Evanghelia Înfricoşătoarei Judecăţi este așezată de Biserica noastră în această duminică, numită a Înfricoșătoarei Judecăți, înainte de intrarea în Sfântul și Marele Post, fiindcă vremea Postului Mare este una de pocăință, de îndreptare  și pregătire pentru Judecată, nădăjduind ca fiecare dintre noi, hotărtând să nu mai păcătuim, să primim iertare și un răspuns bun la Înfricoșătoarea Judecată a lui Hristos. În această duminică se lasă sec pentru începutul Sfântului și Marelui Post al Paștelor. Începînd de luni nu se mai consumă carne, iar duminica viitoare va fi ultima în care se va mai consuma lapte, brânză, ouă.

Dacă Evangheliile din Duminicile trecute ne-au înfățișat anumite tipuri de oameni,  pe de o parte pe cei smeriţi şi de alta cei mândri, pe de o parte pe cei care s-au îndreptat şi pe de alta pe cei desfrânaţi, a treia Evanghelie care ne pregăteşte pentru intrarea în Sfântul şi Marele Post ne pune în faţă tabloul înfricoșător al Judecății de Apoi, al judecăţii viitoare, de la sfârșitul veacurilor, când vor sta înaintea Domnului nostru Iisus Hristos – Judecătorul lumii, nu numai grupuri restrânse de oameni, ci întreaga omenire reprezentată de cele două mari categori de  oameni, categoria celor drepţi şi categoria celor păcătoşi.

În tot Vechiul şi Noul Testament nu este un alt text care să cutremure mai tare pe om ca Evanghelia care se cititește în Duminica aceasta numită a Înfricoșătoarei Judecăți, pentru că nicicând sufletul omenesc nu va fi cuprins de o frică mai mare decât aceea de la judecata viitoare, când toate faptele cele bune şi rele ale omului, se vor descoperi înaintea îngerilor şi a oamenilor.

Fiecare dintre noi poate am avut măcar odată în viață emoțiile, îngrijorarea, agitația, tulburarea unui proces,  a unei judecăți în fata unui tribunal omenesc, învestit să hotărască într-o chestiune mai mult sau mai puțin importantă.  Dacă în vremea de acum, tergiversarea anchetei uşurează soarta infractorului şi dă nădejdea achitării, la Judecata de atunci totul se va săvârşi într-o clipă, judecata va fi fară anchetă şi fără apărare.

Pentru majoritatea creștinilor chiar și numai gândul la Judecata lui Dumnezeu este înfricoșător și foarte puțini și-ar însuși ca rugăciune cuvintele rostite cândva de un tânăr: „Te iubesc, Doamne! Dacă biruința Ta înseamnă nimicirea mea, lasă-mă să pier, dar fie ca biruința Ta să se împlinească!”

Dacă un om obișnuit  ne-ar  fi spus ceea ce ne-a spus Mântuitorul Iisus Hristos despre sfârșitul lumii, poate că nu l-am crede, chiar dacă ar fi cel mai mare înțelept, fiindcă orice om este prea mic ca să poată vorbi despre începutul sau sfârșitul lumii. Numai în El putem și trebuie să avem  încredere, atunci când ne spune ce se va întâmpla la sfârșit, mai ales că tot ceea ce a proorocit El s-a împlinit, atât persoanelor cât și unor popoare sau locuri, chiar dacă proorocia Lui asupra întâmplărilor ce vor avea loc la sfârșitul lumii, despre sfârșitul ei și Judecata de Apoi nu s-au împlinit încă. Însă cel ce are ochi să vadă poate să vadă limpede că, în zilele noastre, au început deja să se arate în lume acele semne despre care ne-a vorbit El, semne ale apropierii sfârșitului lumii. N-a apărut o mulțime de fabricanți de fericire, căutând să-L înlocuiască pe Hristos și învățătura Lui, prin ei dimpreună cu teoriile lor? Nu s-a ridicat neam peste neam și împărăție peste împărăție? Nu se cutremură pământul, și inimile noastre dimpreună cu el, de multe războaie și revolte care ne cuprind planeta? Nu-L trădează mulți pe Hristos și nu sunt puțini, cei care pleacă din Biserica Lui? Nu s-a înmulțit fărădelegea și dragostea multora s-a răcit? Și nu s-a propovăduit în lume Evanghelia lui Hristos, spre mărturie la toate neamurile (Matei 24, 3-14)? Este adevărat că Antihrist încă nu a venit, dar fiecare neam are înaintemergători și prooroci de-ai lui. Este adevărat că soarele încă nu s-a întunecat, nici luna nu a rămas fără lumină, nici stelele nu au căzut de pe cer,  dar când toate acestea se vor dezlănțui, nimeni nu  va mai scrie și nici nu se va mai putea vorbi nimic despre aceasta. Inimile oamenilor se vor umple de frică și cutremur, limbile oamenilor vor îngheța și ochii oamenilor vor privi, știind acum că nu mai au nici o scăpare, întunericul înfricoșător de pe pământ, fără să mai existe zi și cerul fiind lepădat de stele. Dintr-odată, în acest întuneric, se va arăta semnul Fiului Omului, o Sfântă Cruce strălucitoare se va întinde de la răsărit până la apus și de la miazănoapte până la miazăzi, de o strălucire pe care soarele de deasupra capetelor noastre nu a dobândit-o niciodată. Și atunci, toți oamenii de pe pământ Îl vor vedea pe Domnul Iisus venind pe norii cerului, cu putere și cu slavă multă. Și mulțimile de îngeri vor suna din trâmbiță și toate neamurile de pe pământ se vor strânge înaintea Lui; trâmbițele vor suna pentru o adunare, așa cum nu a mai fost niciodată de la întemeierea lumii și va vesti Judecata cea de Apoi.

