2015 – ANUL OMAGIAL AL SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a iniţiat în acest an unsf ioan gura de aur 5 program-cadru pentru dinamizarea misiunii la nivelul fiecărei parohii şi mănăstiri din cuprinsul Patriarhiei Române, prin comemorarea şi sublinierea rolului marilor păstori de suflete (ierarhi, preoţi, călugări), care, prin slujirea şi activitatea lor, au contribuit la păstrarea, întărirea şi sporirea vieţii duhovniceşti a comunităţilor.
Dintre marii păstori de suflete, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a ales să fie comemorat în mod deosebit în acest an înţeleptul şi marele ierarh Sfântul Ioan Gură de Aur (c. 347-†407), datorită faptului că, prin viaţa şi activitatea sa, s-a dovedit a fi „un apărător al dreptei credinţe, un învăţător al pocăinţei, un luminător al familiei creştine şi al vieţii monahale şi un promotor al filantropiei creştine“. „Sfântul Ioan Gură de Aur, prin rugăciunea şi viaţa sa ascetică exemplară, prin exegeza biblică şi predica sa pastorală, aplicate celor mai concrete situaţii din viaţa oamenilor, a rămas în conştiinţa Bisericii ca fiind predicatorul şi păstorul neegalat în întreaga literatură patristică. Aşa cum, de-a lungul secolelor, românii ortodocşi s-au hrănit din bogăţia textelor hrisostomice, la fel şi noi, în «Anul omagial al misiunii parohiei şi mănăstirii azi», suntem chemaţi să descoperim, să cunoaştem şi să facem roditoare această moştenire sfântă, vie şi luminoasă a scrierilor Sfântului Ioan Gură de Aur“, a spus Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române .
Prin intermediul ziarului Exclusiv, vom porni într-un periplu, pe parcursul mai multor capitole, al vieții și al faptelor vrednice de pomenire a celui ce a fost cu adevărat, unul dintre cei mai desăvârșiți sfinți ierarhi ai Sfintei noastre Biserici Ortodoxe, Sfântul Ioan Gură de Aur.

NAȘTEREA, COPILĂRIA ȘI EDUCAȚIA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AURsf ioan gura de aur 4

„Rareori o viaţă, un grai şi un scris au fost mai strâns unite într-o personalitate vrednică de respectul tuturor timpurilor” spunea marele istoric român Nicolae Iorga, având în vedere pe Sfântului Ioan Sfântul Ioan Gură de Aur, unul dintre sfinţii cei mai puternici şi mai vii duhovniceşte din câţi au răsărit şi au înflorit în ogorul Bisericii. Viaţa, faptele şi scrierile sale s-au realizat la cea mai înaltă tensiune spirituală de care e capabil un om, preot și arhiereu. Dacă personalitatea înseamnă o sumă de forţe, de valori şi de creaţii îmbuchetate în cununa unei mari originalităţi, care se impune pentru totdeauna în faţa istoriei, Sfântul Ioan Gură de Aur poate purta cu cinste acest titlu de înaltă preţuire.
Întreaga lui viață și-a dedicat-o zidirii Bisericii lui Hristos, pentru care nu a crutat nimic, nici macar pe sine.
Anul naşterii Sfantului Ioan Gură de Aur nu este cunoscut cu certitudine. Biografii suțin că el s-a născut între anii 345 şi 349. Locul nașterii sale este marele centru cultural şi religios, Antiohia Siriei, unul din cele mai frumoase oraşe ale lumii, construit pe malurile râului Orontes, pe şapte coline, la circa o mie o sută de kilometri de Constantinopol şi la treizeci kilometri de ţărmul mării, numit de contemporani „Oraşul de aur”, „Perla Orientului”, „Antiohia cea frumoasă”, un oraş în care au predicat Sfinții Apostoli Barnaba, Pavel şi Petru, Biserica Antiohiei fiind întemeiată de apostolii lui Hristos înşişi.
Sfântul Ioan Gură de Aur se naște într-o familie de nobili bogați. Tatăl său pe nume Secundus, a avut înalta funcţie militară de general roman, (magister militum Orientis), fiind conducătorul armatei din Siria.
Mama sa care se numea Antuza, provenea din una dintre cele mai ilustre familii ale Antiohiei, o femeie de neam grec, cultivată și cu un caracter deosebit.
