Duminica a 9 a după Rusalii: umblarea pe mare

,,Şi îndată Iisus a silit pe ucenici să intre în corabie şi să treacă înaintea Lui pe ţărmul celălalt, până ce El va da drumul mulţimilor. Iar El, dând drumul mulţimilor, S-a suit în munte, ca să Se roage singur. Şi făcându-se seară, era singur acolo. Iar corabia era acum la multe stadii departe de pământ, fiind învăluită de valuri, căci vântul era împotrivă. Iar la a patra strajă din noapte, a venit la ei Iisus umblând pe mare. Văzându-L umblând pe mare, ucenicii s-au înspăimântat, zicând că e nălucă, şi de frică au strigat. Dar El le-a vorbit îndată, zicându-le: Îndrăzniţi, Eu sunt; nu vă temeţi! Iar Petru, răspunzând, a zis: Doamne, dacă eşti Tu, porunceşte să vin la Tine pe apă. El i-a zis: Vino! Iar Petru, coborându-se din corabie, a mers pe apă şi a venit către Iisus. Dar văzând vântul, s-a temut şi, începând să se scufunde, a strigat, zicând: Doamne, scapă-mă! Iar Iisus, întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: Puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit? Şi suindu-se ei în corabie, s-a potolit vântul. Iar cei din corabie I s-au închinat, zicând: Cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Şi trecând dincolo, au venit în pământul Ghenizaretului”(Matei 14, 22-34).

În Evanghelia duminicii a noua după Rusalii (Matei 14, 22-34) vedem atât o minune asupra naturii săvârșită de Domnul nostru Iisus Hristos, care în calitate de Dumnezeu, suspendă pentru moment legea gravitației și merge pe apă ca pe uscat, dar în același timp  putem privi împreună la minunea de astăzi ca la o adevarată pildă de viață, pildă plină de învățătura, pe de o parte, și de speranță, pe de alta, căci și noi, iubiţii mei, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă, viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din partea valurilor, a valurilor sălbatice, iar marea, este lumea aceasta care, de multe ori, așa cum s-a întâmplat să le fie potrivnică ucenicilor, ne stă adeseori și nouă împotrivă.

Minunea de astăzi se petrece după o altă minune, la câteva ore numai, după ce Mântuitorul Iisus Hristos cu numai câteva pâini, cinci la număr și doi peștișori, a săturat, înmulțindu-le prin rugăcine și binecuvâtare, o mare mulțime de oameni, bărbați, femei și copii, peste zece mii de suflete, în pustiu, după ce le vorbiseră toată ziua și le vindecase din milă pe bolnavii lor. Însă Mântuitorul era mâhnit, pentru că oamenii nu au înțeles, nici măcar ucenicii, că El nu avea să le dea mereu mâncare gratis, fapt pentru care au vrut să-l proclame rege, ci că această minune a fost defapt o pregătire pentru Împărăția lui Dumnezeu, în care Hristos este Pâinea vieții din care dacă va mânca cineva nu va mai flămânzi niciodată și nu va muri în veac, o anicipare a instituirii Sfintei Taine a Împărtășaniei în care pâinea și vinul este Trupul și Sângele Său, adică El Însuși.

   Pentru mâhnirea provocată de neânțelegerea acestei dimensiuni duhovnicești a faptelor Sale minunate, din partea mulțimilor, chiar și a ucenicilor, Domnul Hristos a lăsat  mulțimile  să meargă la casele lor, a silit ucenicii să intre în corabie și să pornească spre cealaltă parte a mării, iar El s-a dus în munte ca să se roage. Pregătea deja săvârșirea unei altei minuni, prin care se va descoperi din nou ucenicilor ca Dumnezeu.

  Astfel, după ce a dat drumul mulțimilor, i-a silit pe ucenicii Săi să urce pe corabie și să treacă de cealaltă parte a mării Galileii.  De ce ,,i-a silit”? I-a silit pentru că nu mai vroiau să plece de lângă El.  Cine ar fi plecat de lângă Iisus după ce văzuse o minune atât de mare, precum a înmulţirii pâinilor? Şi atunci El i-a silit.