Evanghelia de astăzi arată astfel așezarea cea din urmă a raporturilor dintre timp și veșnicie, între cer și pământ, între Dumnezeu și omenire. Ea descrie Judecata de Apoi și în ce chip se va arăta aprinderea mâniei Domnului (Sofonie 2,2), clipa cea înfricoșătoare, dar plină de bucurie pentru cei drepți, când mila lui Dumnezeu va lăsa locul judecății lui Dumnezeu. Atunci va fi prea târziu pentru fapte bune și prea târziu pentru pocăință. Atunci plângerea nu va mai primi nici un răspuns și lacrimile noastre nu vor mai cădea în mâinile îngerilor. În clipa aceea pământul va fii zguduit de un cutremur, nu ca cel care ar dărâma un oraș sau ar sparge un continent, ci de un cutremur care ar sfărâma în țăndări o galaxie întreagă! Unde să mai fugi, unde să te mai ascunzi, în ce să mai nădăjduiești, când toate au luat sfârșit? În clipa aceea, ființa fiecăruia se va afla în mijlocul unui spectacol de o grandoare cosmică abia închipuibilă, dar confruntată cu o rușine de proporții incomensurabile.

La fel cum în viața de zi cu zi vedem cerul deasupra noastră cu soarele şi ceilalţi luminători cereşti, şi celelalte făpturi împrejurul nostru, așa la Judecata de Apoi Îl vom vedea pe cer pe Dumnezeu Judecătorul cu nenumărații îngeri, iar împrejurul nostru pe toţi fiii oamenilor, de la începutul lumii şi până la sfârşitul ei, stând înaintea Lui cu frică şi cutremur.

Cuvintele Mântuitorului „Cel ce ascultă cuvântul Meu și crede în Cel ce M-a trimis are viață veșnică și la judecată nu va veni, ci s-a mutat de la moarte la viață” (Ioan 5, 24), n-ar trebui să ne dea sentimentul victoriei, fiindcă nu suntem suficient de dedicați nici în tânjirea noastră după biruința lui Dumnezeu, indiferent de costul pe care îl plătim noi, nici în credința noastră. Să nu ne înșelăm cu credința mincinoasă că Dumnezeu ne va ierta fiindcă este Bun și Milostiv. Bunătatea Lui nu poate fi prilej de păcat. El iarta cu nemasurată milostivire, dar nu nesocotește demnitatea li­bertății omenești și contribuția ei la mântuire. Păcatul, noi îl înscriem în carte și numai cel ce l-a scris îl poate șterge, nimeni al­tul, nici chiar Dumnezeu. Și dacă omul nu și-a împodobit chipul său cu nici o virtute, nici Dumnezeu nu-l poate împodobi. Dumnezeu nu poate schimba alegerea noastra. De aceea, spune cineva ca iadul în primul rând e marea durere a lui Dumnezeu, văzând pe fiii Sai, pentru care S-a jertfit, cărora le-a gătit împărăția de la întemeierea lumii, că toți au preferat focul cel veșnic, gătit diavolului și îngerilor lui. Este deci în interesul cel mai adânc al vieții noastre să ștergem din carte tot înscrisul păcatului, cu pocaință sinceră, cu încetarea răului, cu spovedanie curată, cu împlinirea canonului, prin rugăciune și cu lacrimi. De aceea, pomenirea Înfricoșatei Judecăți este totdeauna un îndemn hotărât de a ieși din nepăsarea de mântuire.

