,,Şi mergând spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi și zicând: Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă. Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece. Iar Iisus, răspunzând, a zis: O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine. Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela. Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem? Iar Iisus le-a răspuns: Pentru puţina voastră credinţă. Căci adevărat grăiesc vouă: Dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: Mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă. Dar acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post. Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte! “ (Evanghelia după Matei 17, 14-23)

Minunea tămăduirii copilului lunatic s-a petrecut imediat după Schimbarea la faţă a Mântuitorului Iisus Hristos şi cu puţină vreme înainte de  Patimile Sale.

Cu  șase luni înainte de Patimi, Domnul Hristos a urcat pe muntele Tabor împreună cu trei dintre ucenicii Săi – Petru, Iacov şi Ioan – şi S-a schimbat la faţă înaintea lor (Matei 17, 1), care, învăluiţi de lumina sau slava cea necreată şi neînserată a împărăţiei lui Dumnezeu, au zis prin gura lui Petru: „Doamne, bine este să fim noi aici; dacă voieşti, voi face aici trei colibe: Ţie una, şi lui Moise una, şi lui Ilie una“. Mântuitorul Iisus Hristos a săvârşit însă minunea schimbării la faţă pentru a arăta slava Învierii Sale şi pentru a-i încuraja pe ucenici să rămână tari întru credinţă atunci când Îl vor vedea pe Cruce şi să înţeleagă că Cel răstignit este Domnul slavei.

În contrast, aşadar, cu bucuria negrăită pe care au trăit-o pe Muntele Tabor, ucenicii, la coborârea de pe munte, întâlnesc suferinţă mare. Foarte mulţi bolnavi, foarte mulţi oameni stăpâniţi de duhuri rele, de necazuri, de boli. Îl căutau pe Iisus şi, negăsindu-L (pentru că era pe munte), au cerut ucenicilor Săi rămaşi la poalele muntelui să vindece pe cei bolnavi şi, mai ales, pe un tânăr lunatic. La poalele muntelui, ceilalţi nouă ucenici încercau să vindece un demonizat adus de tatăl său, fără însă să reuşească pe de o parte din cauza îndoielii, a  necredinței,  pe de altă parte, fiindcă în lupta cu cel rău este nevoie de alte două arme, pe lângă credință: postul și rugăciunea.

Văzând contrastul acesta dintre bucuria schimbării la faţă sau a transfigurării şi suferinţa desfigurării omului de către demoni şi de boală, Mântuitorul Iisus Hristos a mustrat poporul pentru necredinţă. Prin aceasta voia să arate că nu este suficient ca ucenicii Săi să aibă poruncă de la El de a vindeca pe cei bolnavi, ci este necesară şi credinţa poporului, a celor care se află în jurul bolnavului. Hristos Domnul vrea să ne arate prin aceasta că cei ce vindecă în numele Lui trebuie să fie ajutaţi cu credinţă puternică, cu rugăciune fierbinte şi cu post ţinut de cei care doresc vindecarea bolnavului. Vindecarea se dă ca o lucrare a lui Dumnezeu pentru oameni când aceştia sunt credincioşi şi rugători. Prin aceasta se vede că Mântuitorul Iisus Hristos nu face vindecări magice. Vindecările pe care le săvârşeşte El antrenează credinţa, iubirea, rugăciunea, adică lucrarea conştientă şi persistentă a celor care cer tămăduirea pentru ei sau pentru alţii. Deci, când constată că ucenicii nu au putut vindeca pe copilul epileptic, Hristos Domnul îşi dă seama că obstacolul cel mare în calea vindecării este, în primul rând, necredinţa mulţimilor, care aşteptau adesea minuni spectaculoase, fără implicare, fără rugăciune smerită şi stăruitoare, rămânând doar spectatori ai minunilor lui Hristos. Însă, Mântuitorul Iisus Hristos vrea ca, la vindecările pe care Dumnezeu le dăruieşte celor bolnavi, oamenii din jurul bolnavilor să nu fie doar spectatori, ci rugători smeriţi şi plini de compasiune faţă de cei care se află în suferinţă.

