Evanghelia de Duminică: Tânărul bogat

 Evanghelia din această Duminică, a 12-a după Rusalii, ne istorisește întâlnirea dintre Domnul Iisus Hristos și un tânăr bogat, care vine la Mântuitorul  și I se adresează întrebându-L: „Învățătorule Bun, ce bine sa fac ca să am viața veșnică?“, evidenţiind o mulţime de învăţături duhovniceşti pentru viaţa noastră creştină. Din orice pildă, minune, întâmplare, eveniment descris în Evanghelie, indiferent în care din cele patru, se pornește de la lucruri mărunte spre a înfățișa lucruri mărețe. Multe au fost întâlnirile Mântuitorului atât cu grupuri de oameni cât și individuale. Simple întâlniri nearanjate, neprevăzute la prima vedere, dar care se lasă cu învățături mărețe, cutremurătoare. S-a întâlnit Domnul cu văduva din Nain și i-a înviat fiul, cu Iair și i-a înviat fiica, cu sutașul și i-a vindecat sluga, cu orbul, cu leproșii, cu demonizații și cu mulți bolnavi, i-a vindecat, cu femeia samarineancă, i-a dăruit apa cea vie. Minuni și învățături minunate din fiecare întâlnire sau dialog al Mântuitorului Iisus Hristos cu omul.

,,Şi, iată, venind un tânăr la El, I-a zis: Bunule Învăţător, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?” (Matei 19, 16).

Tânăr și bogat. Excepțional! Nu știm cum a dobândit bogăția, vreo moștenire sau pur și simplu prin muncă, prin mijloace licite. Și astăzi mă bucură să văd un tânăr bogat și spun în gândul meu ,,Bravo lui!“, dar mă întristează să văd un tânăr bogat care își risipește bogăția, sănătatea și viața prin patimi de tot felul. Tânăr și bogat. Un lucru deosebit. Așa ne-a creat Dumnezeu și așa ne vrea Dumnezeu. „Dumnezeu dă îmbelșugat, toate cele ce sunt mult mai de trebuință decât banii, precum aerul, apa, focul, soarele și toate asemenea acestora. Nu se poate spune că bogatul se desfată de raza soarelui mai mult, iar săracul mai puțin. Nu se poate spune că mai îmbelșugat aer respiră cel bogat față de cel sărac, ci toate sunt deopotrivă și de obște. Pentru ce, dar, cele mai mari și mai de trebuință și susținătoare ale vieții noastre Dumnezeu le-a făcut de obște, iar cele prea mici și mai de puțin preț cum sunt banii, nu sunt obștești? Ca să se alcătuiască viața noastră și să avem unde și  cum să deprindem virtuțile“, ne spune Sfântul Ioan Gură de Aur.

Ce-ar face un tânăr bogat din vremurile noastre, care ar fi preocupările lui ? Diversificate. O mulţime de tineri astăzi sunt preocupaţi cum să-şi facă o carieră, cum să-şi construiască sau să-şi cumpere o casă, cum să-şi întemeieze o familie trainică, cum să-şi asigure o situaţie materială bună pentru un trai decent. Aleargă de colo colo să întrețină afacerile, și-ar schimba mașina, apartamentul, ar pleca la munte, la mare. Ei bine, tânărul din evanghelie avea un altfel de preocupare: ceea ce-l preocupa pe acest tână, era ce să facă pentru ca să dobândească viața cea veșnică. Un lucru deosebit de frumos care L-a impresionat plăcut pe Domnul Hristos. Căci puţini sunt tinerii care îşi pun întrebarea: ,,Ce să fac ca să moştenesc viaţa veşnică?” Puțini sunt tinerii credincioşi care ştiu că mai întâi trebuie să caute Împărăţia lui Dumnezeu, iar celelalte se vor adăuga ca binecuvântare de la Dumnezeu în viaţa lor. Pentru această întrebare  ,,Iisus l-a privit cu dragoste” (Marcu 10, 21) pe acest tânăr, a privit cu drag căutarea lui sinceră și dorinţa lui de-a dobândi viaţa veşnică.

Oare acest tânăr credea că poate să cumpere cu bani viața veșnică? Dacă nu cu bani, atunci ce trebuie să facă în acest sens? Cine putea să-i dea un răspuns la această întrebare? Cine se ocupă cu viața cea veșnică? Oare știa că Iisus este Dumnezeu, că El este Dătătorul de Viață veșnică și că este în măsură să-i ofere un răspuns? Ce știa el despre Iisus?  Nu cumva vroia să – L ispitească pe Iisus, așa cum făceau de fiecare dată farseii și cărturarii vicleni și fățarnici?

Unii critică pe acest tânăr ca fiind viclean și fățarnic, pentru că s-a apropiat de Iisus ca să-L încerce. Sfântul Apostol și Evanghelist Marcu înlătură această suspiciune de fățărnicie, spunând: alergând la El unul şi îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba iar Iisus, privind la el cu dragoste (Marcu 10, 17 și 21). Exegeții îi acordă prezumția de nevinovăție în acest sens. Și așa a fost. Nu era viclean. Era un om cu preocupari serioase. Chiar voia să-și mântuiască sufletul, se preocupa de lucrul acesta, fiind un om religios, fiindcă, respecta toate poruncile, deși nu a dus până la capăt acest demers, după cum vom vedea Nu avea păcatul vicleniei față de Iisus, dar era un pic naiv, arătând trăsăturile unei vieți trăite cu prea multă încredere în lege, însă era  bolnav de patima agoniselii, a averii, era un iubitor de argint, un om biruit de averi, de care nu se putea dezlipi, după cum vom vedea.