Oamenii de știință, tot iscodind să afle tainele vieții omenești, au descoperit că tot ceea ce face omul, tot ceea ce gândește și vorbește, dar absolut tot, lasă o urmă în alcătuirea cea mai ascunsă a omului și se înscriu în adâncul ființei noastre ca într-o carte. Astfel, noi înșine suntem cartea si tot noi, cei care o scriem. La Înfricoșătoarea Judecată se va deschide această carte, adică cele scrise în taină nevăzut de nimeni, și cele bune și cele rele vor fi văzute de toată lumea. Judecata este astfel constatarea a ceea ce am făcut noi în viața pământească și totodată o pecetluire pe ve­cie a acestei stări. Atunci, în noi înşine se vor vedea limpede toate faptele noastre: pe fruntea noastră, pe ochi şi gură, pe fiecare mădular şi simţ care a slujit ca unealtă pentru păcat; şi noi înşine vom vedea totul în noi înşine; şi ceilalţi vor putea vedea totul în noi; şi ochiul lui Dumnezeu ne va pătrunde. Nu vom avea unde să ne ascundem. Atunci rănile mucenicilor vor străluci ca mărgăritarele, nevoințele și faptele drepților și ale cuvioșilor ,,vor străluci ca soarele” (Matei 13, 43), iar chipurile păcătoșilor se vor arăta schimonosite de toate patimile și păcatele pe care le-au făcut.

,,Când va veni Fiul Omului întru slava Sa, şi toţi sfinţii îngeri cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale”.

 Așa cum în Pilda fiului risipitor, Dumnezeu Se înfățișează în chip de om, Hristos este numit aici Fiul Omului. Când Va veni în lume a doua oară,  nu va mai veni în smerenie, în umilință, așa cum a făcut întâia oară, ci va veni în mare slavă,  slava pe care Hristos a avut-o mai inainte de a fi lumea (Ioan 17,5),  din veșnicie, de data aceasta slava biruinței asupra diavolului, asupra lumii celei vechi și asupra morții.

Atunci  El nu va mai veni singur, ci însoțit de toți sfinții îngeri, nu numai de unii, care au fost de față și  în  alte împrejurări, ci de toți îngerii, al cărui număr este de necuprins. Va veni împreună cu îngerii, pentru ca ei, ca slujitori și războinici ai lui Dumnezeu, au luat parte atât la lupta împotriva diavolului, cât și la biruința asupra lui. De aceea acum Domnul Hristos are bucuria de a împărtăși cu ei slava.

Tronul slavei sale semnifică toate puterile cerești peste care stăpânește Domnul. Este tronul slavei și al biruinței, pe care șade Tatăl ceresc și pe care S-a așezat Domnul Hristos după biruința Sa (Apocalipsa 3,21).

 Proorocul Ioil, spune că Judecata va avea loc în valea Iosafat, unde Împăratul Iosafat, fără nici un fel de luptă sau folosire de arme, i-a biruit pe  moabiți si amoniți, așa încât nu a rămas viu nici un vrăjmaș (II Cronici 20). Însă nu există în toată lumea  o vale în care să se poată aduna toate neamurile și popoarele, viii și morții de al începutul până la sfârșitul lumii. Întreaga suprafață a pământului, împreună cu toate oceanele și mările, nu formează atât spațiu pentru a încpea pe toți oamenii care au trăit vreodată pe pământ. Dacă aceasta ar fi  doar o adunare a sufletelor, atunci ar fii posibil ca valea lui Iosafat să-i poată cuprinde pe toți la un loc, dar cum adunarea oamenilor va fi în trup, deoarece morții vor învia în trupurile lor, atunci cuvintele proorocului trebuie înțelese în sens figurat. Valea lui Iosafat nu este altceva decât lumea întreagă în sine, de la rasărit până la apus,  în care  Dumnezeu Își va arăta în ziua cea de pe urmă  puterea de judecată asupra întregii omeniri.

,,Și-i va despărţi pe unii de alţii, precum desparte păstorul oile de capre. Şi va pune oile de-a dreapta Sa, iar caprele de-a stânga.”