Tatăl sau a murit la scurt timp după naşterea sa, mama sa rămânând văduvă cu doi copii, cu Ioan și o fetita de 2 ani , înainte de a fi împlinit douăzeci de ani, în momentul căsătoriei având numai 16 ani. sf ioan gura de aur 6
În casa Antuzei trăia şi o soră a defunctului general, care se numea Sabiniana. Erau, aşadar, patru persoane: Sabiniana, Antuza, Ioan şi sora sa, mai mare cu doi ani decât el şi al cărei nume nu ni s-a păstrat, dar care a murit la scurt timp după moartea tatalui ei.
Meritul îngrijirii şi creşterii sale model din vârsta sa cea mai fragedă se cuvine bunei şi virtuoasei sale mame Antusa, care nu a voit a se mai căsători, ci şi-a consacrat tot restul vieţii educaţiei copiilor săi, care se nevoia cu tot zelul, se se sacrifica chiar, pentru buna lui îngrijire, pentru dezvoltarea excelentelor lui talente şi pentru a semăna în el toate calităţile, deprinderile şi virtuţile care pot face pe un bărbat mare şi distins.
Tânara mama vedea în înfatisarea fiului imaginea vie a sotului sau (Despre preotei 1, 1) si mai ales calitatile vadite ce se distingeau deja în acest copil. Ea l-a crescut singura, nevoind ca alte mâini sa atinga acest suflet în care Cerul parea sa fi turnat atâta bogatie de har.
Iată ce spunea chiar Sfântul Ioa în clasicul său tratat ,,Despre preoţie”: „Ea îmi spunea: M-am bucurat puţin, copilul meu, de virtutea tatălui tău. Această fericire mi-a fost curând răpită de Pronia divină. Durerea morţii lui s-a unit cu cele care au însoţit naşterea ta. El te-a lăsat orfan şi mi-a lăsat moştenire toate relele văduviei; rele pe care le pot cunoaşte doar femeile care le-au încercat. Nu există cuvinte care să poată spune necazurile şi nenorocirile cărora le rămâne expusă o tânără fată abia ieşită din casa tatălui ei, lipsită de orice experienţă, doborâtă de o lovitură pe cât de cumplită, pe atât de neaşteptată şi silită de acum înainte la obligaţii care nu ţin nici de vârsta, nici de genul său. Ea trebuie să îndrepte nepăsarea slugilor, să ţină în frâu răutatea lor, să respingă uneltirile rudelor, să se apere împotriva lăcomiei agenţilor fiscului, şi asta în ciuda dezgustului ei şi a nemiloaselor lor pretenţii” sf ioan gura de aur 3
Biografii sfântului scriu că Antuza era creştină şi foarte pioasă. , asemuindu-se cu tot atâta cinste de alte mame celebre din istoria crestinismului – de Emilia, mama Sfântului Vasile cel Mare si a Sfântului Grigore de Nissa, de Nona, mama Sfântului Grigore de Nazianz, si de Monica, mama fericituluiAugustin.
Mama sa, cea mai demna femeie care a purtat vreodata numele de mama, se bucura de o mare admirație, din partea renumitul Libaniu, așa cum ne spune Sfântul Ioan : ,,Pe când eram încă tânăr am văzut cum învăţătorul meu o admira pe mama mea în multe privinţe. Când întrebase el (Libaniu) dupa obieceiul lui pe cei care şedeau alături de dânsul , cine sunt eu, cineva i-a răspuns că sunt fiul unei văduve, apoi m-a întrebat el de vârsta mamei mele şi de timpul văduviei ei. Răspunzând eu ca are 40 de ani şi că au trecut deja 20 de ani de când mi-a murit tata, se miră foarte mult şi exclamă întorcându-se către cei de faţă: ,,Admirabil, ce femei se află la creştini !”