Modul frumos de adresare i-a atras atenția Domnului Hristos. A venit la Hristos să-L întrebe despre viața veșnică, în timp ce alții veneau mânați de alte pricini: unii să-L ispitească, alții ca să-i vindece  pe ei sau pe alții. Astfel, deşi avea o situaţie materială bună, deşi este corect din punct de vedere moral şi religios, acest tânăr nu era fericit,  căuta ceva mai mult decât poate să-i ofere respectareaa legii și avuţia materială. Nu a considerat: sunt bogat și nu mai am nevoie de nimic! Bogăția nu-i era deajuns și nu se simțea prea confortabil. Întrebarea lui, ce să fac ca să am viaţa veşnică,  era un semn al puternicei lui dorințe de a moșteni viața de veci, adică mântuirea sufletului.

Întrebarea acestui tânăr ,,ce să fac să moștenesc viața cea veșnică” este cea mai frumoasă întrebare, nu numai pentru un tânăr, ci pentru orice om.  E o întrebare pe care ar trebui să o punem fiecare dintre noi Domnului Hristos, zi și noapte, continuu.  Toți  trebuie  să fim ca tânărul bogat din Evanghelia de astăzi, să venim către Dumnezeu, cu bună intenție și cu râvnă, cerând, pe o cale sau alta, să aflăm care este voia Sa pentru noi, adică… ,,ce bine să facem ca să avem viață veșnică?” Cine nu dorește să se mântuiască și cine nu vrea să știe ce trebuie să facă pentru a ajunge la acest scop al tuturor scopurilor? Sfântul Ioan Gură de Aur confirmă această frumuseţe unică a întrebării tânărului spunând: ,,Ce folos avem de viaţa aceasta trecătoare, dacă în timpul ei nu căutăm viaţa veşnică netrecătoare?” Cum să- L respingă Domnul Hristos, cum să nu răspundă Mântuitorul unei astfel de întrebări?

„Iar El a zis: De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Iar de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile” (Mt. 19. 17).

Mântuitorul un i-a dat un răspuns direct ci i-a răspuns tot cu o întrebare: ,,de ce-Mi zici bun? Nimeni nu este bun decât Dumnezeu”. Și îi spune aceasta pentru că tânărul îl considera pe Iisus a fi un simplu om din mulțime sau un învățător iudeu,  a venit la El ca la un simplu om. De aceea, îi vorbea precum unui om și ca un om. Atunci când Domnul îi spune  ,,nimeni nu este bun’’, nu o face pentru a arăta că  El, Iisus, nu este bun, căci nu spune ,,de ce mă numești bun, nu sunt bun’’, ci ,,nimeni nu este bun’’, adică nici o ființă umană. Iar aceasta nu înseamnă că exclude pe oameni de la bunătate, ci face o comparație cu bunătatea lui Dumnezeu, de aceea mai adaugă și că ,,nimeni nu este bun, decât numai Unul Dumnezeu’’, adică nimeni nu este bun în comparație cu Dumnezeu, care este Bunătatea absolută, nimeni nu este bun așa cum este Dumnezeu, atât de bun ca Dumnezeu, bunătatea omului nu se poate compara niciodată cu bunătatea lui Dumnezeu. Dacă numai Dumnezeu este Bun iar tânărul la numit pe Iisus Bun, nu cumva el Îl considera pe Iisus Dumnezeu, mărturisindu-I indirect Dumnezeirea? Ar fii fost o extraordinară mărturisire de credință, pe care Petru a făcut-o direct: Tu ești Fiul lui Dumnezeu.

,,De ce mă numești Bun’’, îl întreabă la rândul Său Domnul Hristos pe tânărul bogat, vrând să-l învețe  să  nu mai fie lingușitor, vrând să-l ridice încetul cu încetul pe acest tânăr râvnitor al vieții celei veșnice la adevărata  cunoaștere a lui Dumnezeu, să-l desprindă de cele de pe pământ și să-l apropie de Dumnezeu, să-l convingă să caute cele viitoare, să știe ce este adevaratul Bine, rădăcina și izvorul tuturor bunătăților  și numai pe acest Bine, pe Dumnezeu, să-L cinstească. Pe de altă parte, în comportamentul tânărului care-l numeşte pe Iisus ,,Bunule Învăţător” se poate citi nu numai un respect deosebit sau un comportament cuviincios, ci şi convingerea sa că Iisus învaţă nu doar prin înţelepciune, ci şi prin bunătate. Desigur, el a auzit despre Iisus că a ajutat pe mulţi oameni să-şi schimbe viaţa, să se ridice din boală şi din păcate. De aceea, probabil nu I-a zis lui Iisus ,,Înţeleptule Învăţător”, ci ,,Bunule Învăţător”.

Tânărul a venit cu inima bună și râvnitoare la Hristos, dar a venit la El nu ca la Fiul lui Dumnezeu, ci ca la un înțelept, ca la un Bun Învățător. Apelează la bunatatea lui Iisus în speranța că îi va trasa niște condiții mai ușoare pentru dobândirea vieții veșnice. Dreptul de a stabili condițiile în care cineva poate să dobândească viața de veci aparțineau doar lui Dumnezeu. Încredintat ca Iisus este deplin autorizat să-i dea cele mai bune sfaturi, tânărul I s-a adresat Lui ca unui învățător, dar cu însușirile ce se cuvin numai lui Dumnezeu: „Învățătorule bun, ce bine voi face, ca să am viață veșnică?” (Matei 19, 16).

Cuvintele ,,Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu’’, rostite de Mântuitorul, ne arată încă odată smerenia Domnului Hristos, care nu aşteaptă să fie lăudat sau să fie măgulit, ci toată lauda care I se aduce Lui, El o întoarce spre Dumnezeu.