 Într-o clipa vor fi despărtiți toti cei adunați laolaltă, așa cum păstorul își trimite oile într-o parte și caprele în cealaltă, unii la stânga și alții la dreapta, ca printr-o forță magnetică,  fără putere de împotrivire, așa încât nimeni nu se va putea muta de la stânga la dreapta sau de la drepta la stânga. La porunca lui Dumnezeu, drepţii vor fi despărţiţi de păcătoşi ca oile de capre, şi toţi vor amuţi, neavând ce să spună împotriva acelei judecăţi şi osânde.

,,Atunci va zice Împăratul celor de-a dreapta Lui: Veniți, binecuvântații Tatălui Meu, moșteniți Împărăția cea pregatită vouă de la întemeierea lumii”.

La început, Hristos S-a numit Fiul Omului, adică Fiul lui Dumnezeu, iar aici  El Se numește Împărat, pentru că  Lui Îi sunt date Împărăția și puterea și slava.

Hotărârea: „Veniţi, binecuvântaţilor!… Plecaţi, păcătoşilor!…” va fi irevocabilă, pecetluind soarta fiecăruia pe toţi vecii cei nesfârşiţi. În urechile păcătosului va răsuna osânda: ,,Pleacă, blestematule!…”, în vreme ce în urechile drepților va răsuna cuvântul dulce: „Vino, binecuvântatule!”

Binecuvântarea lui Dumnezeu cuprinde în sine toate lucrurile bune, toată bucuria și harul Cerului. Domnul nu spune ,,Binecuvântații Mei”, ci ,,Binecuvântații Tatălui Meu”, pentru că  El este Fiul Cel Unul Născut și nefăcut, din veșnicie și pentru veșnicie, după ființă din Tatăl,  iar  dreptii sunt numai  prin Binecuvântarea lui Dumnezeu fii ai lui Dumnezeu, cum am spune noi prin adopție, adică înfiați prin har și care se fac astfel frați ai lui Hristos.

 Nu e o suprinză pentru cei de-a dreapta să audă chemarea ,,Veniți binecuvântații Tatălui Meu” și aceasta nu din mândrie şi pentru că se credeau prea buni, ci pentru că Cei de-a dreapta se cunosc foarte bine cu Hristos, ei s-au întâlnit cu Hristos în poruncile Lui, au vorbit mult la rugăciune cu El, au trăit multe împreună cu El, L-au întâlnit de multe ori în viaţa lor. Cei de-a drepta vin la Hristos ca la un vechi prieten, cu mare dragoste, bucurându-se că de data aceasta nu se vor mai despărți de El. Cei de-a stânga au auzit de El poate, dar nu-L cunosc, i-au rostit numele dar nu i-au deschis uşa sufletului. L-ar fi ajutat, l-ar fi primit în casă, i-ar fi dat de mâncare, L-ar fi primit ca pe un mare împărat, dacă S-ar fi recomandat, dar nu L-au văzut, nu L-au cunoscut; Hristos le e străin. Cei de-a stânga au ales singuri să nu-L cunoască, pentru n-au avut timp de Dumnezeu. Această osândă a lepădării, a respingerii de către Dumnezeu, este cea mai mare greutate ce-i va  împovăra pe cei păcătoşi și neândreptați.

Dumnezeu cheamă pe cei drepți să primească Împărăția pe care El a pregătit-o pentru ei chiar de la întemeierea lumii. Înainte de a-l face pe Adam, Dumnezeu pregătise totul pentru el în Rai. O împărăție întreagă, strălucind în lumină și care doar își asteaptă Împăratul.

Chemând pe cei  drepți la moștenirea Împărăției, Judecătorul i-a lămurit de îndată, de ce El le dă Împărăția: ,,Căci flămând am fost și Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost si Mi-ați dat să beau; străin am fost și M-ați primit; gol am fost și M-ați îmbrăcat; bolnav am fost și M-ați cercetat; în temniță am fost și ați venit la Mine.” Primind aceată  minunată lămurire, dreptii au întrebat cu smerenie și sfială, când L-au văzut pe Împăratul flămând și însetat, gol și bolnav, și când au făcut ei toate acestea pentru El. La aceste întrebări, Împăratul le-a răspuns: ,,Adevărat zic vouă, întrucât ați făcut unuia dintre acești frați ai Mei, prea mici, Mie Mi-ați făcut.” Înțelesul este limpede: cel care hrănește pe cel flămând, dă să bea celui însetat, îmbracă pe cel gol și dă adapost celui străin, a făcut aceasta Domnului. Cel care cercetează pe cei bolnavi sau pe cei din închisoare, a făcut aceasta Domnului. Așa cum frumos se spune  în  Vechiul Testament: ,,Cel ce are milă de sărman împrumută Domnului și El îi va răsplăti fapta lui cea bună.” (Pilde 19,17).

