Duminica vameșului și a fariseului

Se apropie Postul Mare, timpul când fiecare dreptmăritor creştin este chemat de Biserică să se îngrijească, mai mult de suflet decât de trup. Începând din duminica aceasta în fiecare biserică, se cântă cântările specifice perioadei triodului: „Uşile pocăinţei deschide-mi mie Dătătorule de viaţă…..”, iar în Evangheliile care se vor citi la Sfânta Liturghie în următoarele patru duminici, primim îndemnuri şi învăţături specifice.

Pregătirea deosebită pentru sfântul și marele post al Sfintelor Paști, începe în duminica din această săptămână, a 33 a după Rusalii, așa cum este însemnată în calendar, numită duminica vameșului și a fariseului, când din Sfânta Evanghelie citită la Sfânta Liturghie, învățăm să ne depărtăm de păcatul mândriei şi să ne împodobim sufletele cu virtutea smereniei, pregătire ce continuă în cele trei duminici ce vor urma, a fiului risipitor, când învățăm despre bunătatea lui Dumnezeu şi iertarea celor ce păcătuiesc şi se pocăiesc; urmează apoi duminica judecăţii viitoare, în care ni se aminteşte despre judecata viitoare şi despre răsplătirea veşnică a faptelor noastre bune şi despre pedepsirea celor rele, şi, în sfârşit, în duminica a patra, a izgonirii lui Adam din Rai, se face amintire despre căderea strămoşilor noştri în păcat şi despre gravele urmări ale neascultării. Acestea sunt cele patru duminici de pregătire pentru începutul Sfântului și marelui post al Paștelor.

În evanghelia duminicii din această săptămână, numită Duminica vameșului și a fariseului, Mântuitorul ne spune o parabolă, o pildă inspirată din realitate, rostită pentru cei care se cred drepți şi privesc cu dispreţ pe ceilalţi, în care pune în lumină mândria şi smerenia, precum și roadele acestora,  prin două personaje, un fariseu şi un vameș.

 ,,Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş.”

Fariseii făceau parte dintr-o sectă politico-religioasă a poporului evreu. Din punct de vedere politic, ei cultivau un exagerat naţionalism întreţinând ura faţă de poporul roman, stăpânitorul evreilor din acea vreme, şi dispreţul faţă de celelalte popoare. Din punct de vedere religios, fariseii erau păzitori rigorişti ai legii religioase şi a ceremoniilor liturgice tradiţionale. În toată purtarea lor, însă, erau lipsiţi de sinceritate şi bună credinţă, ei erau stăpâniţi de prefăcătorie, urmărind anumite interese materiale şi căutând a dobândi cinstea şi lauda celor din jurul lor, respectând legea în lietra nu și în spiritul ei.

Vameşii făceau parte din categoria celor ce colectau dările pentru stăpânirea romană. Sumele ce se încasau erau întotdeauna mai mari decât obligaţiile contribuabililor şi, de aceea, ce întrecea era beneficiul acestor încasatori numiţi vameşi. Din această cauză şi din ură faţă de romani, aceşti vameşi erau dispreţuiţi şi urâţi de toată lumea şi mai ales de farisei, care-i considerau ca pe cei mai nevrednici şi păcătoşi oameni.
În evanghelia aceasta avem în față un aslfel de vameș cu adevărat păcătos, dar cu adevărat smerit, care ca și Zaheu s-a îndreptat și s-a mântuit, și un fariseu mândru, lăudăros şi prefăcut.

Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 11-12).