Domnul i-a spus mai departe tânărului bogat: ,,dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile’’. Nu i-a spus: ,,dacă vrei să ai viață’’, ci ,,dacă vrei să intri în viață’’, referindu-se la viață ca la viața cea veșnică. Cât de dorită este acea viață veșnică fiind una ce nu are sfârșit! Iubești viața aceasta, unde muncești atât de mult, unde alergi, unde ești ocupat și abia îți tragi sufletul. În viața aceasta, cu toate greutățile ei și care  ajunge la un sfârșit. Luați seama, fraților să căutați viața cea veșnică, unde nu veți mai avea parte de aceste lucruri, ci veți împărăți cu Dumnezeu pe vecie.

Tânărul cel bogat a mai pus o întrebare. Care porunci? Asta înseamnă că era pregătit să se supună poruncilor,  căci și  atunci când spune ,,ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? ’’ pare gata să facă ceea ce i spune. Dacă scopul său ar fi fost doar să testeze sau să ispitească în cuvânt pe Mântuitorul, în sensul de a-L face să considere vreo poruncă mai mare și alta mai mică, ori să îndemne cumva la nerespectarea legii vechi, evanghelistul ne-ar fi indicat asta cumva, așa cum o face în alte cazuri, de exemplu în cazul învățătorului de lege (Mt. 22, 35). De aceea, când Hristos a spus ,,de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile’’, el a întrebat ,,Care? ’’ nu pentru a-L testa, pentru a-L ispiti pe Hristos, ci crezând pe bună dreptate că mai există și alte porunci afară de cele din lege, care i-ar putea aduce viața. Deci, pare a fi destul de cinstit întrebând care porunci să le respecte.

Dacă vrem să moștenim viața veșnică trebuie să respectăm poruncile. ,,Care? ’’ a întrebat tânărul și poate ne întrebăm și noi. Câtă răbdare a avut Domnul Hristos cu acest tânăr! ,,Iar Iisus a zis: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” Adică cele zece porunci pe care le-a dat Dumnezeu omului şi pe care omul trebuie să le împlinească, porunci prohibitive, de a nu face, care opresc de la rău și pe cele care îndeamnă la a face binele. Mântuitorul Iisus Hristos îi răspunde tânârului citând poruncile principale din Vechiul Testament, la care a mai adăugat una: să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți.

Interesant este că Domnul Hristos n-a înșirat toate cele zece porunci şi pe celelalte câte mai sunt, nici nu ne-a amintit porunca iubirii lui Dumnezeu, ci a amintit cinci dintre cele zece porunci date de Dumnezeu lui Moise pe muntele Sinai: să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb, cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, adică cinci porunci dintre cele zece. De fapt, Hristos nu face altceva decât îi aminteste poruncile din Decalog, de la a 6 a la a 9 și porunca a 5 a  (Ieșire 20, 12-16; Deuteronom 5, 16-20). La acestea adaugă porunca a 10 a (Ieșire 20, 17 și Deuteronom 5, 21), formulată însă altfel: „să iubești pe aproapele tău ca pe tine însuti” (Matei 19, 19), căci numai cel ce își iubeste aproapele nu poftește nimic din cele ce îi aparțin. De remarcat este faptul ca iubirea de Dumnezeu nu era inclusă în porunca iubirii aproapelui (Levitic 19, 18), deși erau numite în mod nedespărțit.

Când Domnul Hristos îi spune: ,,de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile’’, tânărul se așteaptă ca imediat să adauge: ,,poruncile Mele’’. ,,Care?’’, întreabă el, fiind destul de confuz.  Hristos nu-i răspunde după așteptările sale, ci-l trimite la Legea morală a Vechiului Testament, nu pentru că legea aceea ar fi desăvârșitoare, căci ,,prin lege nu se îndreptează nimeni’’ (Galateni 3, 11), precum este scris, ci pentru că viața trăită după lege este un fel de introducere în viața veșnică, făcându-le cunoscute ucenicilor pe scurt lucrurile superioare. Legea ne-a fost călăuză spre Hristos (Galateni 3, 24). Legea este punctul de pornire pentru dreptatea dintre oameni. Hristos este desăvârșirea. El spune că începutul binelui este săvârșirea dreptății. Dreptatea este arătată de lege, însă bunătatea este arătată de către Hristos. Legea ne-a învățat să răsplătim celor care vor să ne facă rău, ca în ochi pentru ochi și dinte pentru dinte (Levitic 24, 20). Însă Hristos ne-a învățat să lăsăm o asemenea răzbunare: ,,Nu vă împotriviţi (omului) celui rău; iar cui te loveşte peste obrazul drept, întoarce-i şi pe celălalt. Celui ce voieşte să se judece cu tine şi să-ţi ia haina, lasă-i şi cămaşa’’ (Matei 5, 39-40).

Mântuitorul Îl trimite pe tânăr în primul rând la Legea lor, a poporului din care făcea parte, și căruia Dumnezeu prin Moise i-a dat Cele zece porunci, fiindcă Hristos nu este împotriva Legii, învățătura legii fiind bună, ci spune: de vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile, arătând prin aceasta că respectarea poruncilor, este numai începutul acestui drum spre viața veșnică, dar nu și finalitatea sa. Domnul arată arată că nu-I este străină legea veche, dar că desăvârșirea vine numai de la El. Aceste porunci sunt suficiente pentru cineva care se află la primul stadiu pe calea vieții veșnice. Însă nu sunt suficiente ca să conducă la o viață superioară și cu siguranță, nu la desăvârșire. Cine nu reușește să păzească chiar și o singură poruncă, nu poate păși nici măcar în începuturile acestei vieți. Oricine vrea să facă pașii de început pe calea vieții, nu trebuie să fie robit de desfrânare, vinovat de ucidere sau de vreun fel de hoție. Pentru că la fel ca ucigașul și desfrânatul, nici hoțul nu va intra în viață. Mulți dintre cei despre care se spune că au credință în Iisus sunt vinovați de acest păcat.