Astfel, după ce Domnul Iisus Hristos, a coborât muntele Taborului cu cei trei ucenici, și mergând ei spre mulţime, s-a apropiat de El un om, căzându-I în genunchi și zicând: „Doamne, miluieşte pe fiul meu că este lunatic şi pătimeşte rău, căci adesea cade în foc şi adesea în apă”. (Matei 17, 14-15). Astfel tatăl din Evanghelie îl roagă pe Iisus de vindecare – nu închinarea în fața Fiului lui Dumnezeu, nu dragostea față de Mantuitorul lumii l-a adus pe el aici, ci o problemă, dorința de a primi vindecare trupească pentru fiul său de la Doctorul-Facator de minuni.

Cum s-a rugat acest tată? În genunchi. Foarte frumos mod de a se ruga, foarte frumos s-a înfățișat acest tată înaintea Mântuitorului Iisus Hristos, stând în genunchi. Pentru cine s-a rugat? Pentru fiul său. Iată posibilitatea rugăciunii, a mijlocirii unora pentru ceilalți, a părinților pentru copii și a Sfinților pentru noi toți, fiii lor duhovnicești.

Dumnezeu este Atotputernic. Însă nu este doar Atotputernic, ci este şi Iubitor de oameni. Şi diavolul are putere. Dovadă: îi legau cu lanţuri la mâini şi la picioare pe cei demonizaţi, iar diavolul le rupea ( Luca 8, 29). Însă marea problemă cu diavolul este că el îşi combină puterea cu răutatea. De aceea şi este foarte periculos. Să ne amintim cu câtă uşurinţă a aruncat sute de porci în mare (Matei 8, 32). Nu i-a scăpat nici unul. Şi cu puşca dacă s-ar fi dus să-i omoare, nu ar fi reuşit atât de bine. Poate mai scăpa vreunul. Poate unul chiar fugea. Insă diavolul i-a omorât pe toţi, până la unul. Cu câtă uşurinţă a reuşit să sfâşie toate animalele lui Iov – oile, boii, cămilele -, mii şi mii de animale! Cu puterea şi cu răutatea pe care le are, poate să-i facă omului orice rău, să-L facă mut şi surd şi orb (Matei 12, 32) sau să-i provoace orice boală, chinuindu-l o viaţă întreagă. Poate, dacă intră în el, să-l alerge printre morminte, prin pustiu (Matei 8, 28), sau să-l arunce în foc, să-l facă cenuşă, sau în apă, ca să-l înece (v. Matei 17,15), așa cum făcea cu tânărul din Evanghelia aceasta.  Oriunde îl apucă, îl aruncă la pământ şi face spume la gură şi scrâşneşte din dinţi şi înţepeneşte (Marcu 9,18). Poate provoca şi uragane, să dărâme blocuri, să dărâme pomi. Poate genera tsunami-uri. Poate să scufunde vapoare, să spulbere oraşe întregi, ţări întregi. Poate provoca cutremure, încât să facă una cu pământul un întreg continent, cum e Europa sau America, sau chiar tot pământul. „Am provocat multe cutremure, făcând multe oraşe ruine”, spunea diavolul vestitului mag care avea să devină Sfântul Ciprian. Diavolul poate avea o asemenea putere, dar singur, fără îngăduinţa Domnului, nu poate să mişte nici măcar un fir de păr. Aşa că, pentru a ispiti pe ucenici, a cerut voie de la Domnul. Dar Domnul nu i-a permis. Ca să-1 tulbure pe Iov, a cerut voie de la Domnul. Iar Domnul i-a dat voie atunci (Iov 2, 6). Pe mulţi i-a aruncat în apă sau în foc, dar nu întotdeauna a reuşit, pentru că nu i-a permis Domnul. Şi pentru a intra în porci a cerut iarăşi voie de la El (Luca 8, 32-33). Poate că diavolul ar fi vrut să ducă porcii în sat. Închipuiţ-vă câteva sute de porci mânaţi de diavol intrând turbaţi în sat, făcând satul harcea-parcea, omorându-i pe toţi locuitorii de acolo. Insă Domnul n-a permis diavolului să facă acest lucru, l-a lăsat doar să-i înece pe porci, ca nu cumva satul să fie invadat de porci. Diavolul este întotdeauna sub puterea Domnului. Pe Iov l-a chinuit cu îngăduinţa Domnului, însă nu i-a luat viaţa, deoarece nu avea voie de la Domnul. Iată, ţi-l dau ţie pe mână. Numai fie viaţa lui să nu te atingi (Iov 2, 6).  El vrea ca un turbat să facă toate astea şi mult mai multe, să distrugă întreaga zidire, dacă ar putea, doar pentru că este creaţia lui Dumnezeu, dar nu-l lasă Pronia dumnezeiască. „Dacă Dumnezeu nu ar pune limită obsesiei diavolului, l-am vedea pe diavol jucându-se cu lumea ca şi cu o minge.” A reuşit diavolul să-L ducă pe sus pe Hristos, Ziditorul lumii, din pustiu până la Ierusalim, şi de acolo pe un munte înalt (Matei 4,5-9). Cum n-ar reuşi să ridice în aer întreaga lume? Unii spun: „Unde e Dumnezeu? De ce nu intervine?” Iată unde este: cu mâna Lui nevăzută îl împiedică pe diavol să ne şteargă de pe faţa pământului. Cu alte cuvinte, faptul că acum trăim, ne mişcăm şi facem ce vrem nu ni se datorează nouă, ci mâinii blânde, nevăzute a lui Dumnezeu, Care ne ocroteşte. Doar şi pentru acest lucru ar trebui să-I fim recunoscători Domnului şi Dumnezeului nostru şi cu orice chip să-I mulţumim, păzind voia Sa cea sfântă, deoarece El este Dumnezeul nostru.