Credinţa caldă şi viaţa exemplară a Antusei, precum şi contactul continuu cu Biserica, au fost decisive pentru viitorul Sfântului Ioan. Ele au determinat toată evoluţia sa ulterioară. sf ioan gura de aur 1
Deşi foarte tânără şi lipsită de orice experienţă, mama Antuza a ştiut să facă faţă tuturor greutăţilor inerente văduviei. I-a putut mărturisi mai târziu fiului său: „Nu-mi vei reproşa că am micşorat bunurile pe care ţi le-a lăsat tatăl tău în ciuda greutăţilor şi primejdiilor pe care le aduce cu sine văduvia, şi care pentru atâtea alte femei au avut urmări funeste. Ţi-am păstrat aceste bunuri în integritatea lor, deşi n-am cruţat nimic pentru a-ţi da o educaţie solidă şi strălucitoare”
Averea rămasă de la pãrinți și de la soț îi va permite Antuzei sã-i ofere o educație aleasă, atât clasicã, profană, cât și creștină.
Antuza l-a întrebat pe episcopul Antiohiei dacă era potrivit ca o creştină să-şi trimită copilul să studieze la un filozof păgân şi la un duşman al creştinismului. Fără îndoială episcopul i-a dat Antuzei sfatul să-l trimită pe Ioan la Libaniu. Episcopii din acea vreme îi trimiteau pe viitori predicatori să înveţe de la Libaniu arta de a vorbi.
Ascultator și cu o neobișnuită dragoste pentru învățătură, el a urmat cursurile celor mai importante scoli ale vremii, studiind filosofia, sub îndrumarea lui Andragatiu, acesta introducându-l în tezaurele şi frumuseţile clasicilor vechimii în special, studiind retorica la şcoala de retorică sub conducerea renumitului retor, Libaniu, vestit sofist, care îl îndrumă spre frumuseţile elocinţei şi-l introduce în arta retorilor clasici Demostene, Cicero etc., dezvoltându-i aptitudinile, talentele şi aplicările oratorice, domeniu în care, în scurt timp obţine rezultate excelente. Atât de mult l-a impresionat pe Libaniu, prin însușirile sale intelectuale și prin zelul său pentru studiu, încât se zice că, acesta fiind întrebat înaintea morții sale pe cine ar dori să lase urmaș, a spus: ,,Pe Ioan, dacă nu l-ar fi furat creștinii” .
Libanius n-a încetat niciodată să-l admire şi să-l iubească pe Gură de Aur chiar atunci când acesta l-a abandonat. Libanius îl va fi felicitat desigur pe Sfântul loan Gură de Aur pentru faptul „de a fi ales un drum mai bun, căutând mai degrabă să devină prietenul lui Dumnezeu decât să câştige bani” Gură de Aur îi răspunde în termeni caustici. L-a numit pe Libaniu „maestrul meu, cel mai superstiţios dintre oameni” pentru motivul că Libaniu n-a îmbrăţişat şi el „adevărata filozofie” sf ioan gura de aur 2
Studierea artelor liberale, îndeosebi a retoricii şi a filosofiei, a înarmat pe tânărul Ioan cu tot arsenalul tehnicii cuvîntului şi al argumentării. Arta vorbirii şi pregătirea în vederea dregătoriilor publice erau de rigoare pentru tineretul din vremea sa.
Ioan şi-a însuşit o formaţie culturală solidă şi se gândea să devină avocat.
În ciuda potenţialului şi a calităţilor sale extraordinare pentru o carieră promiţătoare în drept sau în administraţia publică, spre sfârşitul adolescenţei, Ioan a abandonat învăţătura păgână şi a ales în schimb să studieze Scripturile şi teologia.
Pe când era de aşteptat să participe la procese şi la viaţa retorilor, el a început să se adâncească în citirea Sfintelor Scripturi şi să filosofeze după legea Bisericii.
Sub influenţa mamei lui, Sfânta Antusa, a îndrăgit atât de mult viaţa de rugăciune şi de studiu, încât şi-a impus un program de adevărat călugăr
Antuza făcea parte din statul-major de văduve bogate şi pioase care îi însoţeau în mod obişnuit pe preoţi şi episcopi. Antuza era una din parohienele cele mai de vază ale diecezei episcopului Meletie al Antiohiei.
La vârsta de 18 ani, tânărul Ioan s-a despărţit de profesorii săi profani şi a ajuns, printr-o minte înzestrată şi prin muncă, la o rîvnă caldă pentru studiul Sfintei Scripturi, iar la rugămintea mamei sale intră în mediul conducătorului Bisericii din Antiohia, și s-a ataşat de episcopul de atunci al Antiohiei, Meletie Mărturisitorul, care era de neam armean, exilat de trei ori și pe care antiohienii îl numeau tatăl lor şi pe care îl cinsteau ca pe un sfânt. Sfinţenia strălucea pe faţa sa, faţa lui era o predică, spunea Sfântul Ioan despre Meletie.
