Evanghelia de duminică: pilda bogatului căruia i-a rodit țarina (Luca 12, 16-21)

prima-buna

,,Şi le-a spus lor această pildă, zicând: Unui om bogat i-a rodit din belşug ţarina. Şi el cugeta în sine, zicând: Ce voi face, că n-am unde să adun roadele mele? Şi a zis: Aceasta voi face: Voi strica jitniţele mele şi mai mari le voi zidi şi voi strânge acolo tot grâul şi bunătăţile mele; Şi voi zice sufletului meu: Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te. Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această noapte vor cere de la tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi? Aşa se întâmplă cu cel ce-şi adună comori sieşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu.

Iubiți cititori creștini,

fundalNe aflăm în prima Duminică a Postului Sfânt al Crăciunului, al pregătirii pentru Praznicul Nașterii Mântuitorului nostru Iisus Hristos, perioadă în care preocuparea noastră de căpătâi trebuie să fie grija pentru suflet și pentru cele netrecătoare ci nu grija pentru trup și cele trecătoare.

Ca să ne îndemne la aceaasta, Mântuitorul Hristos rosteşte parabola cu un bogat căruia i-a rodit țarina,  în contextul în care cineva din mulţime, Îi  cere să intervină într-o dispută cu fratele său. Îl ruga pe Mântuitorul să-l determine pe fratele său să împartă corect cu el moştenirea. Mântuitorul îi răspunde pe bună dreptate  spunându-i: „Cine M-a pus pe Mine judecătorul şi împărţitorul averii voastre?”

Acest om era concentrat  pe bunurile din această lume și încearcă să-l transforme pe Isus într-un Mesia lumesc, ce gestionează bunuri lumești. Mântutorul este însă pus de către Dumnezeu Mântuitor al trupurilor și al sufletelor, chemat să ne arate că lumea aceasta nu este decât o mică parte a moștenirii noastre. El, Fiul lui Dumnezeu este adevăratul nostru frate și dorește să împartă cu noi adevărata moștenire: viața veșnică.

Mântuitorul nu pierde momentul și rosteşte această parabolă cu un bogat căruia ia rodit țarina, ca să demonstreze că este neînţelept să investeşti numai în propria ta existenţă, pentru că singurătatea, oricât de îmbelşugată ar fi ea, este un nonsens şi o nebunie, chiar dacă rămânem numai la nivelul lumii acesteia, al istoriei şi al creaţiei.

Tot prin această parabolă, Domnul Hristos ne arată că bogăţia nu este rea în sine, pentru că ea vine de la Dumnezeu, ci  modul folosirii ei poate fi rău sau bun. Din această parabolă mai vedem la câtă orbire şi nebunie ajunge omul care are inima sa lipită de avuţii.

Mântuitorul Iisus Hristos începe pilda spunând: unui om bogat i-a rodit țarina. Era bogat și de acum și mai bogat. Deodată, pe neaşteptate, Dumnezeu i-a făcut acestui om bogat o surpriză cu o recoltă foarte mare de cereale, ca să vadă cum o foloseşte. Dumnezeu l-a miluit din belşug pe bogat fără ca acesta să fi avut vreun merit; i-a făcut un mare dar, aşteptând ca şi el, la rândul său, să facă daruri altora. El ca un Preabun a binevoit ca ţarina acestui bogat să rodească cu îmbelşugare, pentru ca el, văzînd mulţimea roadelor sale, să-şi aducă aminte de cei săraci şi necăjiţi şi de bună voie să împartă milă la cei ce nu au, ca să cîştige şi el milă de la Dumnezeu în ziua cea mare şi înfricoşată a Judecăţii celei de apoi. Dar nu a fost aşa.

ceÎn loc să se gândească să facă milostenie din supraplinul său, bogatul cugeta în sine, vorbea singur,  zicînd: ,,Ce voi face că nu am unde aduna roadele mele?”. Iată deci că și cei bogați au griji. Și nu puține! Grija bogatului din pildă nu era însă ce va mânca mâine, sau cu ce să-și îmbrace copiii. Grija lui era ce să facă cu supraproducția. Iată în ce grijă aruncă averea pe omul robit de ea. Câtă deosebire este între acest bogat care zice: ,,Ce voi face că nu am unde să adun roadele mele?” și cel sărac şi necăjit care văzîndu-se strâmtorat de lipsă, poate zice și el ,,Ce voi face că nu am cele de trebuinţă pentru mine, pentru soţie şi pentru copiii mei? Nu am hrană, nu am bani, nu ştiu ce să fac din cauza sărăciei mele”.