Ce înseamnă că fiul era lunatic? Demonul se manifesta cu mai multă putere mai ales în funcţie de fazele lunii. Diavolul se ascunde în spatele lucrurilor normale, firești naturale. Lucrează cu ele tocmai ca acestea să fie pervertite în mintea noastră, să ne înfricoșăm de ele și s fim speriați tot timpul.

 De ce făcea asta? Tocmai ca să-i facă pe oameni să creadă că răul nu vine de la demoni, ci vine, cumva, de la lună. Diavolul îşi ascundea identitatea şi în cazul acestui copil lunatic, oamenii credeau că luna îl influenţează cumva şi nu vedeau în el puterea celui rău.  Pe de altă parte, luna era creația lui Dumnezeu, și astfel oarecum diavolul voia să inducă omului faptul că Dumnezeu este cauza răului copilului, ci nu el. Aşa face diavolul, umblă după lună şi după stele ca să ne facă să ne fie teamă de făptură, să o demonizăm sau să o zeificăm, să ne prindă cu mintea în lucruri mici, să nu ne lase să ne îndepărtăm de lumea asta, să nu ne ridicăm mintea la Dumnezeu.

Este de lăudat dragostea părintească a acestui tată. A alergat la Mântuitorul ca la ultima lui speranţă, ca la Doctorul sufletelor și al trupurilor, rugându-L să-l miluiască pe fiul său. Însă, chiar dacă stă în genunchi, chiar dacă stă cu fruntea plecată în pământ, de multe ori convorbirea interioară a omului cu Dumnezeu e de o îndrăzneală înspăimântătoare, pe care n-am avea-o nici faţă de un demnitar ori nici față de un funcționar public. Cum să o avem față de Dumnezeu spnând lucruri de o mare gravitate, să  Îi spui că te-a dezamăgit, că te-ai supărat pe El.

 ,,Şi l-am dus la ucenicii Tăi şi n-au putut să-l vindece”. (Matei  17, 16). Deși s-a înfățișat foarte frumos înaintea lui Iisus, acest om avea o credință slabă, căci dacă ar fii avut, toate ar fii fost  cu putinţă celui ce crede (Marcu 9, 23). Dacă necredința sa a fost motivul pentru care diavolul nu a ieșit din băiat, de ce mai învinuiește pe ucenici? Fiindcă tatăl îi învinuiește pe ucenici zicând ,,l-am dus la ucenicii  Tăi şi n-au putut să-l vindece”, ,,Iisus, răspunzând, a zis: „O, neam necredincios şi îndărătnic, până când voi fi cu voi? Până când vă voi suferi pe voi? Aduceţi-l aici la Mine”. El nu se adresează doar tatălui, ci ca să nu-l supere, se adresează tuturor iudeilor, care s-ar fii apucat să cugete lucruri rele despre ucenicii Domnului. Iisus a respins aceste învinuiri înaintea tuturor. Toți erau necredincioși, nu numai ucenicii, de aceea minunea nu s-a produs.  Prin aceste cuvinte Domnul exprimă mâhnirea, supărarea pe răutatea și viclenia a toată umanitatea de pe acest pământ. Când spune până când voi fi cu voi, Domnul arată că Îi este mai  plăcută moartea și că dorește se plece de aici, tânjește după plecare, decât să stea în mijlocul neamului iudeu necredincios.  El trebuia să suporte dialogul cu dușmanii care Îl urau, care atentau cu răutate la viața Lui. Îi era greu, întristarea și durerea îi umpleau inima. Mai grea pentru El este șederea cu iudeii necredincioși decât Răstignirea.

