui Anania. Pentru ca el să nu creadă că orbirea sa e ceva închipuit, i-au fost puşi solzi pe ochi.

Se spune că trupul fiecărui balaur este acoperit de solzi. Aşadar, fiindcă iudeii erau numiţi «şerpi şi pui de vipere» (Mt. 23,33), acest om, care fusese un adept râvnitor al necredinţei lor, avea ochii inimii acoperiţi cu o piele de şarpe. Însă odată cu căderea solzilor de pe ochii săi prin Anania, chipul său a mărturisit că a primit lumina cea adevărată în cugetul său”

Sfîntul Apostol Pavel a înţeles că fiecare durere a Bisericii îl doare infinit pe Dumnezeu, că rănile celor zdrobiţi sunt rănile lui Hristos, că fiecare lacrimă a creştinilor curge prin ochii lui Dumnezeu. Adâncul învăţăturii lui rabinice se deschide către cerul împlinirii profeţiilor în Mesia. Devine din cel mai acerb prigonitor, cel mai ales apostol şi teolog al Tainelor lui Dumnezeu. Este ţepuşa înfiptă în inima necredinţei iudeilor şi zdrobeşte prin har şi cunoştinţă toate evaziunile teologice ale Talmudului. Merge în pustie pentru a-L vedea pe Dumnezeu printre lacrimi. Porneşte în misiune şi ară întreaga Europă cu mâinile lui, însămânţând Cuvântul Evangheliei. Nimic nu-l poate opri, nici prigonirea, nici boala cumplită, nici suferinţa, nici moartea, din apostolia sa jertfelnică.

„Nici viaţa, nici moartea, nici îngerii, nici stăpânirile, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici puterile, nici înălţimea, nici adâncul şi nicio altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Iisus, Domnul nostru” (Romani 8, 38-39).

Pătrunde şi interpretează Evanghelia cum n-a mai făcut-o nimeni. Intră ca un cateter în arterele Trupului lui Hristos şi oxigenează cu teologie ţesuturile noului organism veşnic. O minune de om care sparge în bucăţi toti idolii Europei, pregătind-o de frângerea întru Liturghie. Când vorbeşte cu lacrimi, cerurile îl ascultă căci îl dor cumplit rănile Stăpânului lui şi Hristos grăieşte întru el. Îngerii din cer se opresc din liturghisire, căci Pavel prigonitorul a început să destăinuie Tainele Împăratului. E slab ca o trestie, dar în el se odihneşte Puterea lui Dumnezeu. E mic de statură, dar vede înălţimile Raiului. Are glasul stins, dar se face tăcere peste lume când vorbeşte. E bătut peste obraz de îngerul satanei, dar zdrobeşte cursele satanei de pe un întreg continent. Suferă îngrozitor, dar aduce la bucurie veşnică sute de mii de oameni. Mustră pe iudei şi pe apostoli, munceşte cu mâinile la corturi, scrie fervent şi total epistole către toată suflarea. E prigonit şi sfărâmat în trup, însă cuvintele lui sunt o undă de şoc a harului lui Dumnezeu. Oamenii se opresc din moarte când îl ascultă, izbucnesc în plâns şi îşi schimbă viaţa şi veşnicia.

Pe când Sfântul Pavel străbătea toate părţile Apusului şi îi lumina pe toţi cu lumina sfintei credinţe şi-a văzut mai înainte sfârşitul său mucenicesc. Atunci, Sfântul Apostol s-a întors în Roma de unde a scris lui Timotei, ucenicul său, următoarele: „Eu de-acum mă jertfesc şi vremea despărţirii mele s-a apropiat. Lupta cea bună m-am luptat, călătoria am săvârşit, credinţa am păzit. De acum mi s-a gătit cununa dreptăţii, pe care Domnul îmi va da-o în ziua aceea, El, Dreptul Judecător, şi nu numai mie, ci şi tuturor celor ce au iubit arătarea Lui” (II Tim. 4,6-8).

Data pătimirii Apostolului Pavel este variat citată de istoricii bisericeşti: Gaius, cronicarul bisericesc, Zeferinus, Episcopul Romei şi Dionisie, Episcopul Corintului, susţin că Apostolii Petru şi Pavel au fost martirizaţi împreună în acelaşi an, în aceeaşi zi, 29 iunie 67 d.Hr., în cel de-al treisprezecelea an al domniei lui Nero. Relatarea morţii sale muceniceşti din 29 iunie 67 spune că în timpul ultimelor zile din viaţa lui pământească, Sfântul Apostolul Pavel a fost întemniţat împreună cu Sfântul Apostol Petru în închisoarea Mamertino din Roma. De aici, ambii apostoli au fost luaţi împreună ca să fie executaţi din porunca lui Nero. Apostolii şi-au luat rămas bun unul de la altul în afara porţilor oraşului (în locul numit acum Poarta Sfântului Pavel/Porta San Paolo). Sfântul Apostol Petru, fiindcă nu avea cetăţenie romană, a fost dus pe colina Ianiculum. Dar Sfântul Apostol Pavel, care era cetăţean roman, nu putea primi umilitoarea moarte pe cruce, iar execuţiile nu aveau loc în oraş. A fost dus în afara cetăţii, într-un loc numit „Ape dulci” (Aquae Salviae), pentru a fi decapitat.

