Evanghelia de Duminică: Pilda lucrătorilor răi

   ,,Ascultaţi această pildă: Era un om oarecare, stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe. Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele. Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa. La urmă a trimis el pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu. Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Deci, când va veni stăpânul viei, ce va zice acelor lucrători? I-au răspuns: Pe aceşti răi cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Zis-a lor Iisus: Au n-aţi citit niciodată în Scripturi: piatra pe care n-au băgat-o în seamă ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri? De aceea vă spun că Împărăţia lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va aduce roadele ei. Cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma, iar pe cine va cădea îl va strivi” (Matei 21,33-44).
Evanghelia citită la Sfânta Liturghie în duminica aceasta, ne expune o pildă, rostită de Domnul nostru Iisus Hristos, după intrarea Sa în Ierusalim, cu puţin timp înainte de Patimile, Răstignirea şi Moartea Sa de pe Cruce. În Sfintele Evanghelii se găsesc peste cincizeci de parabole, ceea ce reprezintă mai mult de o treime din cuvântările Domnului Hristos. Parabola lucrătorilor celor răi, este o istorioară fictivă, scurtă, creată în anumite circumstanţe, inspirată din viaţa de zi cu zi şi care are legătură directă cu experienţa celor cărora le este adresată. Pilda are şi un conţinut profetic foarte transparent, întrucât, la câteva zile după ce a rostit această pildă, Mântuitorul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a dovedit că El Însuşi este fiul stăpânului pe care l-au omorât lucrătorii din vie, adică arhiereii, fariseii şi cărturarii iudei.
,,Ascultaţi altă pildă: Era un om oarecare stăpân al casei sale, care a sădit vie. A împrejmuit-o cu gard, a săpat în ea teasc, a clădit un turn şi a dat-o lucrătorilor, iar el s-a dus departe”.
Cea mai nobilă și cea mai folositoare omului dintre toate plantele, din vremuri ancestrale, viţa de vie, este în acelaşi timp şi cea mai dependentă de priceperea bunului gospodar. Vedem cu câtă atenție se îngrijește stăpânul din pildă de via sa. El însuși a făcut munca pe care trebuiau s-o facă cei pe care i-a tocmit, pentru că El este cel care a curățat și a pregătit terenul, a plantat via, a împrejmuit-o cu gard, a sădit teasc în ea și a zidit turnul. Omul își iubea via.
Regăsind în parabolă printre personaje poprul ales, poprul iudeu, putem spune că omul gospodar care a sădit vie este Dumnezeu-Tatăl, Care a scos din pământul Egiptului poporul evreu şi l-a dus în Ţara Canaanului, sădindu-l acolo ca pe o vie aleasă. Aici a împrejmuit via cu un gard, care este Legea care le-a dat-o, îngrădindu-i cu ea ca să nu greşească şi nici un duşman să nu poată să le facă rău, să fie apăraţi tocmai ca de un gard de vrăşmaşii văzuţi şi cei nevăzuţi şi de păgânii care se închinau idolilor. Teascul era învăţătura ce curgea din gura profeţilor, care vorbeau cu Dumnezeu şi din învăţătura Sa le propovăduiau, curgând ca dintr-un teasc vinul adevărului. Turnul cel zidit în vie era Templul lor, unde se adăposteau păzitorii care trebuiau să apere şi să îngrijească via. Gardul viei era Legea lui Moise care avea menirea de a-l izola de moravurile şi practicile religioase ale păgânilor, şi de a face din Israel un popor sfânt şi drept şi, ca urmare, unic în lume. Teascul putea fi simbolul recoltării roadelor mult aşteptate, iar turnul de pază reprezenta ochiul mereu vigilent al proniei divine.
Stăpânul viei din pilda aceasta este Dumnezeu Tatăl. Cel dintâi şi cel mai mare Lucrător a fost şi rămâne de-a pururi Dumnezeu, deoarece pe El ni-L prezintă Scriptura ca fiind permanent la lucru. Via, poate fi lumea cu toate bunătăţile sale, iar noi oamenii suntem cu toţii lucrători pe proprietatea lui Dumnezeu pe care se cuvine s-o înnobilăm prin munca noastră. Am fost amplasaţi într-un mediu al creaţiei şi nu ne putem justifica în nici un fel existenţă pe pământ, adică în via Domnului, decât aducând roade, fiecare după puterile sale.