Hristos nu a mai  acceptat să acslute văicărelile și reproșurile lor și neântârziat  a spus: Aduceţi-l aici la Mine, întreabând mai departe de  cât timp suferă așa? Astfel, Hristos împlinește două lucruri deodată: apară pe ucenici și îndreaptă pe nefericitul om și tată spre o credință mai puternică, spre nădejdea că va exista un sfârșit al necazurilor sale și fiul său va fi vindecat. Iisus lasă pe băiat să se chinuiască, nu pentru a se lăuda (atunci când mulțimea s-a adunat, El a izgonit demonul), ci pentru tatăl băiatului, ca atunci când va vedea pe demon izgonit doar cu Cuvântul lui Hristos, măcar așa, dacă altfel  nu a fost cu putință, să ajungă să creadă în minunea ce era pe cale să se petreacă.

 ,,Şi Iisus l-a certat şi demonul a ieşit din el şi copilul s-a vindecat din ceasul acela.”  (Matei 17, 18)

Nu victima care suferea, copilul ci demonul trebuia  să fie certat pe față. Certând indirect pe băiat, poate pentru aceasta a ieșit demonul fiindcă acesta își aflase sălaș în băiat din cauza păcatelor sale. (Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.18).

Atunci, apropiindu-se ucenicii de Iisus, I-au zis de o parte: De ce noi n-am putut să-l scoatem?  (Matei 17, 19).

Ucenicii sunt surprinși pentru că ei nu au putut scoate afară pe demon. Li s-a dat toată puterea, nu numai de a scoate afară pe demoni, ci și de a învia pe morți (Matei 10, 8). Ucenicii par să fie cuprinși de frică și de spaimă că au pierdut harul care li se dăruise, căci  ei primiseră puterea asupra duhurilor necurate și de aceea, au mers la El deoparte și L-au întrebat, nu din rușine (pentru că dacă deja se aflase și au fost criticați, ar fi fost de prisos să se facă de rușine și prin cuvintele lor), ci pentru că ceea ce urmau să-L întrebe era un lucru mare și o taină în același timp.

Când i-a chemat la apostlat Hristos a zis ucenicilor Săi: scoateți afară pe demoni (Matei 10, 5-8). Şi aşa, cu puterea Lui, au scos demonii (Luca 10,17). Dar acum era singura dată când n-au putut să scoată demonii.  De aceea L-au luat deoparte pe Domnul şi L-au întrebat: De ce noi n-am fost în stare să-l scoatem? (Matei 17,19). „De vreme ce ne-ai dat puterea să scoatem demonii şi până acum totul a mers bine, de ce acum, în clipa aceasta, nu am putut să scoatem demonul din tânărul acesta?” Iar Hristos le-a răspuns: Din pricina puţinei voastre credinţe. (Mt. 17, 20)

S-au îndoit în credință. De ce? L-au văzut pe Hristos „făcând diferenţe”, fiindcă  nu văzuseră multe dintre minuni, precum  ceilalți trei ucenici,  şi atunci credinţa lor s-a şubrezit. Mai exact: în casa lui Iair i-a luat împreună cu El pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov, în timp ce pe ceilalţi i-a lăsat afară (Luca 8, 51). La Schimbarea Lui la Faţă i-a luat iarăşi cu El doar pe aceştia trei, pe Petru, pe Ioan şi pe Iacov (Matei 17, 1). Pe ceilalţi i-a lăsat să aştepte jos, la poale. N-au suferit asta și au slăbit în credință. I-au invidiat pe cei trei ucenici şi, ce e mai important, au început să se îndoiască de Hristos în adâncul lor. Şi au încercat să scoată demonul din omul demonizat dinaintea lor. Însă era cu neputinţă cu o astfel de inimă să facă minuni şi mai ales să scoată demoni din oameni. Cel ce se îndoieşte e asemenea valului mării, mişcat de vânt şi aruncat încoace şi încolo (Iacov 1, 6). Se întâmpla înainte de Cincizecime şi erau încă neputincioşi.