După ce a fost adus la locul execuţiei, Sfântul Apostol Pavel, în aşteptarea morţii sale muceniceşti, a fost reţinut aici pentru scurtă vreme într-o temniţă separată. Când a sosit clipa execuţiei, el însuşi şi-a plecat capul sub sabia călăului, iar acesta i l-a tăiat. Din rană a izvorât lapte şi sânge. Atunci când capul a căzut şi s-a rostogolit lovind de trei ori pământul, în acele trei locuri au apărut trei izvoare cu apă proaspătă care nu au secat nici în ziua de astăzi. O biserică (Tre Fontane) a fost înălţată peste locul celor trei izvoare şi peste pilastrul unde a fost Sfântul Pavel decapitat. Pilastrul este păstrat într-un colţ al bisericii, în spatele unui grilaj

Nichifor Calist († 1350), în cea de-a doua carte a istoriei sale scrie, de asemenea, că Sfântul Pavel a suferit în acelaşi an şi în aceeaşi zi ca Sfântul Apostol Petru, dar la o dată ulterioară morţii lui Simon Magul.

Sfântul Sofronie, Patriarhul Ierusalimului, împreună cu cronicarii Iustin şi Irineu, spun că Pavel a suferit mucenicia la un an după Petru, dar în aceeaşi zi în care Sfântul Petru a fost răstignit, pe 29 iunie. Ei spun că pricina pătimirii Apostolului Pavel a fost că el, prin propovăduirea lui Hristos, îndemna pe fecioare şi pe femei la viaţa cea înţeleaptă. Însă în aceste relatări nu există vreo discrepanţă mare, căci se scrie în viaţa Sfântului Petru (scrisă de Simeon Metafrast), că, după moartea lui Simon Magul, Sfântul Petru nu a pătimit imediat, ci după câţiva ani. El a pătimit şi pentru cele două femei iubite ale lui Nero, care crezuseră în Hristos şi pe care le-a învăţat să trăiască în curăţie. Însă, de vreme ce şi Sfântul Pavel a locuit mulţi ani în Roma şi în părţile Apusului dimprejur, în aceeaşi vreme când trăia şi Sfântul Petru, este posibil ca Sfântul Pavel să-l fi ajutat pe Sfântul Petru în lupta pe care a dus-o împotriva lui Simon Magul, în vremea primei sale călătorii la Roma. Venind a doua oară în Roma, Pavel a slujit împreună cu Sfântul Petru la mântuirea oamenilor, povăţuind bărbaţi şi femei la viaţa cea curată. Din această cauză au stârnit mânia în acel bărbat necurat şi spurcat cu viaţa, împăratul Nero. Acesta, căutându-i pe amândoi, i-a osândit la moarte. Pe Petru, ca pe un străin, l-a dat spre răstignire; iar pe Pavel, ca pe un cetăţean roman, pe care nu se cădea să-l omoare cu moarte necinstită, l-a osândit la tăiere cu sabia. Deşi aceasta nu s-a întâmplat în acelaşi an, s-a întâmplat în aceeaşi zi.

Când preacinstitul cap al lui Pavel a fost tăiat, din rană a izvorât lapte şi sânge. Execuţia a avut loc la o mică distanţă de oraş, pe drumul către Ostia. Preacinstitele sale moaşte au fost îngropate de credincioşi în locul unde şi-a pecetluit mărturia cu mucenicia. Să luăm aminte la faptul că a socotit moartea neasemănat mai bună decât viaţa. El a spus: „Chiar dacă mi-aş vărsa sângele pentru jertfa şi slujirea credinţei voastre, mă bucur şi vă fericesc pe voi pe toţi. Asemenea şi voi bucuraţi-vă şi fericiţi-mă” (Fil. 2,17-18). Sfântul Ioan Gură de Aur tâlcuieşte: „Îl auzim pe Pavel spunând: «Bucuraţi-vă cu mine» şi «Bucuraţi-vă pentru moartea mea», pentru că nu lacrimile se potrivesc cu moartea celui drept, ci bucuria. Dacă ei se bucură, ar trebui şi noi să ne bucurăm împreună cu ei. Căci nu se cuvine nouă ca să jelim iar ei să se bucure.”