Deși acest bogat avea să fie luat de pe pământ în puţină vreme, după cum vom vedea mai departe în pildă,  el totuşi îşi făcea planuri de viitor și găsind soluția spune: „Strica-voi hambarele mele şi mai mari le voi zidi!“ Nu s-a mulțumit cu cele ce încăpeau în hambare, cu hambarele pline ci cade în păcatul lăcomiei, al nemilostivirii și apoi al lenevirii.

Nimeni nu este împotriva unei elementare gospodăriri a resurselor, în scopul de a face faţă vreunei situaţii extreme. Dar bogatul neînţelept din Evanghelia de astăzi nu-şi economiseşte averea pentru vremuri grele, ci, spune Evanghelia, îşi adună bogăția pentru a-şi oferi un confort existenţial: „… suflete al meu, ai multe bunătăţi, de acum încolo poţi să stai, să te odihneşti, să mănânci, să bei şi să te veseleşti!” Viata lui se transformase într-o preocupare, într-o angoasă, într-o nelinişte permanentă de a – și asigura singur propria existenţă și comoditate.

Chiar nu avea omul unde sa-si depoziteze recolta? În vecini poate se aflau destule hambare goale, destule cămări prin care bătea vântul și prin care nici șobolanii nu mai aveau ce mânca. Hambarele lui puteau să  fie casele săracilor.  Dar acestea nu erau ale lui, ne erau la el în proprietate, ci la semenii lui. La alții. De ce să dea altora? Nu, el nu concepe așa ceva.

 Bogatul nu a cugetat în sine  că bogăţia nu este a lui, ci a lui Dumnezeu. Una din greșelile lui a fost că nu L-a luat în calcul şi pe Dumnezeu şi voia Lui ! Inima bogatului nemilostiv şi iubitor de avere era foarte departe de dragostea faţă de Dumnezeu şi de aproapele.

 Recolta aceasta neaşteptată, în loc să îl umanizeze pe bogat, îl dezumanizează; în loc să îl apropie de Dumnezeu şi de semeni, îl îndepărtează de Dumnezeu şi de semeni, îl însingurează. De ce? Pentru că atitudinea lui spirituală faţă de un dar material neaşteptat care vine din mărinimia lui Dumnezeu devine o atitudine pătimaşă, care-i schimbă însuşi modul de a raţiona, îl ,,înnebuneşte” din cauza lăcomiei sufletului său pentru bunurile materiale. În loc să mulţumească lui Dumnezeu şi să îi ajute pe semenii săi care au nevoie de hrană, bogatul lacom uită de Dumnezeu şi de semeni.

El nici nu mulţumeşte lui Dumnezeu, nici nu miluieşte pe săraci, ci se gândeşte doar la sine, se asigură material, dar se însingurează spiritual, nu se consultă cu nimeni, ci vorbeşte doar cu sine însuşi, pentru că se gândeşte numai la sine însuşi. ,,Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te”(Luca 12, 19) îşi spune sieşi bogatul din Evanghelie.

Cu atât mai mare este nebunia, cu cât cineva se îngrijeşte nu numai pentru prezent, ci vrea să-şi asigure şi viitorul din acest punct de vedere, dacă se poate pentru cât mai mult timp.

De unde ştii că tu vei trăi mulţi ani? Cine ţi-a spus că vei trăi pînă mîine dimineaţă?

Nu gîndeşte că va muri şi toate cîte a adunat vor rămîne, nu gîndeşte că este trecător şi străin pe acest pămînt.