Astfel Domnul Hristos ne încearcă inimile noastre prin cei care caută ajutorul nostru. Căci Domnul Hristos nu folosește nimic pentru El de la noi, El nu are nevoie de nimic. Fiindcă Cel care a făcut pâinea nu poate flămânzi, nici Cel care a făcut apa nu poate înseta. Cel care îmbracă întreaga Sa zidire nu poate fi gol, nici Cel care este izvorul sănatății nu poate fi bolnav, nici Cel care este Domnul domnilor nu poate fi lipsit de libertate. Dar El caută ca noi să facem milostenie, pentru ca, în felul acesta, sa ne înmuiem și să ne înnobilăm inimile, aceasta aducând mântuirea noastră.

În atotputernicia Sa, Dumnezeu poate într-o clipă să-i facă pe toți oamenii bogați, îndestulați, îmbrăcați și multumiti. Dar El îi lasă pe oameni să cunoască foamea și setea, boala, suferința și sărăcia, pe de o parte pentru ca cei care rabdă acestea să se întoarcă la Dumnezeu, slăvindu-L cu credință și rugăciune, iar pe de altă parte, pentru ca omul suferind pentru alții, văzând suferința altora  să poată ajunge la înțelegerea fraternității și unității tuturor oamenilor de pe pământ, prin Dumnezeul Cel viu, Ziditorul și Făcatorul a toate.

Din Sfânta Evanghelie reiese limpede faptul că nu vom fi judecați după standarde omenești; măsura după care ni se va măsura este afirmația severă și absolută a lui Dumnezeu că numai iubirea contează și, mai mult, iubirea neprihănită și deplin manifestată în chipul viețuirii noastre prin milă. Suferința săracilor, cerșetorilor, nevoiașilor, oamenilor lipsiti de necesar, nu epuizează întelesul acestei pericope evanghelice încă neactivată, chiar și în coordonatele lumii moderne. Dacă întotdeauna lumea putea fi împărțită în bogați și săraci, în drepți și încurcați în nevoi lumești, după criterii evidente și, într-un fel, elementare, aceste granițe sunt cu mult mai complexe acum și au devenit mult mai subtile. Cei care au cât de cât ceva mijloace materiale pot fii oarecum liniștiți făcând, să zicem, clasicile acte de milostenie, care însemnează, desigur, ceva, dar problema s-a complicat, în raport cu Înfricoșata Judecată, într-o lume  încărcată de cele mai grozave primejdii, căci, în realitate, numărul săracilor a crescut enorm în lumea noastră,  ci  nu s-a diminuat, cum s-ar crede într-o falsă aparență. Astăzi mai mult ca oricând și cred că mai cu seamă de acum înainte, Hristos este regăsit, este o realitate în inima multor săraci lipsiți de mijloace material. În societatea  modernă contemporană există mulți oameni care au nevoie de paharul cu apă, oameni goi care ar trebui îmbrăcați în hainele mântuirii, oameni bolnavi cu sufletul care nu sunt cercetați. Așa că problema este extrem și din ce în ce mai complexă, cu responsabilități augmentate unul față de celălalt. Prin niște condiții de viață excepționale, pe toate planurile, s-a ajuns de fapt la situația că toți am ajuns săraci, însă mulți dintre noi am ajuns săraci în milă. Conștiința solidarității se cere sporită astfel că cei care o au mai puternică și mai luminoasă,  să împrumute, să dea de pomană și celorlalți, iar paharul cu apă mai multă sau mai puțină, după trebuință, să ni-l trecem unul altuia, iar cu haina cuvintelor duhovnicești să ne miluim unii pe alții, cât putem, cum putem.

De ce sunt numiți cei din dreapta binecuvântații Tatălui? Pentru că au fost milostivi. Dumnezeu vrea milă nu jertfă, nu vrea să-i vindecăm pe cei bolnavi, ci doar să-i vizităm, nu vrea să-i scoatem afară din temniţă pe prizonieri ci doar să-i cercetăm, nu aşteaptă mese pompoase şi băuturi alese ci o pâine şi un pahar cu apă, nu vrea haine scumpe ci doar cele ce ne sunt în plus.