De aceea Iisus le-a răspuns: pentru puţina voastră credinţă…de aceea n-ați putut să scoateți demonii, a scăzut credinţa voastră și odată cu ea a scăzut și puterea voastră. Și Domnul argumentează aceasta spunând mai departe: căci adevărat grăiesc vouă dacă veţi avea credinţă în voi cât un grăunte de muştar, veţi zice muntelui acestuia: mută-te de aici dincolo, şi se va muta; şi nimic nu va fi vouă cu neputinţă (Matei 17, 20). Hristos nu a spus: „Dacă vei avea doar puţină credinţă”, ci: „Dacă ai credinţă cât un grăunte de muştar”. Nu cât un grăunte de grâu sau de porumb sau altele, deoarece grăuntele de muştar, deşi este foarte mic, poate fi chiar microscopic, are o asemenea dispoziţie şi dinamică, încât poate să ajungă un copac imens. Deci, zicând „credinţă cât un grăunte de muştar”, Hristos vrea să spună o credinţă caldă, şi nu rece, care va creşte şi se va dezvolta continuu. O astfel de credinţă este capabilă să mute un munte întreg, a spus Hristos, iar El nu spune minciuni. Asta, desigur, nu înseamnă că orice creştin care are o astfel de credinţă poate în orice clipă să mute munţii (gândiţi-vă ce s-ar petrece pe pământ!), ci înseamnă că dacă există un motiv de a se muta un munte, un caz de forță majoră să spunem, o chestiune de viață și de moarte, atunci s-ar putea petrece această minune. Şi chiar s-a întâmplat, întrucât a existat un motiv.

Munții despre care se vorbește în acest context reprezintă puterile diavolilor, care-și găsesc adăpost în sufletele unor oameni. Iar atunci când cineva  are o credință atât de mare, încât nu mai pune la îndoială nimic din ceea ce se află în Sfânta Scriptură și are o credință ca cea a lui Avraam, care a crezut atât de mult în Dumnezeu, încât i s-a socotit credința ca dreptate (Fac. 15, 6), atunci credința acelui om se aseamănă cu un grăunte de muștar. Un om cu o asemenea credință care va spune acestui munte, adică duhului mut și surd din cel care era numit lunatic, mută-te de aici dincolo, se va muta în văzduh din persoana pe care o chinuiește.

Sfântul Apostol Pavel, face referire  la acest aspect, spunând cu  autoritatea sa  apostolească: Dacă veți avea credință încât să mutați și munții… (1 Cor. 13, 2). Pentru că cel care are o asemenea credință, cât un grăunte de muștar, dacă poate muta munții poate  și alte lucruri și nimic nu va fi cu neputință pentru acea persoană. (Origen, Comentariu la Matei 13.7). Această mutare, înseamnă omorâre a egoismului, care este mult superioară mutării unui munte pământesc, oricât de înalt ar fi acesta. Ferice de cel care are o credinţă atât de mare! Este „atotputernic”.

Poate ne  întrebăm: Ce munți au mutat apostolii ? Dar ei, înviind pe morți, cred că au făcut lucruri mult mai mari decât să mute munții. Căci a muta un munte și a muta moartea dintr-un trup nu pot fi asemănate. Se spune că după ei, și alți sfinți mai mici decât ei au mutat munți atunci când a fost nevoie. Dar dacă nu a fost nevoie, nu le căutați vină în asta. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 57.4). Vrea să arate că cel care are credinţă puternică, unită cu rugăciunea şi cu postul, se umple de puterea lui Dumnezeu, iar puterea lui Dumnezeu din omul credincios, rugător şi postitor mută munţii, pentru că Acelaşi Dumnezeu, Care a făcut cerul şi pământul, a făcut şi munţii. El singur poate muta munţii şi poate schimba stări şi situaţii de neclintit, dar poate face şi lucrând prin omul care s-a unit cu Dumnezeu, adică s-a umplut de harul lui Dumnezeu Cel atotputernic. Aceasta este puterea  omului cu Dumnezeu, nu a omului singur! Dar omul este trufaș! Ar vrea, desigur, să mute munții din loc, dar cu puterile lui. Să se poată grozăvi! Dumnezeu vrea să-l aduca pe om la conștiința limitelor sale, pe de o parte, și să-l deschidă spre puterile nelimitate ale dumnezeirii, pe de alta parte. În momentul în care omul ajunge la conștiința limitelor sale, atunci se deschide credinței. Își dă seama că nu se mai poate amagi, nici cu puterea minții și a mușchilor săi, nici cu puterea instrumentele sale.