Sfântul Ioan Gură de Aur descrie întoarcerea lui Meletie la Antiohia: „A fost primit în Antiohia cu o uriaşă bucurie. întreg oraşul s-a dus în întâmpinarea lui Unii îi sărutau mâinile, alţii picioarele. Cei pe care mulţimea îi împiedica să se apropie se socoteau fericiţi să-i audă glasul sau să-i vadă faţa” 19.sf ioan gura de aur 5
Sfântul Ioan Gură de Aur a fost printre antiohienii care încercau să-i sărute mâinile sau picioarele episcopului Meletie, părintele lor. Dar Sfântul Ioan era un privilegiat. Dacă în stradă, în timpul trecerii alaiului, nu reuşise să-i sărute veşmintele, mâinile sau picioarele sfântului episcop, în schimb a putut deveni ucenicul său.
„De-abia intrase el în Antiohia, scrie Gură de Aur în panegiricu lui în cinstea lui Meletie, că fiecare din voi dădea numele lui copiilor săi, crezând că astfel îl introduc pe sfântul însuşi în casa sa. Numele Meletie era ca lumina unui far, o chemare la evlavie. Răsuna peste tot în pieţele publice, pe câmpuri, de-a lungul drumurilor, chipul său împodobea nestematele inelelor, cupele, pereţii apartamentelor”.
Un alt sfânt, contemporanul său, poetul Grigorie din Nazianz scrie despre Meletie: „Om fără meşteşug, cu purtări simple, plin de Dumnezeu, purtând în inima sa calmul august al trăsăturilor sale.”
Sfântul Vasile cel Mare nutrea şi el o admiraţie fără limite pentru Meletie, noul maestru al Sfântului Ioan Gură de Aur. El îi scrie: „Dacă evlavia ta ştia ce bucurie îmi faci scriindu-mi, n-ai fi ratat, sunt sigur, nici o ocazie să o faci. Nu ştii oare care este răsplată cerului rezervată celor ce mângâie în întristări?Or aici totul este pradă durerii şi singura abatere de la relele noastre este gândirea ta. De aceea, când primesc una din scrisorile tale, mă uit mai întâi dacă e lungă şi îmi place cu atât mai mult cu cât cuprinde mai multe rânduri. Sunt fericit cât timp o citesc. De îndată ce s-a sfârşit recad în tristeţea mea. Dacă prin rugăciunile tale m-aş învrednici să nu-mi închei călătoria mea pământească fără să primesc din gura ta învăţătura mântuirii şi să primesc de la tine merinde pentru viaţa prezentă şi cea viitoare, aş socoti aceasta drept un mare bine şi dovada bunătăţii lui Dumnezeu faţă de mine” .
Meletie s-a îndrăgostit de frumuseţea inimii tânărului şi, cu ochi profetic, i-a prevăzut ascensiunea.
În perioada celor trei ani de ucenicie sub ascultarea episcopului Meletie, Ioan este botezat şi făcut lector(citeț), în Biserica Antiohiei. Însoţit de Antuza, mama sa, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a prezentat la poarta bisericii din Antiohia şi a primit botezul . A fost întotdeauna mândru de a fi fost botezat în biserica Antiohiei, una din cele mai vechi în timp, pentru că ea fu¬sese întemeiată direct de către apostoli.
Sfântul episcop l-a luat pe fiul Antuzei sub protecţia sa şi l-a încredinţat celui mai savant profesor de teologie din Antiohia: lui Diodor, noul profesor al lui Sfântul Ioan Gură de Aur, unul din conducătorii a ceea ce mai târziu s-a numit Școala din Antiohia care avea să devină mai târziu episcop al Tarsului.
Sfântul Ioan Sfântul Ioan Gură de Aur a învăţat de la Diodor să citească cu răbdare fiecare cuvânt, fiecare literă, ca sub lupă, fără să omită nimic. Această obişnuinţă de a citi l-a făcut pe Sfântul Ioan Gură de Aur unul dintre cei mai buni cunoscători ai Sfintei Scripturi. Din omiliile pe care le-a rostit mai târziu, se vede că el cunoştea Scripturile aproape pe de rost.