Ascultând poruncile reiterate de Iisus, tânărului  bogat nu-i erau straine. ,,Zis-a lui tânărul: Toate acestea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte?’’ (Matei 19, 19). Nu a întrebat cine este aproapele, ca învățătorul de lege din pilda Samarineanului milostiv, ci L-a întrebat pe Domnul Hristos ce mai trebuie? Toate le păzise din tinerețile sale. Era dezorientat, nu se putea defini, trecea printr-o criza de identitate. Se temea că poate îi scăpase din vedere vreo poruncă de aceea întreabă ce-mi mai lipsește?  Aceasta l-a și făcut să caute un răspuns pertinent, mai ales că sesizase disponibilitatea lui Hristos de a lega o discuție cu el.

,,Ce-mi mai lipseşte? ’’ El vroia să facă mai mult decît îi ofereau legile Vechiului Testament. Simțea că cele impuse de legea mozaică, implinite cu toată acrivia, nu sunt suficiente.

Văzând dorința sa de a ști ce-i mai lipsește ca să dobândească viața de veci, Hristos l-a privit cu drag și  îi răspunde tânărului bogat care căuta desăvârșirea cu un ultim sfat: ,,Iisus i-a zis: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, (luând crucea – Luca 18, 22), vino și urmează Mie” (Matei. 19, 21).

O mare  provocare! Tânărul bogat spunea că a păzit poruncile până când a auzit una mai mare: dacă voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor, nu o vei pierde, ci vei avea comoară în cer, după aceea, vino şi urmează-Mi. Căci ce folos dobândești dacă urmezi legea, dar Mie nu-Mi urmezi? În puterea noastră stă dacă vrem să fim desăvârșiți. Totuși, cel care vrea să fie desăvârșit trebuie să vândă ceea ce are, și nu doar o parte, cum a făcut Anania și Safira (Fptele Apostolilor 5, 1-2), ci să vândă tot. Când a vândut toate ca să împartă săracilor, a început să-și pregătească o comoară în împărăția cerurilor. „Vinde averea ta“ înseamnă să te lepezi de toate grijile vieții, să te eliberezi de povara bogăției materiale, să fi gata să renunți la ea în orice clipă, dacă ți s-ar cere, așa cum Avraam ar fi fost gata chiar să – și jertfească propriul fiu,  numai ca să asculte de Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu l-ar fi oprit. Prin acest sfat, Domnul  a cautat să-l elibereze pe tânăr din robia lumii și de puterea celui rău, să-i ofere viața liberă, despovarată de stăpânirea bogăției care îl oprimă pe om și îl supune iubirii de arginți. Posesia materială îl robește pe om și-l împiedică să intre în Împărăția lui Dumnezeu.

Sfântul Simeon Noul Teolog, arată că toate lucrurile lumii sunt comune tuturor oamenilor tot așa cum sunt comune lumina și aerul pe care îl respirăm. Toate au fost făcute spre folosul și desfătarea tuturor, fără a le lua cineva în stăpânire. Omul devine prin patima posesiei, apărută din lăcomie, rob și paznic al celor agonisite. De aceea, bogații care dau milostenie nu se îndreapta prin aceasta, nici nu încetează să fie vinovați de lipsurile și greutățile oamenilor pe care i-ar fi putut ajuta și nu i-au ajutat. Dumnezeu însă iartă nedreptatea aceasta și făgăduiește că va răsplăti pe omul care dă cu bucurie averea fraților lui săraci dacă el se întoarce liber la Dumnezeu și urmează calea poruncilor Lui (Cateheza a 9-a).

Sfântul Maxim Marturisitorul face o deosebire între posesia împătimită și cea nepătimașă a bunurilor. Iubirea de bogăție nu-l lasă pe om să trăiască și să rodească în credință, ci îl duce la moarte spirituală.

Cel ce dă săracilor se folosește de rugăciunile lor. Ia ca ajutor la mântuirea sa belșugul darurilor duhovnicești al celor săraci în lucruri materiale ca să umple golul său, precum o sugerează și apostolul în a doua epistolă către Corinteni (2 Cor. 8, 14). Căci Dumnezeu ascultă de rugăciunile săracilor care au fost mângâiați. Printre ei pot fi oameni precum apostolii sau doar cu puțin mai prejos decât ei, săraci în cele materiale, dar bogați în darurile duhovnicești  (Origen, Comentariu la Matei 15)

Un adevăr fundamental pe care îl învățăm din această Evanghelie este faptul că nu este suficient să fii evlavios şi credincios, nu e suficient să fii corect în comportamentul tău moral faţă de oameni, nu e suficient să nu ucizi, să nu desfrânezi, să nu furi, să nu minţi sau să nu înşeli, să nu mărturiseşti strâmb. Nu este suficient să te abţii de la rău, ci trebuie să faci şi mult bine ca să fii desăvârşit. Iar cel mai mare bine pe care-l putea săvârşi acest tânăr bogat faţă de aproapele său era ajutorarea săracilor, milostenia faţă de ei.Tânărul bogat era un om moral şi evlavios, dar zgârcit, ori  drumul spre Împărăția lui Dumnezeu trece exclusiv pe la poarta săracului. Scriitorul bisericesc Clement Alexandrinul arată că bogat nu este cel ce are, ci cel ce dăruiește la rândul său, întrucât dăruirea îl arată pe acela fericit, iar nu averea (Pedagogul 3, 6, 35). Deci, bogat nu este cel ce strânge bani sau își satisface la nesfârșit dorințele și poftele, ci bogat este acela care se mulțumește cu cât are și nu poftește mai mult: „Cea mai mare bogăție este să fi mulțumit cu ce ai“ (Cicero). Ceea ce îl face pe om sărac este pofta fără măsură sau cu nesaț, de aceea Sfântul Ioan Gură de Aur îndeamnă: „Voiești să te faci bogat, tu, săracule? Disprețuiește banii acestei lumi; socotește-i a fi nimic, după cum nimic și sunt; leapădă pofta bogăției și te-ai îmbogățit“. Adevărata bogăție este ascunsă și cultivată în starea de sărăcie materială, iar creștinul adevărat poate fi sărac, dar poate sa-i îmbogățească pe mulți. Poate să nu aibă nimic, dar sa dețină totul. Mântuitorul îl cheamă pe om să se elibereze de înșelăciunea și grija lumii și să se încredințeze iubirii și proniei lui Dumnezeu.