 Lucrurile pe care le spuneau cei doi în rugăciunea lor erau adevărate. Fariseul postea de două ori pe săptămână și dădea zeciuială. Dar ce folos că postește de două ori pe săptămână dacă acest post slujește nepăsării și îngâmfării și îl face mândru, trufaș și egoist? Dădea zeciuială din averea sa și se mândrea cu aceasta, acuzând și dorind să atragă mânia lui Dumnezeu față de cei care nu făceau la fel ca el.
Greșala cea mai mare a fariseului a fost comisă însă atunci când a început să să judece și să se compară chiar în Biserică cu cel ce se ruga în ascelaș timp cu el. Fariseul, păşind înainte, cu ochii privind fălos la cer, cu gesturi largi şi vorbe răsunătoare, spune despre sine: nu sunt ca ceilalţi oameni.
Mândria acestui fariseu nu numai că îl făcea să se înalţe pe sine mai presus de tot neamul omenesc, ci într-un chip nebunesc batjocorea pe acel vameş, care stătea la rugăciune, nu departe de el.
Fariseul uită că vorbește cu Dumnezeu, Care le știe pe toate și nici nu așteaptă Judecata și decizia Judecătorului, ci își face singur evaluarea faptelor bune, judecata care de fapt era o laudă de sine. Niciun sportiv nu se încununează singur pe sine, nu-și așează singur cununa. Nimeni, sănătos fiind, nu ia în râs pe cel bolnav pentru că stă întins și țintuit la pat, ci se teme pentru că ar putea ajunge și el victima unor astfel de suferințe. O persoană care este în luptă nu se laudă că a scăpat de a se mai lupta pentru că cealaltă este căzută. Slăbiciunea altora nu trebuie să fie un lucru de laudă al celor sănătoși.de aceea, fariseul trebuia să-și înfrâneze mândria pentru că îngâmfarea și judecarea apropaelui este osândită și urâtă de Dumnezeu. Domnul Hristos a spus: ,,Nu judecaţi şi nu veţi fi judecaţi; nu osândiţi şi nu veţi fi osândiţi” (Luca 6, 37). Iar Sfântul Apostol Iacov, unul dintre ucenici, învață: ,,Unul este Dătătorul legii şi Judecătorul: Cel ce poate să mântuiască şi să piardă. Iar tu cine eşti, care judeci pe aproapele?” (Iacov 4, 12).

Fariseul de fapt nu vorbea cu Dumnezeu ci vorbea singur, vorbea cu sine însuși, cu sinele egoist, prea plin de fapte bune și în care nu mai încăpea nimic. Credea că a făcut totul și pentru aceasta aștepta răsplata obligându-l pe Dumnezeu să i-o acorde. Postea și dădea zeciuială dar ura și judeca pe aproapele său.

Fariseul nu se bucura de sănătatea proprie, pe cât se bucura comparându-se cu slăbiciunile altora. Venit la doctor, mai folositor ar fi fost să-i fi mărturisit lucrurile care mergeau rău cu sine, în loc să-și ascundă rănile și să aibă curajul să se bucure de suferințele altora.

Despre sine avea atâta preţuire, încât după ce a dobândit de la semenii toate laudele, se recomandă acum şi înaintea lui Dumnezeu, ca superior tuturor.

Cu fruntea măreaţă, pare că vrea să atingă cerul; privirea impunătoare cere respect; iar buzele lui exprimă dispreţ pentru toţi. Gesturile lui largi, afectate, descopăr pe omul mulţumit de sine, având chiar o adevărată admiraţie pentru propria lui superioritate.

Priveşte cu dispreţ pe cei din jurul său ca pe nişte fiinţe inferioare şi caută cu orice preţ să-i umilească. El desconsidera pe toţi ceilalţi oameni, pe care-i declara păcătoşi, şi îndeosebi pe vameşul care venise şi el să se roage.

Dar mândria merge şi mai departe, până la suprema aroganţă, aceea a cultului său personal, a  îndumnezeirii sale.Fariseul îşi închipuia că a ajuns la cea din urmă treaptă a înălţării, în realitate însă ajunsese pe cea din urmă treaptă a coborârii şi aceasta din cauza păcatului mândriei. Înălţarea mândrilor se ca termină însă cu coborârea. La aceasta se referă şi înţeleptul Solomon, când spune: „Mândria merge înaintea pieirii şi trufia înaintea căderii” (Proverbe 16, 18). Dumnezeu zidind pe om i-a pus în suflet bunătatea; vrăjmaşul însă i-a strecurat mândria. Căderea primilor oameni este pricinuită de această mândrie diabolică. De aceea Dumnezeu „urăşte mândria” (Proverbe 6, 16) şi stă împotriva celor mândri.
Pe cât de dăunătoare şi nesănătoasă este mândria, pe atât de binefăcătoare este smerenia sau modestia.
,,Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului” (Luca 18, 13).

Vameșul, conştient de nevrednicia sa, departe stând, nu îndrăznea nici să-și ridice ochii și nici să cuteze a vorbi. Pare lipsit de dreptul de a vorbi și trântit la pământ de mustrarea conștiinței. Se temea că Domnul îl va vedea, pentru că nu respectase poruncile Sale și pentru că dusese o viață desfrânată și necurată. Îl vedem pe vameș recunoscându-și păcatele prin gesturile trupului său.