  Ucenicii au ascultat de Domnul și au pornit cu corabia pe mare. Era deja seară. Pe  la miezul nopţii, o furtună năpraznică s-a ivit pe mare, şi corabia lor a fost învăluită de valuri puternice. Pe când apostolii se luptau cu furia valurilor, Mântuitorul, coborând de pe munte îi văzu în primejdie şi porni spre ei pe deasupra valurilor, calcand apa.  Când erau mai bântuiţi de groază,  la un moment dat ucenicii L-au zărit pe Iisus mergând pe apă, dar, gândind că este nălucă, s-au înfricoșat și mai tare. Deodată, peste zgomotul asurzitor al valurilor, s-a auzit glasul încurajator al lui Iisus.   ,,Eu sunt. Nu va temeti. Indrazniti!” Precum Mă vedeți pe Mine îndrăznind, în furtună, peste valuri, neânspăimântându-Mă, și voi îndrăzniți!

  Cu un înțeles nesfârșit, infinit, cuvintele ,,Eu sunt. Nu vă temeți. Indrăzniți!”, parcă ar fi fost rostite pentru fiecare suflet, din toata istoria, de pretutindeni, același cuvât pe care l-a auzit Moise, pe Horeb, când a văzut rugul, acel mărăcine smerit, care ardea și nu se mistuia, ci rămânea verde, viu, căci  focul dumnezeirii nu desființează, ci transfigurează, îndumnezeiește, chiar firea smerita a unui maracine.  Si atunci Moise, întrebând: Cine esti, Doamne?, a primt raspuns: ,,Eu sunt Cel ce este” – Existenta. Așa și acum, Eu sunt…nu vă temeți!

  Să vedem un om mergând pe apă, sigur că și ne-am mira şi ne-am înfricoşa. Frica a puns stăpânire pe ucenici şi le-a şters din minte ceea ce tocmai se întâmplase. Nu ar fi avut nici un motiv de teamă: pe de o parte, o astfel de întâmplare mai păţiseră, când Domnul poruncise furtunii să se oprească şi se oprise, iar, pe de alta, cu doar câteva ore înainte, avusese loc minunea înmulţirii acelor pâini.

  Din cauza întunericului, dar mai ales de spaimă, ucenicii nu au puterea să-L recunoască. Îi recunosc chipul, dar se sperie că Îl văd mergând pe ape: adică nu au puterea să înţeleagă că este firesc să meargă pe apă Cel care poate porunci furtunii să se oprească, Cel care înmulţeşte câteva pâini şi satură mii de oameni. Discernământul lor era aproape paralizat de frică.

  Simțurile nu îi mai ajuta, întrucât ceea ce percepeau omenește nu mai constituia o garanție și în atare împrejurări, Iisus, deşi vine pe mare ca pe uscat, e luat drept o nălucă, în loc să fie luat ca Dumnezeu.

  Văzându-L pe Iisus, apostolii şi-au mai venit în fire din acest zdruncin pământesc, şi Petru, mai îndrăzneţ, dar şi mai hotărât în a înfrunta primejdiile, auzind vocea Domnului, spune: ,,Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”. Dacă ești Tu…… daca Tu esti Cel pe care Il cunostem, iata cheia recunoasterii Tale, intrucat nimeni nu are si nu poate sa dea acesta putere in afara de Tine. Dacă ești Tu poruncește-mi să vin la Tine pe apă.  Tu ai zis: Indrazniti. Pot indrazni, Doamne, a merge la Tine, spre Tine, cu Tine, să vin la Tine pe apă,  precum mergi Tu pe apă și eu să merg.

  Prea mare  îndrăzneală, căci nu era nevoie să meargă pe apă. Era nevoie doar să fie ajutați să nu piară în valuri.

  Petru se face delegatul acestei societăţi omeneşti, zbuciumate de valuri și cere o probă despre existenţa reală a lui Dumnezeu, ca să scape de îndoiala nălucii.

  Petru ceruse, evident, ceva ,,peste masură de mare”, cum se exprimă Sfantul Ioan Gura de Aur. Dar Mântuitorul s-a folosit de acest prilej pentru a-i transmite lui Petru, ca și nouă, o lecție importantă despre viața duhovnicească: cine vrea să meargă către Mântuitorul trebuie sa fie dispus să se lase cu totul  în mâinile Lui și să strige cu toată puterea atunci când va fi in pericol de moarte.