Aşadar, el îi cheamă pe toţi să se împărtăşească din bucuria sa. Aceasta deoarece el ştia că avea să plece din viaţa aceasta având mare răsplată. El a considerat moartea, pe care alţii o văd ca înfricoşătoare, ca pe ceva prea dorit şi pentru care se merită să te rogi şi să o doreşti

Câţiva creştini au îngropat moaştele Sfântului Apostol într-un loc aflat la aproximativ 4,8 kilometri de locul muceniciei, la ferma unei femei romane, Lucina, într-o criptă simplă, acolo unde astăzi se ridică biserica San Paolo fuori le mura.Moaştele sale au rămas în acel loc până în timpul domniei lui Valerian (sec. III), când au fost mutate, împreună cu cele ale Sfântului Petru, în Catacomba Sfântului Sebastian, pe Via Appia, ca să nu fie distruse de nebuneasca persecuţie împotriva creştinilor. Pentru o vreme, cei doi apostoli s-au întâlnit din nou, în moarte, când au ocupat o nişă din cavoul de marmoră, Platonia, de sub biserica Sfântului Sebastian de pe Via Appia.

Pe când Constantin cel Mare se afla la Roma, trupul Sfântului Pavel se afla într-un mormânt roman, într-un loc care odată fusese o vie situată într-un unghi format de intersectarea drumului Via Ostiensis cu un mic drum care duce spre Tibru. Constantin a aşezat trupul apostolului într-un sicriu de metal şi, precum făcuse cu trupul Sfântului Petru, a aşezat deasupra lui o cruce grea din aur, cântărind 67,5 kg. Apoi, a construit o biserică deasupra mormântului. Aceasta a fost prima biserică San Paolo fuori le Mura – „Sfântul Pavel din afara zidurilor”. Acelaşi edificiu a fost renovat şi lărgit în timpul domniilor viitoare. Aceasta, împreună cu bazilica Sfântului Petru sunt cele mai mari bazilici din Roma. Două nenorociri s-au produs mai târziu: demolarea bazilicii Sfântului Petru în 1506 şi incendiul care a izbucnit în bazilica Sfântului Pavel în 1823. Mormântul Apostolului Pavel a fost aproape singurul obiect din clădire care nu a fost vătămat de foc. A durat treizeci de ani reconstrucţia bazilicii după modelul celei dintâi. În general, se crede că moaştele Sfântului Pavel se află încă în cripta de sub altarul înalt, închise în racla în care au fost aşezate de împăratul Constantin cel Mare. Este o criptă (aprox. 6m/5m) care are cavoul în centru. Sicriul a fost închis şi ascuns într-o structură de piatră cu bare mari din bronz. Această structură se înalţă către acoperiş, servind ca suport pentru piatra cea mare a altarului. O trăsătură a cavoului, descoperită de incendiul din 1823, este prezenţa unei inscripţii sculptate pe mai multe pietre mari ce formează o placă de aproximativ doi metri lungime şi un metru lăţime. Inscripţia provine din vremea lui Constantin şi cuprinde următoarele cuvinte: Pavlo, Apostolo Mart. Ultimele trei litere lipsesc, dar cuvântul complet este Martyri.

Se spune că pe când Apostolul Pavel era escortat de ostaşi la locul execuţiei, pe  cale a întâlnit o femeie, Perpetua, care nu vedea cu ochiul drept. Apostolul i-a grăit, zicând: „Femeie, dă-mi mie basmaua ta şi am să ţi-o înapoiez când mă voi întoarce”. Ostaşii, tachinându-l, au spus: „Repede ai să o mai primeşti, femeie!”. Când au ajuns la locul execuţiei, au legat ochii apostolului cu această basma. Însă ce a făcut Dumnezeu pentru a-l slăvi pe robul său, Pavel? Fără să vadă nimeni, basmaua s-a aflat în mâinile Perpetuei! şi-a frecat ochii cu aceasta şi a primit tămăduire. Când s-au întors ostaşii şi au văzut că fusese vindecată, şi ei au crezut în Hristos şi au exclamat: „Mare este Dumnezeul propovăduit de Pavel!”. Când Nero a aflat de cele întâmplate, s-a mâniat foarte şi a poruncit ca fiecare dintre acei ostaşi să fie executaţi în chip diferit: prin decapitare, sacrificare, zdrobire cu pietre, dezmembrarea trupului, spânzurare, înec şi biciuire. Într-un sfârşit, Perpetua, care Îl propovăduia cu glas tare pe Hristos, a fost şi ea arestată; de gâtul său a fost legată o greutate şi astfel a fost aruncată în râul Tibru din Roma.

Pentru rugăciunile Sfinților Apostoli Petru și Pavel, Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi!

La mulţi ani tuturor purtătorilor numelor sfinte ale

Sfinților Apostoli Petru și Pavel!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.