Fariseul nebun stătea acolo mândru și semeț, ridicându-și ochii fără nici o remușcare, mărturisindu-și slava proprie. Vameșului însă îi părea rău de purtarea sa, temându-se de judecata care-i va fi adusă, bătându-şi pieptul plin de păcate, își mărturisește păcatele doritor de îndreptare, își spune boala ca înaintea Doctorului și se roagă ca Dumnezeu să fie milostiv cu el.

Dumnezeu n-a ascultat numai cuvintele ci s-a uitat în inima din care ieşeau şi aflând-o smerită şi înfrântă, s-a îndurat de dânsul, în a Sa iubire de oameni.

De această dată cuvintele au biruit faptele. Fariseul, a numărat înaintea lui Dumnezeu dreptatea sa, postul său şi plata zeciuidilor, celălalt însă a grăit cuvintele smereniei şi păcatele sale i s-au iertat.
Oricine aduce lui Dumnezeu jertfă de laudă, roadele raționale ale buzelor care mărturisesc numele Său, trebuie să i-a seama ca nu cumva satana, care stă la pândă să îl surprindă în ceasul când trebuie să aducă mulțumire lui Dumnezeu, și să-l facă să se mândrească cu faptele cele bune, cum a făcut cu fariseul, și să nu conștientizeze că acestea aparțin lui Dumnezeu, căzând astfel în păcatul mândriei.
Pe farisei, stăpâniţi şi întunecaţi de păcatul mândriei, Mântuitorul îi mustră cu asprime, numindu-i morminte văruite, pui de năpârci, şerpi, şi le aminteşte că-i aşteaptă pedeapsa lui Dumnezeu.
,,Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Luca 18, 14).
Fariseul și vameșul spuneau lucruri adevărate. Numai că fariseul spunea lucrurile din mândrie, iar vameșul își mărturisea păcatele cu smerenie, mărturisirea celui din urmă a fost mai bine primită înaintea lui Dumnezeu decât amintirea milosteniei făcute.

Pentru unii mai greu a mărturisi păcatele decât a mărturisi propria dreptate închipuită. Dumnezeu privește la cel împovărat și astfel vameșul i-a apărut că având o mai mare povară de purtat decât ar fi avut fariseul.

Vameșul a plecat mai îndreptat de la templu decât a făcut-o fariseul, doar pentru că a fost smerit. Dacă și fariseul și-ar fi recunoscut păcătoșenia, rugăciunea sa ar fi adăugat fărădelege după fărădelege, și s-ar fi curățit așa cum Domnul a curățit pe vameș de fărădelegile sale. Dacă numai rugându-se, rugăciunea fariseului a provocat mânia lui Dumnezeu, atunci ca rezultat al unei astfel de provocări, rugăciunea vameșului s-a dovedit mai roditoare.

Asprul fariseu, care în copleșitoarea sa mândrie nu numai că s-a înălțat pe sine dar l-a și umilit înaintea lui Dumnezeu pe vameș, s-a lipsit de îndreptare prin păcatul mândriei.

Dar ce a făcut vameșul de s-a întors mai îndreptat la casa sa? El nu a răsplătit ocara cu ocară, nu s-a aprins prin batjocorire, ci a suferit totul cu îngăduinţă, săgeata vrăjmaşului a fost pentru el leac de vindecare, ocara i-a adus lui mărire și cununa de cinste.

Astfel de bine aduce smerenia, când cineva nu se tulbură de batjocoriri şi nu se iuţeşte de semeţia altora. Căci noi şi de la cei ce ne batjocoresc putem să tragem mare folos, precum aceasta s-a întâmplat cu vameşul.

Adică, pe când el primea batjocură, s-a dezbrăcat de păcate şi după ce a strigat: „Milostiv fii mie, păcătosului”, el s-a întors miluit la casa sa.

Din smerenia vameșului vedem că smerenia nu înseamnă numai ca un un păcătos să se socotească pe sine cu adevărat păcătos, ci smerenia cea adevărată este atunci , când cineva se ştie pe sine că a făcut multe şi mari fapte bune şi nu se laudă cu ele. Aceasta învățăm din cuvintele Apostolul Pavel: „Cu nimic pe mine nu mă ştiu vinovat, însă aceasta nu mă îndreptează pe mine” (I Cor. 4, 4) sau „Iisus Hristos a venit în lume ca să mântuiască pe cei păcătoşi, dintre care cel dintâi sunt eu” (I Tim. l, 15). Poate că și vameșul făcuse ceva fapte bune, avea și el credința lui, căci altfel nu venea la temple, dar nu s-a lăudat cu nimic.