  Mântuitorul nu se lasă mult rugat. I se împlineşte dorinţa. Ajunge o cerere și  răspunsul și binecuvântarea vine: ,,Vino!” Eşti nerăbdător să mă întâlneşti mai repede, vino, îţi dau şi ţie puterea să mergi pe apă.

  Și Petru începe să meargă pe apă, ca să vadă că nu e o nălucă.  Uitați-vă la Petru: deși se îndoiește într-o primă fază, căci spune: ,,Doamne, de eşti tu, porunceşte-mi să vin la Tine pe apă”, găsește totuși curajul necesar de a înfrunta valurile și, pentru aceasta, reușeste să pășească pe mare ca pe uscat, coboară din corabie și calcă pe creștetul valurilor, spre uimirea celorlalţi și spre bucuria lui. Petru a mers pe valuri cum mergea Iisus. Nu dus de mână sau luat în brațe, ci calcă aievea, cu Iisus, într-o altfel de comuniune.

  Dar văzând vântul, spune evanghelia, s-a temut. Iar în clipa în care s-a temut, s-îndoit, iar apa a încetat să-l mai țină și el a început să se scufunde.

  „Dar”… Iată „dar”-urile cu care viața noastră este presărată în drumul către Dumnezeu. De la starea duhovnicească a încrederii, privirea i se furișează la realitatea concretă a simturilor. Or, căderea sub simțuri clatină, scufundă… Nu greutatea sa îl scufunda, ci necredința care creștea pe masură ce se limita la lucrarea simțurilor și deopotrivă pierderea recunoașterii lui Hristos ca Dumnezeu, întrucat îndoiala îl face să uite că puterea nu era a lui, ci a lui Hristos.

Sfântul Ioan Damaschin spune că  și în  noi e și dumnezeiescul și omenescul din Hristos, care ne-a dăruit și nouă să fim părtași. Si câtă vreme noi, prin harul lui Dumnezeu, simțim și trăim creștinește prin credință, păstrăm darul lui Dumnezeu în noi, prezenta Lui în noi, ajutorul Lui, puterea Lui, credința, nădejdea, dragostea… și atunci, deși în lume, suntem mai presus de această lume.

  Petru, umblând pe apă, a făcut experienţa puterii lui Hristos dar trebuia să experieze şi propria sa slăbiciune. Slăbiciunea sa s-a arătat în împuţinarea credinţei. Fiecare creştin trebuie neapărat să ştie cât de mare este puterea lui Hristos, dar trebuie să ştie şi cât este de neputincios omul.

Aşadar, Petru văzând vântul puternic, s-a înspăimântat  şi a  început  să se cufunde.

Pare un lucru de necrezut că Petru, care nu s-a temut de mare, deşi în ea se cufundă în mod sigur cel care ar vrea s-o treacă de-a dreptul mergând, s-a temut atunci de vânt, căruia i se pot împotrivi chiar şi copilaşii. Greşelile noastre morale produc de multe ori asemenea situaţii de necrezut. Din clipa în care credinţa cea deplină şi încrederea în Hristos scade, numai când teama înlocuieşte îndrăzneala, neliniştea şi tulburarea înlocuiesc pacea şi liniştea sufletească. Acest lucru nu se întâmplă numai pe mare, pe timp de furtună, ci şi pe uscat, pe timp frumos. De câte ori creştinul îşi pierde încrederea în Hristos, cu privire la existenţa sa, la viitorul sau la mântuirea sa, îndată urmează nelinişte, plângere şi necazuri negre. De multe ori urmează ceva şi mai rău: creştinul ajunge în primejdia de a se cufunda în adâncul deznădejdii.

  Pricina spaimei lui n-a fost că vântul a sporit în intensitate în clipa aceea, ci pentru că credinţa lui s-a împuţinat. Cu cât el a stat cu ochii credinţei fixaţi în sus, spre Hristos, spre porunca şi spre puterea Domnului,  a mers nestânjenit pe deasupra valurilor mării. Dar când i-a trecut prin suflet ideea de primejdie, când i s-a fixat atenţia spre vijelia puternică, atunci s-a înspăimântat.  Petru nu se scufundă pentru că trupul său era mai greu decât apa, ori pentru că vântul sporise. El se scufundă pentru că duhul lui se depărtase de ascultarea faţă de Dumnezeu prin îndoială. A uitat cum a pornit pe apă, uitase de Cel ce îl chemase și cine era Cel ce îl chemase.