Cu alte cuvine Dumnezeu dorește ca să avem milă, care mai presus de orice este calea prin care se poate reface credința, nădejdea și dragostea pentru Dumnezeu și față de oameni.

Celor de la stânga, Judecătorul le va zice: ,,Duceți-vă de la Mine, blestemaților, în focul cel veșnic, care este gătit diavolului și îngerilor lui.”

Judecata este înfricoșătoare și dreaptă. Împăratul cheamă la El pe cei drepți și lor le dă Împărăția, pe când pe păcătoși îi izgonește de la El și îi trimite în focul cel veșnic, în tovărășia rea a diavolului și a slujitorilor sai.  Sfântul Vasile cel Mare, în lucrarea sa Despre Judecata de Apoi spune: dacă chinul cel vesnic are vreun sfârșit, atunci înseamnă că viata veșnica are sfârșit. Dar, cum nu este cu putință de închipuit că viața veșnică ar avea un sfârșit, atunci cum se poate închipui un sfârțit al chinurilor celor veșnice?”

 Vedem că  focul cel veșnic este pregătit tot de la întemeierea lumii, ca și Împărăția pentru cei drepți, însă focul cel veșnic este pregătit numai pentru diavol și îngerii săi, pe când Împărăția a fost pregătită pentru toți oamenii de la întemeierea lumii, toți având vocație la moștenirea ei.  Pentru că Dumnezeu voiește ca toți oamenii să se mântuiască (I Timotei 2,4; Matei 18,14; Ioan 3,16; II Petru 3,9; Isaia 45,22). Dumnezeu a pregătit pentru ei dinainte decât Imparatia Sa, ci nu focul cel veșnic. Astfel Dumnezeu nu i-a sortit pe oameni să piară, ci să se mântuiască. Astfel este limpede faptul că gândesc greșit, cei care spun despre păcatos că  este sortit, predestinat să fie păcatos. Dacă omul ar avea o astfel de soartă, cu siguranță aceasta nu ar fi de la Dumnezeu, ci numai de la om însuși. Dumnezeu nu a pregatit dinainte nici un loc anume pentru chinurile oamenilor, ci numai pentru diavol. De aceea, la Judecata de Apoi, Judecătorul cel drept nu va avea nici un loc anume unde să-i trimită pe păcătoși, decat numai împărăția întunecata a diavolului și aceasta în spiritul dreptății, pentru că  în timpul vieții lor pământești, au căzut de la Dumnezeu și s-au pus în slujba diavolului.

Rostind pedeapsa asupra păcătoșilor și punându-i la stânga Sa, Împăratul îi lămurește de îndată de ce ei sunt blestemați și de ce îi trimite în focul cel veșnic: ,,Căci flămând am fost și nu Mi-ați dat să mănânc; însetat am fost și nu Mi-ați dat să beau; străin am fost și nu M-ați primit; gol și nu M-ați îmbrăcat; bolnav și în temniță, și nu M-ați cercetat.” Ei nu au făcut nici unul dintre aceste lucruri, pe care cei drepți de la dreapta Sa le-au făcut. Auzind aceste cuvinte ale Împăratului, păcatoșii au întrebat, întocmai ca și cei drepti, dar nu cu smerenie ci crezând că vor găsi o scuză: ,,Doamne, când Te-am văzut flămând sau însetat, gol, bolnav, în temniță…..” Domnul a raspuns: ,,Întrucât nu ați făcut unuia dintre acești prea mici, nici Mie nu Mi-ați făcut.”