Cum să se laude un păcătos înaintea lui Dumnezeu?

Smerenia ne îndreaptă spre noi înşine acolo unde se găsesc toate calităţile şi defectele sufletului nostru şi unde este izvorul tuturor gândurilor şi hotărârilor noastre. Cercetându-ne, vedem adevărata realitate a fiinţei noastre; vedem cât suntem de mărginiţi în puterile noastre şi câte lipsuri şi defecte avem; constatăm cât de mic este bine pe care l-am făcut faţă de binele pe care nu l-am făcut sau răul săvârşit. Creştinul smerit cunoscând această realitate nu se descurajează, ci sprijinindu-se pe ajutorul lui Dumnezeu, în care crede sincer, şi cu puterile pe care le-a primit, se sileşte să-şi corecteze firea şi să-şi îndrepte mersul vieţii sale, după poruncile lui Dumnezeu. El caută să se ridice prin pocăinţă, înfrânare, facere de bine, punând frâu pornirilor celor rele, lepădând, necurăţia şi păcatul. Smerenia ne învaţă să folosim sfaturile şi pildele bune, ori de câte unde ar veni. Căci cuminţenia şi înţelepciunea se găsesc tot aşa de curate în viaţa unui om simplu ca şi în viaţa unui om luminat. Apa curată şi bună de băut se găseşte tot aşa de limpede în izvoraşul de sub poalele unui munte ca şi într-o fântână curată şi frumos construită într-un mare oraş.

  Pe omul smerit nici o ocupaţie nu-l dezonorează, căci el se consideră ca un slujitor al fraţilor săi, şi a binelui obştesc, după pilda Mântuitorului, care afirmă că „n-a venit ca să I se slujească, ci să slujească şi să-şi dea viaţa pentru mulţi”. Cel smerit nu se va referi nici la frumuseţe, nici la avere, nici la alte bunuri ale vieţii pământeşti, trecătoare, căci la urmă nu rămâne nimic din toate acestea. Smerenia nu caută la aplauzele măgulitoare şi laudele deşarte. Ea ne deschide ochii şi ne arată drumul sănătos pe care trebuie să mergem.

Smerenia aminteşte omului că este zidit de Dumnezeu, de aceea cel smerit este conştient că puterile pe care le are sunt daruri de la Dumnezeu, pe care trebuie să le cultive, să le pună în valoare, spre a fi de folos semenilor săi. Cel smerit nu se poate mândri cu talentul său, căci l-a primit de la Dumnezeu. Cu cât înaintează pe calea desăvârşirii şi a sfinţeniei, cu atât omul smerit îşi dă mai bine seama că a înfăptuit aşa de puţin. El este ca pomul care cu cât are mai multe roade, cu atât îşi pleacă ramurile mai spre pământ.
Iată că, smerenia, această nobilă virtute creştină, îl înalţă pe om şi-i dă o deosebită valoare morală, cum însuşi Iisus Mântuitorul a spus: „Cel ce se smereşte pe sine se va înălţa”.
Smerenia este însuşirea de căpetenie a Domnului Iisus Hristos. El se naşte în sărăcie, trăieşte în umilinţă, şi-şi încheie viaţa prin supremul act de umilinţă, moartea pe cruce. El a putut să spună despre sine: „Priviţi la mine, că sunt blând şi smerit cu inima”. Iisus s-a smerit, pentru a ne arăta nouă calea cea mai dreaptă a vieţii noastre sufleteşti. Asemenea Lui, maica Sa, Sfânta Fecioară Maria, ne dă un minunat exemplu de smerenie. Când i s-a vestit că va naşte pe Mântuitorul, Maica Domnului, covârşită de smerenie, a exclamat: „Iată roaba Domnului”.

Smerenia caracterizează pe toţi oamenii de geniu, creatori în arte, ştiinţă şi în filozofie, pe oamenii de caracter. Socrate, filosoful lumii vechi, a spus: „Ştiu atât, că nu ştiu nimic”. Iar genialul nostru George Enescu mărturisea: „În faţa unei opere de artă să te pleci cu dragoste şi smerenie”.
Însă nu trebuie să confundăm virtutea smereniei cu umilinţa slugarnică, care este o micşorare a demnităţii omeneşti.