Muntele este simbolul stabilităţii, statorniciei, dar şi al masivităţii neclintite, iar, când Mântuitorul spune că dacă avem credinţă puternică putem muta munţii, aceasta înseamnă că prin credinţă puternică putem schimba situaţii care par imposibil de schimbat, putem schimba situaţii care sunt copleşitoare prin masivitatea răului din ele, pentru că Dumnezeu este Cel ce ne ajută ca să le schimbăm, nu prin propriile noastre forţe limitate sau insuficiențe.

Prin credinţă putem muta „munţi de probleme“, adică situaţii dificile. Chiar se spune, uneori, în popor că „am în faţă un munte de probleme“. Acest munte al problemelor vieţii, ca boli, suferinţe, răutăţi omeneşti şi ispite demonice, invidie, ură, toate aceste probleme mari, imense, care par a fi de neclintit, pot fi rezolvate numai cu ajutorul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu este chemat în ajutor, dacă El devine Viaţa vieţii noastre, tăria noastră în vreme de încercare.

Domnul, în acest fragment, spunând pentru puţina voastră credinţă n-ați putut scoate afară pe demon, ne îndeamnă să ne rugăm și să postim, că acest neam de demoni nu iese decât numai cu rugăciune şi cu post (Mc. 9, 29), căci dacă un om trebuie să se roage ca să alunge demonul care se află într-un alt om,  cu atât  mai mult trebuie să se roage ca să izgonească lăcomia care se află în el,  beția sau zădărnicia în care se află?  Dacă în toată vremea trebuie să ne îngrijim de vindecarea celor care au astfel de slăbiciuni, nu trebuie să o facem vorbind, întrebându-l sau implorându-l pe  demon să să iasă ci vom izbuti doar rugându-ne pentru el și prin arma postului nostru, vom putea fi încrezători, că vom alunga duhul. (Origen, Comentariu la Matei 13.7)

Atunci când credinţa noastră se întăreşte, se intensifică şi se cultivă prin post şi rugăciune, noi simţim sau vedem duhovniceşte cum Dumnezeu lucrează cele bune prin oamenii uniţi cu El. În măsura în care ne unim cu Dumnezeu prin rugăciunea credinţei fierbinţi şi prin postirea îndelungată, noi putem alunga răul din fiinţa noastră şi din jurul nostru, putem vindeca, putem ridica omul din moartea păcatului, putem ridica fiinţa umană din umilire şi desfigurare, din suferinţă şi din stricăciune. Astfel credinţa noastră  trebuie să se exprime şi în rugăciunea noastră către Dumnezeu şi în înfrânare, în post.

Pe când străbăteau Galileea, Iisus le-a spus: Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor. Şi-L vor omorî, dar a treia zi va învia. Şi ei s-au întristat foarte! (Matei 17, 22-23)

 De ce le-a spus Mântuitorul aceste cuvinte şi care este legătura cu vindecarea minunată a copilului lunatic? Tocmai pentru că aceste evenimente se apropiau. Tocmai că atunci când ei vor vedea împlinindu-se toate acestea, prinderea, judecarea, biciuirea, răstignirea, să nu se clatine în credinţă, ci să aibă credinţă măcar cât un grăunte de muştar şi să-şi aducă aminte de cuvintele Mântuitorului că a treia zi va învia Fiul Omului şi să creadă şi să nădăjduiască şi să nu cadă în disperare.

Cât bine le-a făcut Mântuitorul! Iată, l-a vindecat și pe acest copil! Şi cu cât rău au răsplătit ei Mântuitorului, răstignindu-L pe muntele Golgota. Să nu ne aşteptăm, atunci când facem un bine, ca oamenii să ni-l întoarcă.