Păcătoșii și-au întunecat mintea și și-au învârtoșat inima față de frații lor de pe pământ, care erau flămânzi, însetati, goi, bolnavi și lipsiti de libertate. Cu mințile lor îngreunate, ei nu vroiau să înteleagă faptul că Hristos îi chema la milostenie prin frații lor săraci si care se aflau în suferință. Inimile lor învârtoșate nu se puteau înmuia de lacrimile altora. Nici exemplul lui Hristos și cel al sfinților Săi nu le puteau schimba sufletele spre săvârșirea  binelui. Și astfel, fiind nemilostivi față de frații lor, ei erau nemilostivi față de Hristos. Omul cel drept din ei a fost răstignit, omorât și îngropat și omul cel nedrept din ei, sau chiar diavolul însuși, a rămas biruitor pe câmpul de luptă. Ce poate face Dumnezeu cu unii ca aceștia? Îi poate primi în Împărăția Sa pe unii ca aceștia, care au izgonit cu totul această Împărăție din ei? Îi poate chema la El pe cei care au smuls din rădăcină toată asemănarea cu Dumnezeu și care s-au arătat, atât în ascuns în inimile lor, cât și deschis în fața lumii, a fi vrăjmașii lui Dumnezeu și slugile diavolului? Nu. Prin libera lor alegere, ei s-au făcut supușii diavolului și, la Judecata de Apoi, Judecătorul îi va trimite să țină tovărășie celor cu care, în timpul vieții s-au întovărășit în chip deschis – în focul cel veșnic, pregătit pentru diavol și slujitorii săi.

Îndată după aceasta, Judecata care va fi cea mai mare și totuși cea mai scurtă din istoria lumii zidite, va ajunge la capăt. ,,Și vor merge aceștia (păcătoșii) la osândă veșnică, iar drepții la viață veșnică”.

Viața și osândirea sunt total opuse. Acolo unde este viața nu se află chinuire; acolo unde este chinuire nu se află viață. Cu adevărat, împlinirea vieții exclude chinuirea. Împărăția cea cerească dă împlinire vieții, în timp ce existența diavolului aduce chinuire și numai chinuire, fără viață, care vine de la Dumnezeu.

Vedem în aceasta viață pământească, cum sufletul omului celui păcatos, care are în el puțină viață, adică puțină Dumnezeire, este plin de mai multă chinuire decât sufletul omului celui drept, care are mai multă viață în el, adică mai multă Dumnezeire. ,,Nelegiuitul se chinuiește în toate zilele vieșii sale… glasuri îngrozitoare fac larmă în urechile lui… el nu mai nădăjduiește să iasă din întuneric și își simte capul mereu sub sabie… zbuciumul și tulburarea îl strâng la mijloc și se aruncă asupra-i gata de împresurare, fiindcă a îndrăznit să-și îndrepte mâna împotriva lui Dumnezeu.” (Iov 15,20-25).

La vremea Judecății, va fi mare chinuire pentru cel păcătos. Și păcătosul îndură greu până și suferința cea mai mică din viața aceasta, dar suferința cea veșnică.

Întelegerea noastră omenească nu poate să priceapă ce înseamnă această veșnicie. Cel care va avea bucuria de a vedea o clipa fața lui Dumnezeu, i se va parea ca și cum ar fi durat mii de ani; si cel care va fi chinuit o clipă de către diavolul în iad, i se va părea că sunt mii de ani. Pentru că timpul nu va mai fi așa cum îl cunoaștem noi,  zi după noapte și noapte după zi, ci atunci va fi o zi deosebită pe care Domnul singur o știe (Zaharia 14,7; Apocalipsa 22,5). Nu va mai fi nici un alt soare decât numai Dumnezeu, și acest soare nu va răsări și nu va apune, ca veșnicia să se numere în zile, așa cum se socotește timpul acum. Binecuvântații vor socoti veșnicia în termenii bucuriei lor și păcătoșii chinuiți vor socoti timpul în termenii chinuirilor lor.

Prin urmare, astfel ne-a vorbit Domnul nostru Iisus Hristos despre ultimul și  cel mai mare eveniment care urmează să aibă loc în timp, la capătul veacurilor și  în veșnicie.

Pentru cel drept și credincios Judecata nu este înfricoșătoare, ci este o veste bună. Ea cuprinde promisiunea că Dumnezeu va veni, că suferința se va sfârși și nici un rău nu va mai exista. Meditând la Înfricoșătoarea Judecată, Fericitului Augustin spunea :„O, Doamne, facă-se voia Ta după cum voiești… dar nu încă.” Cine ar putea să  stea drept înaintea judecății lui Dumnezeu? Nimeni, într-adevăr, dacă dreptatea trebuie împlinită conform regulilor omenești ale răsplătirii după faptă, dar „avem mijlocitor către Tatăl, pe Iisus Hristos Cel drept. El este jertfa de ispășire pentru păcatele noastre” (I Ioan 2, 1-2), Cel care spune „n-am venit ca să judec lumea, ci ca să mântuiesc lumea” (Ioan 12, 47). „Doamne, cine se va mântui?”,întreabă Petru.„La oameni aceasta e cu neputință, la Dumnezeu însă toate sunt cu putință.” (Matei 19, 25-6)

Pentru noi nu este atât de important să știm când va veni Domnul a doua oară, ci important este cum ne înfățișăm la scaunul Său de judecată.