Modestia şi bunăvoinţa sunt virtuţi de o mare utilitate socială, căci prin ele oamenii se apropie unii de alţii, se înfrăţesc şi se înţeleg mai uşor; ele sunt punţi de legătură spre omenie şi pace.

Spre deosebire de fariseu, vameșul s-a coborât îndreptat pentru că adusese laudă lui Dumnezeu, cel Unul Sfânt, neîndrăznind să-și ridice ochii, ci cerând doar îndurare.

S-a judecat singur pe sine pentru starea în care se afla, bătându-și pieptul și pentru nimic altceva decât pentru a primi iertare.

 Cel vinovat de semeție a pierdut dreptatea și a zădărnicit răsplata prin prea marea încredere în sine. De aceea, a fost aflat inferior unui om smerit și păcătos pentru că în preaînălțarea sa, nu a așteptat judecata lui Dumnezeu, ci și-a pronunțat-o el însuși. Niciodată să nu te așezi mai presus de nimeni, nici a celor mai mari păcătoși. Smerenia scapă adesea chiar și pe un păcătos care a săvârșit cele mai mari fărădelegi.
Vameșul din Evanghelie devine pentru noi un exemplu. Aceasta nu înseamnă că și noi am putea păcătui ca vameşul, ci că trebuie să fim smeriţi ca vameșul.

Dacă acest mare păcătos, a dobândit harul lui Dumnezeu, pentru că a fost smerit, cu atât mai multă bunăvoinţa de la Dumnezeu au cei care adaugă la smerenia lor și alte multe fapte ale milei creștine
Sa nu ne considerăm drepți și mândrii înaintea lui Dumnezeu ci să ne recunoaștem starea de păcătoșenie cu smerenie. Să ne închipuim două trăsuri care se întrec între ele. Trăgătorii uneia să fie dreptatea cu mândria, iar trăgătorii alteia – păcatul cu smerenia; şi veţi vedea că trăsura păcatului învinge pe cea a dreptăţii; nu pentru că păcatul ar fi având aşa de multă putere proprie, ci prin tăria smereniei celei legate cu dânsul.

Şi trăsura dreptăţii rămâne în urmă, nu pentru că dreptatea ar fi foarte slabă, ci pentru greutatea şi povara mândriei. Adică, precum smerenia, prin puterea ei cea însemnată, covârşeşte puterea păcatului şi ne ridică până la cer, aşa pe de altă parte, mândria, prin greutatea şi povara ei cea mare, pune stăpânire pe dreptate şi o doboară la pământ.

Să mărturisim totdeauna cu smerenie păcatele voastre înaintea Domnului, căci şi dacă am vrea să le tăinuim, să le ascundem, El ştie totul. S-i aratăm rănile noastre şi să cerem de la El doctoria cea vindecătoare, și astfel El nu ne va pedepsi pentru acestea, ci le va vindeca. Să mărturisim înaintea lui Dumnezeu păcatele noastre, pentru ca să ne eliberăm de ele, să fim curăţiți şi să scăpăm de scaunul cel înfricoşat al Judecăţii.

Care este scopul și efectul prezenței la Biserică? Rugăciunea cu smerenie, care este vorbirea noastră cu Dumnezeu, mărturisirea sinceră a păcatelor noastre și rugăciunea de iertare împletită cu dorința de îndreptare. Nu este surprinzător că vameșul a plecat de la templu curățit, pentru că el nu s-a rușinat să arate ceea ce îl durea.

Înaintea ochilor minţii noastre sunt două căi: a mândriei şi a smereniei. Să urmăm calea smereniei! Să păşim călăuziţi de virtutea smereniei către altarul Domnului şi îngenunchind să ne rugăm: „Doamne, şi Stăpânul vieţii mele, milostiv fii mie, păcătosul, şi-mi dăruieşte mie, slujii Tale, duhul dragostei şi al smereniei”. Şi aşa ne vom întoarce mai îndreptaţi la casele noastre, „căci cel ce se înalţă pe sine, va fi smerit, iar cel ce se smereşte pe sine, va fi înălţat”. Căci nimic nu ne poate înălţa mai mult spre Dumnezeu, ca fapta bună a smereniei.

Dacă noi vom întipări smerenia în viaţa noastră, atunci vom fi părtaşi tuturor bunătăţilor, prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, căruia împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt se cuvine lauda, mărirea şi închinăciunea, acum şi în vecii vecilor! Amin.

 

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.