Via pe care Stăpânul o sădeşte, o împrejmuieşte cu gard, o înzestrează cu un teasc şi cu un turn de veghe şi de apărare reprezintă lucrarea sfântă a de mântuire a omului de către Dumnezeu, Stăpânul lumii, la care cheamă și alți lucrători. Via reprezintă Împărăţia lui Dumnezeu, iar lucrătorii viei sunt cei chemaţi de Dumnezeu să pregătească intrarea oamenilor în Împărăţia Lui. Într-o altă interpretare via este lumea, turnul este Biserica. Împrejmuirea viei cu gard arată că Dumnezeu a întărit lumea și Biserica Sa cu apărarea îngerilor Săi. Via este lumea creată de Dumnezeu Teascul din mijlocul viei este Sfântul Altar. Turnul care a fost zidit este Sfânta Biserică. Gardul cu care a fost împrejmuit via sunt învăţăturile date de Mântuitorul Hristos. Teascul poate reprezinta Sfânta Biserică, unde sunt adunate roadele dreptății și ale sfințeniei; precum sunt strugurii storși prin muncă și efort, la fel și sfinții mucenici sunt zdrobiți precum strugurii și-și varsă sângele prin prigoane și chinuri. Turnul zidit în mijlocul viei este Însuși Domnul Iisus, Care a apărut prin Fecioara Maria ca un turn în mijlocul Bisericii Sale. Datorită prezenței Sale, toți sfinții și mucenicii sunt acoperiți prin arme duhovnicești în fața vrăjmașilor, care sunt diavolii.
După ce a sădit via, a împrejmuit-o, a săpat teasc în ea şi a zidit turn, a lăsat-o unor lucrători, viticultorilor într-o stare de perfectă și completă organizare completă; nimic n-a fost lăsat neterminat, ci toate li s-au dat de-a gata vierilor. Încredințând via lucrătorilor, pentru ca să o păzească şi să o cultive pentru a o face roditoare, adică a încheiat un contract de mandat am putea spune, Stăpânul viei a plecat departe. Stăpânul nu a rămas lângă lucrători să-i supravegheze din aproape. Prin plecarea stăpânului departe vedem pe de o parte înţelesul duhovnicesc al libertății dăruită lucrătorilor și cât de mult respectă Dumnezeu libertatea noastră de acţiune, iar pe de altă parte, faptul că stăpânul s-a dus departe arată cât de răbdător a fost stăpânul cu ei, fiindcă niciodată nu i-a pedepsit pentru greșelile lor, îndelunga răbdare pe care o are Dumnezeu cu noi.
,,Când a sosit timpul roadelor, a trimis pe slugile sale la lucrători, ca să-i ia roadele”.
Plecarea lui departe nu înseamnă nepăsare în privinţa modului cum este lucrată via şi în privinţa timpului când ea trebuie să aducă roade, adică Stăpânul supraveghea din depărtare, pe lucrători. De aceea, stăpânul viei trimite, periodic, oameni ai săi ca să vadă cum lucrează lucrătorii din vie şi dacă via este roditoare sau neroditoare. Prin roade, El se referă la ascultarea dovedită prin fapte. Tot ce aveau de împlinit era să se îngrijească de ea și să lucreze ceea ce li s-a încredințat.
Trimişii Stăpânului să ia recolta binemeritată erau proorocii, iar roadele în sine nu puteau fi decât dreptatea, în relaţiile interumane, sfinţenia vieţii şi credinţa.
,,Dar lucrătorii, punând mâna pe slugi, pe una au bătut-o, pe alta au omorât-o, iar pe alta au ucis-o cu pietre. Din nou a trimis alte slugi, mai multe decât cele dintâi, şi au făcut cu ele tot aşa”.
Deși n-au făcut nimic ca să aducă roadă, chiar dacă au primit o asemenea binecuvântare de la stăpân, lucrătorii cei răi nu numai că după atâtea binecuvântări nu aduc roadă, din cauza trândăviei lor, dar se mai și mânie pe slujitorii care au venit la ei. Pe aceste slugi trimise ca să-i aducă roadele, le-au primit cu săbii, cu toiege, cu bătăi, cu pietre și cu alte prigoniri, fiind nesupuși și răzvrătiți împotriva Domnului. Ca cei ce nu și-au împlinit datoriile, nici pe departe nu ar fi trebuit să fie revoltați și mânioși, ci ar fi trebuit să implore iertarea stăpânului. Dar ei nu numai că n-au făcut aceasta și nu numai că s-au revoltat, dar și-au și murdărit mâinile de sângele lor nevinovat, i-au omorât pe cei trimiși. Cu toate că ei ar fi trebuit să-și primească pedeapsa pentru proastă gestiune, ei au pedepsit pe alții. Au omorât pe Isaia, au bătut cu pietre pe Ieremia, au urmărit pe Ilie și au tăiat capul Sfântului Ioan Botezătorul. Comportamentul lucrătorilor răi din vie este comportamentul oamenilor răi care, după ce au fost chemați în via Domnului sau în lucrarea lui Dumnezeu, uită repede de stăpân și se fac stăpâni ei înșiși considerând via stăpânului ca fiind proprietatea lor personală.