 Credinţa lui Petru era contraponderea greutăţii sale. Când credinţa s-a clătinat, a intrat în lucrare greutatea. Şi este un lucru vrednic de luare aminte că, pe Petru nu l-a ajutat atunci îndemânarea lui de înotător, căci Petru, ca pescar, ştia desigur să înoate, dar împuţinarea credinţei i-a făcut fără folos şi această îndemânare a lui Petru.

   În vremea în care cerem ajutorul dumnezeiesc, spune un sfât părinte,  Hristos ne leagă cu o sforicică prin harul Său şi ne ţine. Suflă vân­tul de ici şi de colo, dar nu ne primejduim fiindcă sun­tem legaţi. Însă atunci când omul nu înţelege că Hristos este Cel Care îl ţine, se desface de legătura sforicelei şi îl bat vânturile de ici şi de colo şi se chinuieşte.

  Câtă vreme Petru a simțit că se încrede în Dumnezeu, nu în el, în propriile puteri, ci  în vointa Lui, în purtarea de grijă a lui Dumnezeu, nu a sa, a mers pe valuri,  dar în clipa în care el a mutat gândul credinței din Hristos în el, o scindare a personalității, când el s-a întors către sine, către lumea aceasta, pământul din care a fost zidit, a căzut sub lume, se scufundă.

  Petru, în fața lui Iisus, era în fața harului și a mers pe valuri. Îndată ce a privit către el, a căzut în valuri. L-a luat valul…

  Dar, deşi credinţa iniţială a lui Petru a şovăit, a slăbit, totuşi nu s-a stins. I-a mai rămas lui Petru atâta câtă trebuia să pună în mişcare acel mecanism minunat, care se numeşte rugăciunea. De aceea Petru îndreaptă spre Mântuitorul un strigăt fierbinte: ,,A strigat zicând: Doamne, mântuieşte-mă”. Scurt. Nu mai era timp de vreo negociere sau de vreo încercare a credinței.  Înspăimântându-se, Petru a strigat după ajutor. Nu oriunde, ci către Ținta drumului său. Ne putem întreba, astfel, ce s-ar fi întâmplat dacă, atunci când se afunda, Petru nu ar fi strigat către Mântuitorul? Ce s-ar fi întâmplat dacă frica l-ar fi paralizat cu desăvârșire și din gura lui n-ar fi iesit acel strigat scurt: ,,Doamne, scapa-mă!”

  Ce face Dumnezeu? Îi întinde mâna, dreapta Sa Atotputernică. Dumnezeu este în  proximitatea lui, este lângă el, suficient de aproape, încât îi întinde mâna, mai mult îl prinde de mână. Cât ți-ar trebui să te îneci într-o asemenea situație? Foarte puțin.  Dumnezeu Care, deși într-o primă fază se arată a fi prea departe parcă, în larg, necunoscut, străin sau confundabil cu o fantomă, până la urmă Se arată atât de apropiat lui Petru, încât îl prinde efectiv de mână  și Îl salvează din valuri. Deci  Dumnezeu nu se izolează undeva „în larg” după cum cred unii, că Se află undeva departe, neinteresându-L prea mult viața noastră. Nu. Dumnezeu este apropape, mai aproape decât credem.

  Cu toate că Petru greşise împuţinândui-se credinţa, totuşi Domnul nu l-a părăsit ci după ce l-a lăsat  să-şi experieze neputinţa, Domnul  ,,întinzând îndată mâna, l-a apucat şi a zis: puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit” …. de aceea te-ai scufundat. Pentru ce te-ai temut? Se putea să te las Eu să pieri? Iubirea Domnului mântuieşte. Dar tot iubirea mustră  pe cel pe care îl iubeşte. Oare  poate fi numit puțin credincios un om care merge pe mare la porunca lui Dumnezeu? Si totuși Mântuitorul îl ceartă, dar îl ceartă salvându-l, întărindu-l, sprijinindu-l. Îl ceartă restaurându-l interior, reparând adevărata sa derută,  cea duhovnicească. Acesta este sensul certării lui Dumnezeu: restaurarea credinței, întărirea.