Pe când străbăteau Galileea, Domnul le vorbește din nou despre pătimirile Sale și ei, auzind, nici nu mai voiau să vadă Ierusalimul. Așadar, îi duce pe ucenici în munte și le arată slava cu care va străluci în lume. Apoi, coborând, eliberează un băiat de un duh necurat. Era pe deplină nevoie ca să El să sufere Pătimirile Sale mântuitoare.

Când aceasta aveau să se  petreacă, se putea ca ucenicii să se înspăimânte și să cugete între ei: a înviat pe atâția prin puterea Sa divină, a poruncit mării și vânturilor, a biruit pe Satana cu cuvintele Sale, cum s-a întâmplat de a fost doborât și prins în capcana ucigașilor? Oare ne-am înșelat, crezând că este Dumnezeu? Tocmai de aceea,   ca ei să știe dinainte și pe deplin toate cele ce vor urma, le vorbește înainte despre taina Pătimirilor Sale, tocmai ca să le întărească credința (Sfântul Chiril al Alexandriei, Fragmentul 209) .

Chiar dacă Petru fusese mustrat, chiar dacă dimpreună cu Moise și Ilie numiseră aceste patimi slavă, și chiar dacă Tatăl vorbise de sus, după atâtea minuni care au avut loc și, știind că nu va dura mult până ce Iisus va învia, căci Domnul le spuse că nu va rămâne mult timp  în mormânt, ci a treia zi va învia, ei nici măcar atât nu au putut să îndure, ci s-au întristat și nu puțin, ci s-au întristat foarte. S-au întristat pentru că nu înțeleseseră încă puterea a ceea ce El le spusese. O spun aceasta Marcu și cu Luca  zicând: Ei însă nu înţelegeau cuvântul şi se temeau să-L întrebe (Marcu 9, 32).  Iar ei nu înţelegeau cuvântul acesta, căci era ascuns pentru ei ca să nu-l priceapă şi se temeau să-L întrebe despre acest cuvânt (Luca 9, 45). Însă, dacă nu pricepeau acest cuvânt, de ce totuși s-au întristat? S-au întristat pentru că-L înțelegeau, dar nu în totalitate. Știau că Domnul va muri, pentru că auziseră în permanență despre asta, dar nu știau despre ce fel de moarte va fi vorba, dacă va fi una ce se va petrece repede, dacă va fi încununată cu binecuvântări sau cum va fi învierea. Neștiind aceasta, s-au întristat. S-au întristat  foarte pentru că iubeau cu tărie pe Stăpânul lor. (Sfântul Ioan Gură de Aur, Evanghelia după Matei, Omilia 58.1). Astfel  întristarea lor, de fapt marea lor tristețe, nu vine din necredință, căci știau că altădată Petru fusese mustrat că nu cugetă pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor, ci pentru că dragostea pentru Stăpânul lor nu-i lasă să audă nimic amenințător sau umilitor la adresa Sa.

Domnul întotdeauna, când vorbește despre un necaz viitor, o face vorbind și despre fericirea adusă prin mântuire, ca atunci când necazul va apărea pe nepregătite, apostolii să nu fie înfricoșați, ci stea neclintiți cu inimile pe care le-au cunoscut mai înainte. Dacă îi întristează faptul că va fi omorât, trebuie să-i bucure cuvintele, că în a treia zi va învia (Fericitul Ieronim, Comentariu la Matei 3.17.23).

Iisus a fost dat în mâinile oamenilor, nu de către oameni în mâinile altor oameni, ci de către puterile în mâinile cărora Tatăl L-a dat pe Fiul Său pentru noi toți. Chiar prin faptul  de a fi dat și de a veni sub puterea celor în mâinile cărora a fost dat, Iisus a surpat pe cel ce are stăpânirea morții. Căci, prin moartea Sa a surpat pe cel ce are stăpânirea morţii, adică pe diavolul ca să izbăvească pe acei pe care frica morţii îi ţinea în robie toată viaţa (Evr. 2, 15-16) (Origen, Comentariu la Matei 13.8).

Iată iubiți cititori ce învățăm din citirea  Evangheliei de astăzi: că rugăciunea și  mijlocirea sfinților pentru noi și a unora pentru ceilalți este bineprimită de Dumnezeu, cum a fost primită rugăciunea tatălui pentru fiul său,  dar mai ales învățăm cum postul, rugăciunea și credința, sunt arme prin care vom birui în lupta cu păcatul și cu cel viclean. Amin!

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here