Stăpânul nu i-a pedepsit, ci a trimis și a doua și a treia oară slugi ale sale, pentru a le demonstra pe de o parte răutatea lor dar și pentru a arăta iubirea de oameni a Celui ce i-a trimis. De ce n-a trimis din prima pe Fiul Său? N-a făcut-o pentru ca ei să se căiască pentru cele ce le-au făcut față de ceilalți, sperând că vor lăsa deoparte păcatul și se vor îndrepta.
,,La urmă, a trimis la ei pe fiul său zicând: Se vor ruşina de fiul meu”.
Prin pilda de faţă, Domnul Iisus Hristos a subliniat consecventa purtare de grijă a lui Dumnezeu pentru poporul Său, care nu numai că nu i-a pedepsit de îndată pentru lipsa de roade şi nici pentru uciderea mesagerilor, cum ar fi fost de aşteptat, ci le-a trimis chiar pe Fiul Său, deși știa că-L vor omorî, ceea ce denotă că Părintele Său este Acelaşi Dumnezeu al milei şi al îndelungii răbdări.
Atunci când spune se vor rușina de El, spune exact ceea ce ar fi trebuit ca ei să facă, dar n-au ăcut, adică era de datoria lor să I se închine și să asculte de El. Deși au fost neascultători de slugile sale, față de Fiul trebuiau să-și arate cinstirea și să I se închine. Ar fi trebuit să alerge și să-și ceară iertare pentru crimele săvârșite. Dar ce fac ei? Săvârșesc o crimă și mai mare.
,,Iar lucrătorii viei, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui”.
Fiul stăpânului este Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Care, după voia Tatălui, vine la via Sa, care este poporul evreu. Iar lucrătorii viei, care sunt învățătorii de lege, văzând pe fiul, au zis între ei: Acesta este moştenitorul; veniţi să-l omorâm şi să avem noi moştenirea lui. Şi, punând mâna pe el, l-au scos afară din vie şi l-au ucis. Regăsim în lucrătorii viei pe iudeii care L-au omorât pe Iisus în afara cetății, strigând: Răstignește-L! Răstignește-L!
Cu toate că ar fi avut timp să ceară iertare pentru păcatele lor, ei stăruie și mai mult în fărădelegi și merg mai departe, adăugându-și la acestea și alte păcate. Chiar dacă primiseră porunca să nu ucizi și chiar dacă primiseră porunci să se abțină și de alte nenumărate fărădelegi, ei nu și-au ținut în frâu pornirile, n-au lepădat calea fărădelegilor lor, căci ce-au spus atunci când L-au văzut pe Fiul? Veniţi să-L omorâm! Din ce cauză și pentru ce motiv? Ce vină I-ar fi putut ei găsi? Să fie cea că v-a cinstit și fiind Dumnezeu S-a făcut om și a săvârșit nenumărate minuni pentru voi? Sau că v-a iertat păcatele? Sau că v-a chemat să fiți părtași ai împărăției cerurilor?
Însă n-au reușit să dobândească moștenirea legii, ci singuri s-au osândit la moarte, pentru că Domnul i-a întrebat: deci, când va veni stăpânul viei, ce va face acelor lucrători? Iar ei I-au răspuns: Pe aceşti răi, cu rău îi va pierde, iar via o va da altor lucrători, care vor da roadele la timpul lor. Adică s-au osândit singuri prin propriile cuvinte, după cum și Domnul spune despre Sine și despre credința Sa mai departe : piatra pe care au nesocotit-o ziditorii, aceasta a ajuns să fie în capul unghiului. Cel nesocotit era Hristos Însuși. Piatra cea din capul unghiului este cea care susține toată construcția. De la Domnul a fost aceasta şi este lucru minunat în ochii noştri. De aceea vă spun că împărăția lui Dumnezeu se va lua de la voi şi se va da neamului care va face roadele ei. Sentință de dezmoștenire.
De vreme ce acei cărora le fusese încredințată via, s-au arătat nevrednici de încrederea ce le-a fost acordată și de misiunea pe care o primiseră, ce altceva putea să urmeze decât înlocuirea lor cu alții în stare a da la timpul sorocit roadele cele bune? Desigur că via se cuvenea a fii luată de la cei răi și dată spre îngrijire și lucrare altora mai de nădejdie. Novație prin schimbare de mandatar, am spune noi în termeni juridici.