Am fi tentaţi să credem că bogatul a procedat corect. Până la un punct gândirea lui a fost logică. I-a scăpat un amănunt: eventualitatea morţii. Bogatul nu luase în calcul moartea, care putea interveni oricând. Îşi elaborase soluţia, fără să ţină seama de această eventualitate. A gândit ca un „nemuritor”, fără să fie!

,,Suflete, ai multe bunătăţi strânse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te!” În planul său de viitor, bogatul foloseşte verbele: a se odihni, a mânca, a bea, a se veseli, însă între acestea nu apare verbul ,,a mulţumi”,nici verbul ,,a dărui”.

Vedem, aşadar, că sufletul bogatului nemulţumitor şi nemilostiv a devenit întru totul trupesc, el nu mai este suflet duhovnicesc. Singura lui preocupare este aceea de a se supune trupului lacom de a mânca, de a bea şi de a se veseli, în totală uitare de Dumnezeu şi de semeni. Modul în care sufletul ,,se odihneşte” este, de fapt, ,,îngroparea” lui în cele materiale.

Atât era de neînţelegător faţă de bunătăţile sufleteşti, încât confunda sufletul cu trupul,  dadea  sufletului mâncărurile destinate trupului, dadea  sufletului mancarurile pe care şi stomacul le dădea  afară! Credea că sufletul mănâncă. Pe bună dreptate a fost numit nebun, mai ales pentru că se credea nemuritor şi credea că bogăţia îi poate asigura existenţa. Se considera asigurat.

Acest om n-a inteles  că sufletul este mai presus decât trupul, că sufletul arată asemănarea noastră cu Dumnezeu, că sufletul nu se poate ghiftui cu mâncare şi băutură ci trupul face asta. Sufletul nu se poate distra la petreceri şi la mese copioase ci trupul.

A limita viaţa numai la a mânca şi la a bea, şi a face din această prilej de veselie, este prea puţin. Chiar şi din perspectiva logicii, a filozofiei imanente, soluţia bogatului era una neînţeleaptă, pentru că, cel puţin, şi-ar fi creat relaţii frumoase cu cei din jurul său, dăruind din surplusul recoltei sale.

Sufletul acelui bogat era deja  îngropat în cele materiale, fiind înrobit de trupul care după moarte se va îngropa în materia pământului. Vedem aici o moarte spirituală, o cădere şi o decădere a bogatului lacom şi pătimaş, prin reducerea vieţii umane la starea ei biologică, la dimensiunea ei pur materială: mănâncă, bea şi te veseleşte.

Dumnezeu îi spune: „Nebunule! Chiar în noaptea aceasta ţi se va cere înapoi sufletul ; şi lucrurile pe care le-ai pregătit ale cui vor fi ?” (Luca 12, 20)

 Marea iluzie a bogatului lacom de a-şi construi fericirea numai pe averi materiale, pe care le adună în hambare noi, mai mari, este taxată de Evanghelie ca fiind o nebunie. Constatarea divină este spusă cu tristeţe, nu cu răutate. Dumnezeu îi spune nebun  pentru ca  bogăţia l-a dezaxat şi l-a dezumanizat: ,,Nebune, în această noapte vor cere de la tine sufletul tău! Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi?”, adică în noaptea aceasta e posibil să mori,  căci  viaţa nu e a ta, e a lui Dumnezeu, moartea te va despărți de toate averile materiale,  viaţa nu e pentru mâncare şi băutură ci pentru a-ţi face prieteni şi pentru a te bucura iubind, caci  preaplinul mâncărurilor tale este pentru cei săraci, pentru cei ce suferă.

În care noapte? În noaptea aceasta. În aceea în care în mintea şi inima omului lacom şi nesăţios după averi, nu era nici o lumină a harului lui Dumnezeu, ci un mare întuneric al păcatelor lui. Aceste lucruri ale întunericului erau ca o noapte a păcatului în mintea şi inima bogatului robit de avuţii, precum noaptea iubirii de argint, care a întunecat mintea lui Iuda Iscarioteanul; noaptea iubirii de dezmierdări, care a întunecat mintea şi inima lui Baltazar (Daniel 5, 24); noaptea nemilostivirii acelui bogat, care în flacăra iadului fiind, cerea de la Avraam degetul săracului Lazăr înmuiat în apă.