Dând aceasta mare poruncă, „dacă vrei să fii desăvârșit, mergi, vinde-ți averile și le dă săracilor” adaugă și răsplata, premiul, cununa dată celor care merg pe drumul acesta de luptă spunând: ,,și vei avea comoară în cer…. și vino și urmează Mie!“ (Matei 19, 21). Dacă tânarul ar fi vrut numai să-L ispitească, Hristos nu i-ar fi vorbit așa. Face aceasta că să-l atragă la El, îi arată că îl așteaptă mare răsplată. De aceea, înainte de a-i vorbi de luptă și oboseală, îi arată premiul.  Urmarea lui Hristos are mare răsplată: „Și vei avea comoară în cer”. A spus „comoară”, ca să arate, atât cât se poate omenește arăta, cât de bogată este răsplatirea, că nu se pierde nimic, ci totul se transformă, iar în Cer, ea nu poate fi furată. Pentru că era vorba de averi, Hristos l-a sfătuit să se lipsească de toate, dar îi arată că nu i se vor lua averile, ci se vor mai adăuga altele la acelea pe care le are și că are să primească mai mult decât i-a poruncit să dea, dar nu numai mai mult, ci cu atât mai mult cu cât cerul e mai mare decât pământul și încă si mai mult.

Dealtfel un alt adevăr fundamental este acela că nu este destul pentru a ne desăvârși doar să renunțăm la bogății, ci trebuie să urmăm Mântuitorului, adică să lepedăm răul și să facem binele. Căci e mai ușor să disprețuiască punga cu bani decât voința. Mulți lasă averile, dar nu urmează Mântuitorului. A urma pe Mântuitorul înseamnă a-L imita și a călca pe urmele pașilor Săi. Tot cel care spune că are credință în Hristos trebuie și el să pășească pe locurile unde a pășit Acesta.

Nu-i de ajuns să dispreţuieşti banii şi averile, ci trebuie să hrăneşti cu ele pe săraci şi să urmezi lui Hristos, adică să faci toate cele poruncite de El, să fii gata de jertfă în fiecare zi. Ca si lepădarea lor de toate cele lumesti, nici urmarea Lui nu va rămane nerăsplătită, căci „nu este nici unul care a lăsat casa, sau femeie, sau frati, sau parinti, sau copii, pentru împaraţia lui Dumnezeu, şi să nu ia cu mult mai mult în vremea aceasta, iar în veacul ce va să vină, viaţa vesnică” (Luca 18, 29-30).

Tânărul bogat primeşte de la Iisus sfatul de a renunţa la ceea ce are în jurul lui pentru a dobândi comoară în inima lui şi în ceruri. De fapt, toate lucrurile materiale se adună în jurul nostru, dar fapta bună se imprimă în sufletul nostru ca o lumină pe care o purtăm cu noi în veşnicie. De aceea, Iisus îi cere tânărului bogat să renunţe la ceva şi să urmeze pe Cineva. ,,Urmează-Mi Mie” înseamnă intră în legătură de iubire veşnică cu Dumnezeu, Care arată oamenilor iubirea şi bunătatea Sa în Hristos Cel Bun şi Milostiv. Vedem aici prefigurarea tainei Bisericii. ,,Urmează-Mi Mie”  înseamnă fă-te ucenic al Meu, intră în comuniune cu Mine şi în comunitatea celor care Mă urmează. Mântuitorul îl îndeamnă pe tânăr, de fapt, să devină creştin, împreună cu ucenicii Săi Apostoli. Ca să fii desăvârşit, trebuie să fii următor lui Hristos, să fii în legătură vie cu Persoana Lui şi să fii milostiv ca El, pentru că El este bogăţia cea veşnică, nelimitată şi netrecătoare. ,,Aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos, pe Care L-ai trimis” (Ioan 17, 3).

Faptul că Mântuitorul îl cheamă pe tânarul bogat să vândă toate averile sale și să-I urmeze arată că Domnul Iisus Hristos este capătul poruncilor. Căci „plinirea Legii” este Hristos. Paradoxul este că desăvârșirea cerută de Dumnezeu nu constă doar în păzirea tuturor poruncilor, ci în eliberarea întregului om de lucrurile care îi leagă libertatea, care constituie o piedică în calea desăvârșirii. Tânărul bogat trebuia să înțeleagă poruncile, pe care pretindea că le respectă drept căi spre întâlnirea cu Dumnezeu. Urmarea lui Hristos este consecința firească a călătoriei pe calea poruncilor. Respectarea exterioară a poruncilor nu prilejuiește întâlnirea cu Dumnezeu. Tânărul bogat Îl întâlnește fizic pe Fiul Lui Dumnezeu, dar sufletește este departe, de aceea nu poate să-L urmeze.