Hristos este asemănat cu o piatră din două motive. Primul, pentru că temelia sa este solidă și nimeni care va sta pe El nu va cădea victimă a duhurilor rele și nici va fi mișcat de prigoniri. Al doilea motiv este pentru că Hristos va fi distrugerea finală a celui rău, pentru că, la fel cum orice se lovește de piatră se zdrobește, în timp ce piatra rămâne întreagă, la fel și tot cel care se opune credinței creștine se va zdrobi pe sine, iar creștinismul va rămâne neatins. Acesta este chipul în care Hristos este ca o piatră. Oricine va cădea pe această piatră va fi sfărâmat, iar pe cine va cădea ea îl va zdrobi (Luca 20, 18; Psalmul 117, 22-23; Isaia 8, 14-15). Una este să te spargi, iar altceva este să te zdrobești, pentru că bucățile a orice se sparge rămân, însă tot ceea ce se zdrobește ajunge praf și se pierde. Nu piatra zdrobește pe cei ce cad peste ea, ci aceia care cad, singuri se zdrobesc de ea. Deci distrugerea acestora nu stă în puterea pietrei, ci în violența cu care ei cad peste ea.
Prin urmare, Mântuitorul Iisus Hristos arată că El este piatra din capul unghiului de care depinde mântuirea sau pieirea oamenilor.
După relatarea lui Luca, de îndată ce a terminat de vorbit, cărturarii şi mai marii preoţilor au vrut să pună mâna pe El ca să-L ucidă însă s-au temut de poporul de faţă care îl aprecia ca pe un mare profet. Până la urmă tot L-au Răstignit. Ce s-a petrecut după Răstignirea Lui? În loc să ne pedepsească pe noi, oamenii, înaintaşii noştri, care am dorit răstignirea lui, Mântuitorul Hristos ne aduce bucurie, mântuire , dragoste şi pace. Dar, nu tuturor pentru că a venit El Însuşi, să cerceteze via sa, să ne cerceteze pe noi, să ne răscumpere pe noi din păcat şi din moarte. Pe cei răi care nu se întorc la Dumnezeu, cu adevărat, îi va pierde cu foc nestins. Pe cei care se întorc de la rău la bine, de la păcat la virtute, de la întuneric la lumină, pe aceştia, Hristos Mântuitorul nostru Care a venit şi a pătimit pentru noi, îi va îmbrăţişa şi îi va duce în locaşurile cele Cereşti. De aceea, se spune că pe cei răi, cu rău îi va pierde şi via o va da altor lucrători. Nu a mai lăsat moştenirea bunătăţilor la poporul cel îndărătnic, ci numai la cei ce s-au întors cu credinţă la Dumnezeu. A dat via Sa, adică dragostea Sa a dat-o tuturor celor ce primim dragostea lui Dumnezeu. Iată, de ce, noi venim în fiecare sărbătoare şi duminică la biserică pentru că aici vine Dumnezeu să ne dea darurile sale, să ne dea lumina Sa, să ne dea bucuria Sa. Moştenirea lui Dumnezeu este necuprinsă, căci viaţa veşnică pe care a venit să ne-o împărtăşească e o bogăţie necuprinsă de frumuseţi. Către acestea ne cheamă Mântuitorul Hristos în Sfânta Evanghelie de astăzi.
El a venit şi ne-a învăţat cum să rodim şi cum să dăm roadele pentru că El cel nevinovat şi atotputernic S-a făcut om şi S-a îmbrăcat în neputinţele noastre să ne înveţe pe noi să ne smerim, să ne jertfim, să fim buni. Dumnezeu ne întâmpină în fiecare duminică şi sărbătoare. Nu întoarceţi spatele, nu luaţi pietrele să aruncaţi asupra Lui, căci pietrele sunt păcatele. Sabia este îndărătnicia. Să luăm lumina lui Hristos prin credinţă. Să luăm dragostea lui Hristos prin jertfă, să luăm bucuria lui Hristos prin venirea la sfintele slujbe, pentru că El Se jertfeşte pentru noi. De aceea, astăzi am venit cu bucurie să vin să vă întâmpin cu cuvinte de îmbărbătare, cu această chemare că Dumnezeu ne doreşte pe toţi să fim lângă El, să ne dăm ceea ce nu ne trebuie, păcatele noastre şi El să ne dea harul şi lumina Sa ca să putem să intrăm cu Fiul Său în locaşurile cele Cereşti. Amin!