  Dacă Hristos i-ar fi poruncit El lui Petru sa meargă pe apă, Petru ar fi acceptat? Sfântul Ioan Gură de Aur afirmă că nu, n-ar fi primit, pentru că nu avea atât de mare credință la acel moment.

  După ce Iisus a tămăduit îndoiala din sufletul ucenicului şi marea de vifor, urcând în corabie, ucenicii  I s-au închinat, zicând: cu adevărat Tu eşti Fiul lui Dumnezeu. Astfel că,  cel dintâi rezultat al acestei minuni a fost întărirea credinţei ucenicilor în Hristos, care i-a făcut să se încredinţeze şi să mărturisească toţi că El este Fiul lui Dumnezeu. Ei ştiau lucrul acesta şi de mai înainte, dar acum s-au încredinţat şi mai mult de acest adevăr. Ei au simţit nevoia imediată şi prea firească de a I se închina lui Iisus cu adoraţie, ca unui Dumnezeu.

  Oare Mântuitorul nu putea de la început să potolescă vântul? Putea, din moment ce, relatează evanghelistul, urcându-se ei în corabie, vântul s-a potolit. Dar sensul acestei lecții de viață duhovnicescă e altul. Este al lui Dumnezeu să potolească valurile, dar tot al Lui este și să întărescă în a le suporta și în a nu te scufunda în vreme de furtună.

  Şi noi, iubiţii mei, așa cum spuneam la început, cu toate că ne aflăm pe uscat, totuşi călătorim pe mare, suntem într-o barcă. Care este această barcă? Viaţa omenească. Din ziua în care se naşte omul până la sfârşitul vieţii, el este în această barcă, care e în pericol din parte valurilor, a valurilor sălbatice, iar marea din Evanghelia de astăzi, este lumea aceasta care, de multe ori, așa cum s-a întâmplat să le fie potrivnică ucenicilor, ne stă adeseori și nouă împotrivă, valurile ei înspumate sunt împrejurările grele prin care trecem cu anevoie și noi uneori, și din care, de cele mai multe ori, nu știm cum să facem să scăpăm, iar vânturile, care l-au înspăimântat pe Petru mai mult decât marea însăși, sunt greutățile și ispitele care se năpustesc câteodată nemiloase asupra noastră, îngrozindu-ne până la moarte.

  Sfântul Apostolul Petru din Evanghelia de astăzi ne invită pe fiecare dintre noi să fim „luptători”, chiar dacă viața pare grea la un moment dat, chiar dacă valurile ei sunt năprasnice uneori, încât simțim că ni se scufundă „corabia” și suntem în primejdie să ne înecăm, chiar dacă vânturile și furtunile ne înspăimântă, așa cum l-au înspăimântat pe Petru, încat era gata să se scufunde. Apostolul Petru, exemplul său și, mai ales, ajutorul primit din partea lui Dumnezeu, ne arată tuturor că trebuie să știm să cerem ajutor. Să întindem mâna, așa cum a făcut-o Petru, și Milostiv și Bun va fi Domnul ca să răspundă acestei chemări a noastră, să ne asculte, să ne ridice de acolo de unde, poate, la un moment dat în viață, ni se pare că nu ne mai putem ridica.

  Viețile noastre nu sunt scutite de furtună. Hristos ne cheamă însă să mergem ignorând valurile, cu puterea Lui. Iar când nu mai putem, obosiți și împovărați,  ne sprijină.  Să avem însă aprinsă întotdeauna o candelă a nădejdiei înaintea oricărui val de întuneric.

  Să rugăm așadar pe Bunul Dumnezeu, să fie și pentru noi, pentru fiecare, în clipele mai puțin plăcute ale vieții, mâna cea de ajutor pe care a întins-o lui Petru, să ne ridice, să ne binecuvinteze, să ne mântuiască, pentru ca, în viața aceasta petrecând împreuna cu El, în comuniune cu El, să putem dobândi și veșnica fericire a vieții de dincolo. Amin !”

 preot dr. Arsulescu Ion Sebastian

Colaborator ZiarExclusiv