,,Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii”  (Matei 19, 22)

Dacă tânărul ar fi ascuns fățărnicia sa, Iisus imediat ar fi dat-o pe față. Când fariseii erau mustrați, se mâniau și mai tare. Dar acest tânăr nu era mânios. A plecat plin de tristețe, ceea ce arată că nu venise la Iisus cu un gând rău. Dar venise totuși cu o voință slabă. Dorea viața cu adevărat, dar era ținut prins într-o puternică slăbiciune morală. Tânărul nostru era și bogat dar și iubitor de avuție. Entuziastmat la început, n-a mers până la capăt. Că n-a renunțat la bruma de avere, trecătoare prin natura ei, și să-L fi urmat pe Iisus, așa cum au făcut, de pildă, Sfinții Apostoli și mulți alții care le-au urmat exemplul. Însă tânărul, când au auzit acestea, ,,a plecat întristat”, căci pusese mult suflet în averea sa. Poseda avuțiile cu mare patimă; de aceea, la gândul că le va pierde, s-a întristat de moarte. Cât de puternică era dragostea de averi a acestui tânăr! Se apropiase de Domnul cu bucurie și cu dorința de a deveni  mai bun; dar când Hristos i-a poruncit să se despartă de averi, dragostea de averi l-a apăsat și l-a îngreunat atâta, că nu l-a mai lăsat să mai grăiască ceva, ci l-a făcut să plece tăcut, trist și amărât. El n-a mai întrebat nimic, n-a mai răspuns nimic, nu s-a explicat, ci a plecat. A plecat întristat. Iar Mântuitorul Iisus Hristos îi respectă tăcerea şi întristarea lui. Nu-l consolează şi nu schimbă sfatul dat lui, pentru că Iisus i-a dat sfatul cel bun, chiar dacă tânărul bogat nu-l putea împlini imediat, ci după o luptă interioară cu el însuşi. El însuși a spus că din copilăria sa păzise poruncile care erau în lege. Totuși, o copilărie inactivă rămâne prinsă în tinerețea sa, la orice vârstă s-ar afla el. Optimismul său poate fi dovada unui idealism adolescentin, ale cărui speranțe au fost luate în râs, căci chiar și tânăr fiind, el este încă ținut captiv în imaturitate.

Oamenii sunt foarte trişti când nu reuşesc în proiectele lor, în programele lor. Ei bine, această tristeţe vine tocmai pentru că omul nu concepe să se lepede de ambiții.

Bogatul evlavios şi corect din punct de vedere moral era totuşi în adâncul inimii un om zgârcit, prea mult înrobit de avuţie şi prea puţin darnic, era astfel  vrednic de plâns, și sărac și orb și gol!  Iar Mântuitorul Iisus Hristos vrea să îi spună tânărului bogat că va fi desăvârşit numai când va fi şi milostiv sau darnic.

Din păcate, spusele lui Hristos l-au întristat foarte tare pe tânărul imatur și l-au făcut să plece mâhnit (Luca 18, 23). Sperase să i se fixeze condiții mai ușoare pentru a dobândi viața veșnică. I s-a descoperit tocmai antipodul, și anume că trebuia să iasă din lumea avuțiilor pentru a intra în lumea Duhului, să își desfacă sufletul de legăturile bogățiilor materiale. Or, pentru iudei, bogăția era semnul binecuvântării, iar sărăcia cel al blestemului. Tirania banului este un lucru puternic, precum se vădește aici. Chiar dacă am dobândit unele virtuți, avariția poate să le piardă pe toate.

Tânărul înfumurat se întristează când i se spune să îndrepte nereușita de a asculta de lege. Pentru cei pentru care el este un simbol  crucea și Pătimirile sunt o piatră de poticneală. În aceasta nu este nici o cale de mântuire pentru tânăr. El se laudă cu legea, disprețuiește pe neamuri și refuză să treacă la libertatea evangheliei; pentru aceasta va fi greu pentru el să intre în împărăția cerurilor. Puțini, iar în comparație cu mulțimea neamurilor, chiar foarte rari, erau acei iudei care să creadă. Le era greu să-și plece voința, mult împietrită sub lege, sub învățătura smereniei din evanghelie.

Din această pericopă evanghelică constatăm dificultatea omului de a se dezlipi de avuţiile sale limitate şi trecătoare, pentru a dobândi daruri cereşti netrecătoare, de a renunţa la ceva material şi trecător, pentru a se uni cu Cineva netrecător, cu Dumnezeu Însuşi. Deci, Hristos Domnul ne arată că nu ne putem mântui numai prin evlavie dacă nu suntem şi milostivi, mai ales dacă avem multe bunuri materiale. Când nu posedăm bunuri materiale sau bani, milostenia noastră se poate arăta prin cuvântul bun, prin fapta bună, prin sfătuirea bună şi mai ales prin rugăciunea pentru altul. Însă, când avem bogăţii materiale, milostenia se arată mai ales ajutându-i pe cei săraci. De aceea, Biserica nu a dezvoltat în istorie numai Liturghia, ci şi Filantropia, adică ajutorarea celor nevoiaşi atât duhovniceşte, cât şi material. Din Evanghelia de astăzi vedem şi faptul că nu este uşoară dobândirea desăvârşirii, că schimbarea în bine înseamnă o luptă cu noi înşine, adesea cu multă întristare. Uneori ne întristăm când Hristos prin Evanghelie ne cheamă să ne schimbăm viaţa în bine, să dărâmăm idolii lăcomiei şi mândriei ascunşi în inima noastră şi să lăsăm în locul lor să vină lumina şi iubirea lui Hristos Cel milostiv. Dar toate sunt cu putinţă celui care caută sincer viaţa veşnică şi cere ajutorul sau harul lui Hristos.