Deci, dintr o atare noapte a minţii, când bogatul va crede că ţarina sa, lumea, îl va face în sfârşit fericit, îşi va pierde sufletul căci va fi răpit de moarte din vârful bogăţiei sale.

Dar cine sunt, oare, cei care vor cere sau vor lua sufletul acestui om bogat, deoarece în textul Evangheliei nu se spune ,,Dumnezeu îţi va cere sufletul tău”, ci ,,vor cere”? Este vorba  fie la îngerii Domnului care duc sufletele oamenilor în faţa Dreptului Judecător, fie la demonii care deja puseseră stăpânire asupra acestui om bogat prin patimile lăcomiei şi ale plăcerilor trupeşti. Oricum, ceea ce contează în text este faptul că moartea fizică a omului are şi o dimensiune spirituală, de evaluare a vieţii pământeşti: ,,vor cere de la tine sufletul tău” înseamnă: vor cere să răspunzi de modul cum ai trăit viaţa pe pământ.

Sfârşitul nefericit al bogatului lacom şi nemilostiv este cauzat de patima sau obsesia lui pentru a acumula averi materiale trecătoare. Însă prin el Dumnezeu ne atenționează că lumea trece și odată cu ea și poftele ei și că veșnicia e adevărata noastră bogăție.

Evanghelia se încheie printr-o concluzie de o mare gravitate: ,,Aşa se întâmplă cu cel care îşi adună bogăţii pentru sine însuşi şi nu se îmbogăţeşte în Dumnezeu” (Luca 12, 21). Pierde şi bogăţia, viaţa trupească, pierde şi sufletul pentru veşnicie.

Evanghelia ne arată că există şi o altă formă de îmbogăţire decât îmbogăţirea cu averi materiale trecătoare. Şi anume, îmbogăţirea spirituală în Dumnezeu, adică îmbogăţirea sufletului cu daruri spirituale, cultivate ca virtuţi ale sufletului: credinţa, iubirea, smerenia, răbdarea, nădejdea, dărnicia sau milostenia. Aceste bogăţii sau comori spirituale se adună în sufletul nemuritor al omului, iar moartea fizică a trupului nu le poate risipi. Faptele milosteniei trupeşti şi sufleteşti. Cum ne îmbogăţim în Dumnezeu?  Ne îmbogăţim în Dumnezeu când Îi mulţumim pentru darul vieţii şi al sănătăţii, pentru ajutorul primit de la El, întrucât, prin rugăciune, iubirea lui Dumnezeu devine bogăţia sufletului nostru. Însă ne îmbogăţim şi mai mult în Dumnezeu când din darurile primite de la El, ca semne ale iubirii Sale, dăruim şi altora prin milostenie. De fapt, acesta este şi scopul Sfintei Evanghelii de astăzi: să ne înveţe că dărnicia lui Dumnezeu ne îndeamnă să fim şi noi darnici sau milostivi, potrivit îndemnului Mântuitorului Iisus Hristos: ,,Fiţi milostivi, precum Tatăl vostru Cel ceresc milostiv este!” Astfel milostenia este alternativa „adunării în hambare“.

Exempul putem să-l luăm chiar de la pământ. Insuși pământul când rodește, nu rodeşte pentru sine, pentru propria lui desfătare, ci pentru noi, pentru ca roadele sale să ne slujească nouă. Şi noi, dacă vom arăta rod de binefacere, rodul acesta îl vom aduna pentru noi. Am dat celui flămând, dar ce am dat rămâne tot al nostru  şi ni se va întoarce cu adaos. După cum grâul care cade în pământ dă rod celui ce l-a semănat, tot aşa şi pâinea dată celui flămând aduce mult folos mai târziu. Să dea Dumnezeu ca sfârşitul lucrării pământului nostru să fie începutul  seminţei celei cereşti! Să-L rugăm pe Bunul Dumnezeu să ne izbăvească de patima iubirii de argint și de tot păcatul, ca sa ne îmbogățim în Hristos Iisus, Domnul nostru.Amin!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.