Trebuie să ne lărgim foarte mult viziunea pentru a putea înțelege întreaga gamă a pildelor lui Hristos despre judecată. În centrul judecății se află în primul rând credința: oare nu Domnul Însuși spune: „Cel ce va crede se va mântui”? (Matei 16, 16) Dar aici e vorba de o credință mult, mult mai mare decât cea cu care suntem obișnuiți: „Iar celor ce vor crede, le vor urma aceste semne: în numele Meu, demoni vor izgoni, în limbi noi vor grăi, șerpi vor lua în mână și chiar ceva dătător de moarte de vor bea nu-i va vătăma, peste cei bolnavi își vor pune mâinile și se vor face sănătoși” (Marcu. 16, 17-18).

Noi credem că toate acestea se vor întâmpla întocmai, pentru că tot ce a spus Domnul Hristos s-a  împlinit întocmai. El este cel mai mare prieten al nostru si Adevărat Iubitor al omenirii și  în iubirea desăvârșită nu există falsitate sau eroare. Iubirea desăvârșită conține adevărul desăvârșit. Dacă toate acestea nu urmează  să se întâmple, El nu ne-ar fi spus nimic. El nu ne-a spus despre aceasta pentru a-Și demonstra cunoștințele Sale eshatologice în fața oamenilor. El ne-a spus totul pentru mântuirea noastră.

De aceea sa fim înțelepți și cu dreaptă socoteală, păstrând întotdeauna înaintea ochilor noștri duhovnicești chipul Înfricoșătoarei Judecăți care să ne întoarcă de pe calea pierzării pe calea mântuirii. Vremea noastră este scurtă și când se va sfârși nu va mai exista vreme de căință. În acest timp scurt, prin viața noastră, noi trebuie să hotărâm pentru noi în veșnicie: vom fi așezați la dreapta, sau la stânga Împăratului slavei? Dumnezeu ne-a dat o sarcină mică și simplă, dar răsplata și pedeapsa sunt imense, mergând dincolo de puterea omului de a spune aceasta prin cuvinte.

Atunci să nu mai pierdem nici măcar o singură zi, pentru că fiecare zi poate să fie ultima și poate fi hotărâtoare, fiecare zi poate aduce pierirea acestei lumi și zorile Zilei celei îndelung așteptate. Cel care nu se bucură la apropierea sfârșitului lumii, arată că el este prietenul acesteia, și deci vrăjmașul lui Dumnezeu. Dar aceste gânduri sunt departe de cei credincioși, de cei ce știu prin credintă că mai există și o altă viață și pe care o doresc cu Adevărat Poate că nu ne vom rușina în Ziua aceea înaintea Domnului și înaintea mulțimilor de îngeri ai Săi si a multor miliarde de oameni drepți și sfinți. Poate că nu vom fi alungați pentru veșnicie de Domnul și de îngerii și sfinții Săi și de rudeniile și prietenii noștri, care se vor afla de-a dreapta.

Auzind astăzi de faptele bune ale celor de-a dreapta şi de puterea covârşitoare a milosteniei, să urmăm și noi celor drepţi pe calea milei, și auzind de osânda celor răi şi zgârciţi de la stânga, să fugim de păcatele lor, ca să nu moştenim văpaia focului de veci.

Fie că ne amintim sau nu de Judecată, de ea nu vom scăpa. Poate nu realizăm în fiecare zi Înfricoșătoarea Judecată, căci suntem oameni … dar din când în când ne cutremurăm  și simțim  o strângere de inimă  când ne gândim la ea, teamă care se mai atenuează la gândul că suntem în Biserică, în văzduhul rugăciunilor ei, și pentru că eficiența rugăciunilor este o realitate prin care am ieșit din multe strâmtorări și situații foarte dificile, din unele situații care păreau fără ieșire. Ar fi o catastrofă să scape vigilenței noastre ceea ce s-ar putea să fie problema problemelor: Înfricoșătoarea  Judecată! Gândul la Judecata înfricoşătoare ne va ajuta să ne îndepărtăm de ceea ce știm că ne va pricinui osândă veșnică  și astfel să scăpăm de hotărârile ei cele cumplite şi frica judecăţii ne va izbăvi de osânda cea înfricoşătoare. Amin!

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.