Tânărul a plecat întristat și Hristos a rămas întristat.

Dacă tânărul nostru n-a putut face mai mult nu înseamnă că n-a fost primit de Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care a zis: „Dacă vrei să intri în viaţă, păzeşte poruncile!”, cel puțin pentru aceasta putem spune că a fost apreciat de Domnul. Pe noi ar trebui să ne intereseze dacă am putea zice şi noi măcar ca şi tânărul cel bogat „Toate acestea le-am împlinit”! Deci, Doamne: n-am ucis, n-am curvit, n-am furat, n-am mărturisit fals, am cinstit pe tatăl şi pe mama mea, n-am înşelat pe nimeni şi iubesc pe aproapele meu ca pe mine însumi. Am putea zice noi aceasta? Să împlinim poruncile măcar de acum înainte, că fără acestea nu intră nimeni în împărăţia lui Dumnezeu. Dacă nu poți să păzești poruncile mai mari, păzește-le măcar pe cele mici. Dacă povara celor mari este prea mare pentru tine, ridic-o pe cea a celor mai mici. Cea mai mare poruncă este vinde averea ta, dă-o săracilor şi vino şi urmează-Mi. Cele mai mici sunt: să nu fii desfrânat, să nu depui mărturie mincinoasă, să nu furi, cinstește pe tatăl tău și pe mama ta, iubește pe aproapele tău ca pe tine însuți. Fă-le pe acestea. Nu-ți vinde averea, dar măcar nu râvni la averea altuia.

După plecarea acestui tânăr bogat, evlavios şi moral, dar totuşi neputincios în a împlini sfatul pe care l-a primit, Iisus S-a întors către ucenici şi le-a zis: ,,Adevărat zic vouă, că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă, că mai lesne este să treacă o cămilă prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 19, 23-24).

Mai ușor va trece cămila prin urechile acului. O cămilă nu poate încăpea prin urechile acului în veacul veacului. După unii exegeți  cuvântul  cămilă  nu se referă la vietate, la animalul de povară, ci la frânghia groasă cu care marinarii își leagă corăbiile lor. Acelaș lucru. Alți tâlcuitori mai spun că exista în Ierusalim o poartă îngustă numită ,,Urechile Acului”, iar când o cămilă trecea prin această poartă, ea trebuia să îngenuncheze, adică să se aplece mult, întrucât poarta era strâmtă şi joasă. Cămila simbolizează neamurile. Pentru că acest animal se supune cuvântului, este stăpânit prin frică și îngenunchează ca să-și ia povara cu o ascultare ordonată, a fost îmblânzită prin ascultarea de poruncile lui Dumnezeu. Cămila reprezintă pe cei care pășesc pe calea foarte strâmtă a împărăției cerurilor, adică a acului, care este propovăduirea cuvântului evangheliei. Prin el, rănile trupului sunt legate, haină ruptă este cusută înapoi iar moartea însăși este înțepată. Așadar, aceasta este calea noii învățături. Prin ea, slăbiciunea neamurilor va trece mai ușor decât opulența omului bogat, adică a celui care se mândrește cu legea. Acul este Cuvântul lui Dumnezeu, care este însuși Fiul lui Dumnezeu. Vârful acului este ascuțit și subțire: subțire după dumnezeirea Sa și ascuțit după întruparea Sa. Acul este drept și fără îndoituri, adică fără defecte. Prin rănile pătimirilor Sale, neamurile au intrat în viața veșnică. Numai acest ac, crucea, poate coase rănile. El a cusut încă o dată haina nemuririi care fusese ruptă de Adam. Acul este Cel care a cusut trupul de duh. Acest ac a unit pe iudei și pe neamuri, precum spune și Apostolul: El este pacea noastră, El care a făcut din cele două – una (Efeseni 2, 14). El este acul care refăcut prietenia dintre îngeri și oameni. Acesta este acul care împunge și trece, dar care nu rănește.

Indiferent de interpretarea dată cuvântului cămilă, această comparație nu este lipsită de sens, problema mântuirii bogaților fiind  se pare o problemă destul de grea, de fapt, aproape imposibilă. Aviz celor care astăzi și oricând au relativizat gravitatea acestui păcat mortal, al dorinței de îmbogățire, al iubirii după ,,a avea” tot mai mult! Iisus dorește să arate  dificultatea dar nu imposibilitate totală pentru cei bogați de a intra în Împărăţia cerurilor. Fiindcă Domnul nu spune că bogații nu vor intra în Împărăția cerurilor, ci că pentru bogați este foarte greu să se mântuiască, mai greu chiar decât a strecura o funie sau o cămilă chiar prin urechile acului. Prin afirmația că un bogat cu greu va intra în împărăția cerurilor, Domnul  Hristos nu critică banii în sine, ci voințele celor care era stăpâniți de ei. Dacă pentru bogat este greu să intre în împărăția cerurilor, darămite pentru cel avar. Căci dacă zgârcenia din propria avere este un impediment la a câștiga împărăția, gândiți-vă ce foc se adună prin răpirea averii altuia.

,,Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască?” (Matei 19, 25)

Dar de ce s-au supărat ucenicii dacă ei erau săraci, chiar foarte săraci? S-au supărat din pricina desăvârșirii altora, în cazul nostru a nedesăvârșirii acestui tânăr, pentru că aveau mare dragoste pentru aceștia toți. Deja moșteniseră din dragostea Învățătorului. Se tulburaseră și se înspăimântaseră pentru întreaga lume, încât aveau nevoie de o mângâiere pe măsură.

Raționamentul lor era simplu: dacă cei avuți, care aveau posibilitatea să îndeplinească toate cele poruncite de legea mozaică, numai cu mare greutate se pot mântui, iar cei săraci, neavând posibilități materiale, nu pot împlini toăată Legea, cine se mai poate mântui? Dar de ce spune ucenicilor săi, care erau săraci și nu aveau nimic, că un bogat va intra cu greu în împărăția cerurilor? Îi învață să nu le fie rușine cu sărăcia lor și le arată de ce nu le-a dat voie ca ei să  adune averi., ca să-i ferească de pericolul imposibilității de a se mai putea mântui. Le arată aceasta prin comparația făcută cu cămila și cu acul: mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în împărăţia lui Dumnezeu. Astfel, Hristos demonstrează că există o foarte mare răsplată pentru cei avuți care pot să renunțe la averea lor. El a mai spus și că aceasta trebuie să fie și lucrarea lui Dumnezeu pentru că cel care voiește să împlinească porunca are nevoie și de o mare putere a harului.

,,Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”  (Mt. 19, 26)

Astfel Evanghelia aceasta se termină cu o constatare a dificultăţii intrării celor bogaţi în Împărăţia cerurilor, dar şi cu speranţă dată de Mântuitorul Iisus Hristos, şi anume că adesea ceea ce este cu neputinţă pentru oameni devine posibilitate când ei primesc ajutorul lui Dumnezeu.

Iisus nu doar le-a vorbit, ci i-a privit în faţă, este foarte important. Prin privirea Sa direct în faţa ucenicilor, El a voit să fixeze şi mai mult în sufletele lor adevărul învăţăturii pe care îl rosteşte. Și astfel, după ce Iisus și-a întors privirea către ei, o privire blândă și iubitoare a mângâiat pe cei ale căror inimi era tulburate și a alungat suferința lor

Prin cuvintele la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Hristos i-a înălțat astfel pe ucenici prin cuvintele Sale, punând accentul pe puterea lui Dumnezeu și astfel, le-a sporit credința. Ceea ce nu poate face omul prin propriile sale forţe, sau prin propriile sale puteri sufleteşti, el poate totuşi realiza cu ajutorul lui Dumnezeu, cu harul lui Dumnezeu.

Sfântul Ioan Gură de Aur, interpretând aceste cuvinte ale Mântuitorului, „la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”, spune că ele se referă la lucrarea lui Dumnezeu, ele arată că cel care vrea sa îndeplinească porunca are nevoie de mult har. Prin acestea a mângâiat sufletele cutremurate de spaimă ale ucenicilor, iar privirea Lui blândă și dulce a potolit neliniștea lor. Mantuitorul i-a încurajat și le-a vorbit de puterea lui Dumnezeu în care trebuie să aibă incredere, rugându-L să le ajute în această luptă pentru a dobândi viața veșnică.

Referitor la cuvintele Mântuitorului „la oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă”, Sfântul Grigorie Palama ne învață că mântuirea este darul exclusiv al lui Dumnezeu, iar virtuțile șlefuiesc sufletul pentru ca acesta să primească harul tainic al Dumnezeirii. Mântuirea nu poate fi percepută ca o recompensă pentru asceza pe care o săvârșesc sufletul și trupul nostru. Asceza ca nevoință îl așază pe om în darul lui Dumnezeu. În cazul în care este un merit care ni se cuvine, atunci nu mai poate fi darul exclusiv al lui Dumnezeu, ci cadoul pentru binele săvârșit. Logica darului este aceasta: primești ceva care simți că depășește puterile și meritele tale. Darul te uimește pentru că nu-l meriți. Cadoul ți se cuvine pentru că este o răsplată a unui efort depus. Mântuirea este un proces al înfierii, al îmbrăcării în har și al depășirii tuturor neputințelor firii omenești. De aceea, Mântuitorul le răspunde ucenicilor: „Cele ce sunt cu neputință la oameni sunt cu putință la Dumnezeu.

Cuvintele Domnului Hristos că ceea ce la oameni este cu neputință la Dumnezeu este cu putință, în contextul mântuirii celor bogați și săraci, vor să ne arate că mântuirea atât pentru cei bogați cât și pentru cei săraci nu este un merit ci darul lui Dumnezeu.  Deci, Dumnezeu poate să-i mântuiască și pe unii și pe alții, cu o singură condiție: să creadă în El. Căci mântuirea nu este rezultatul lui „ce voi face?”, ci darul bunătății lui Dumnezeu, căci „nimeni nu este bun, fără numai Dumnezeu (Marcu 10, 18).

Când i-a privit pe ucenici în faţă, Mântuitorul Iisus Hristos a privit şi în viitorul acestui tânăr care a primit invitaţia de a deveni şi el ucenic al lui Hristos, pentru că i-a zis: ,,Vinde averea ta… şi vino şi urmează-Mi” (Matei 19, 21), adică vino şi te fă ucenic al Meu. De aceea, Sfinţii Părinţi ai Bisericii au văzut în cuvintele Mântuitorului cuvinte de speranţă, dar şi de cunoaştere a viitorului tânărului bogat care a plecat întristat, căci potrivit Tradiţiei, după o luptă mare cu el însuşi, timp de un an, acest tânăr bogat s-a hotărât, în sfârşit, să împlinească sfatul lui Iisus. A vândut averea sa, a împărţit banii săracilor şi L-a urmat pe Iisus.

Domnul Hristos nu a făcut această afirmație, că ceea ce este imposibil la om este posibil la Dumnezeu,  pentru ca noi să stăm liniștiți și să nu facem nimic, să lăsăm totul în seama lui Dumnezeu. Nu! El a spus aceasta ca să înțelegem importanța chemării lui Dumnezeu în ajutor în acest concurs greu și ca să alergăm în grabă și cu stăruință la harul Său. Amin!