Într-un discurs rostit mai târziu, profesorul său Diodor vorbeşte astfel despre elevul său: „Să ascultăm deci această gură care ne aduce salutul său. Ei bine! acelaşi lucru să-l spunem despre această gură care picură miere şi lapte; să gustăm deci acest lapte, să ne saturăm cu această miere şi pentru aceasta, încheindu-ne aici discursul nostru, să ne plecăm urechea la accentele lirei şi ale trâmbiţei. Când mă gândesc la dulceaţa cuvintelor sale, numesc vocea sa o liră, dar forţa gândurilor sale mă face să o numesc trâmbiţă de război, aşa cum sunt cele de care s-au slujit evreii ca să doboare zidurile Ierihonului”
Refuza laudele dascălului său Diodor cu eleganţa şi curtoazia orientale. îi spune lui Diodor:
„Coroana de laude care mi s-a adresat este prea mare pentru capul meu. Acest bun părinte (Diodor) nu s-a oprit însă decât atunci când mi-a impus-o într-un fel oarecare. Aşa fac adesea regii: îşi iau diademele şi le aşează pe capetele copiilor lor, dar când îşi dau seama că de fapt coroana regală nu stă bine pe aceste capete de copii, mulţumiţi că i-au făcut să o poarte chiar în joacă, o iau înapoi şi o aşează iarăşi pe capetele lor. Ei bine! întrucât dascălul meu Diodor pune pe capul meu coroana care i se potriveşte lui şi nu mai vrea să o ia înapoi, îngăduiţi-mi să o ridic de pe o frunte nedemnă de a o purta şi să o aşez din nou pe cea care o merită” .

II SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR – MONAHUL ASCET PRIN EXCELENȚĂsf ioan gura de aur 4

Toată Antiohia vorbea de Ioan Gură de Aur, de tânărul fiu al Antuzei, care-i întrecea în virtute pe toţi camarazii săi, dar el a încercat să se apere împotriva slavei, ştiind că tot ceea ce realizase până atunci nu era decât rodul harului.
Şi pentru că în Antiohia gloria sa creştea tot mai mult şi era un obstacol în drumul său spre sfinţenie, dorind a-și depăși condiția umană, a hotărât să-şi părăsească oraşul natal, împreună cu colegul său Vasile, care studiase şi el la şcoala de teologie a lui Diodor. „Vasile nu înceta să mă implore să mă alătur lui, să fugim împreună şi să plecăm în aventură şi, departe de orice acoperiş părintesc, să ne alegem o locuinţă comună”. „A fugi într-o mănăstire, scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, înseamnă a fugi de pe pământ la cer.”
Sfântul Ioan Gură de Aur şi Vasile erau animați de extraordinarele realizări ale Părinţilor deşertului.
Un ascet numit Cesarion, de exemplu, reuşise să trăiască în zăpadă fără să-i fie frig. La câţiva zeci de kilometri de Antiohia ascetul Simeon Stâlpnicul a trăit patruzeci de ani în vârful unei coloane. Pentru un ascet desăvârşit, imposibilul era monedă curentă. Natura umană era depăşită.
Un adevărat ascet putea traversa Nilul pe spatele unui crocodil. „Se povestea că sihastrul Harion, sosind într-o duminică într-o comunitate de pe malurile Nilului, a fost mirat că nu se săvârşea Sfânta Liturghie. E pentru că, i s-a spus, preotul care slujeşte de obicei locuieşte de cealaltă parte a fluviului, iar acum nu se poate traversa apa din pricina unui crocodil care bântuie vadul. Dacă e vorba numai de asta, zice pustnicul, mă voi duce să-1 caut. S-a apropiat de fluviu şi a făcut un gest cu mâna şi s-a văzut atunci înfricoşătorul animal ieşind din apă şi venind să-şi ofere spatele pustnicului pentru a-1 duce de cealaltă parte a fluviu¬lui. Odată ajuns acolo, Ilarion nu 1-a putut convinge pe preot, care era un sfânt chinovit, să vină împreună cu el pe aceeaşi cale.”
Vasile şi Ioan au încheiat toate pregătirile de plecare pe calea pustiului. Dar când a auzit despre intenția sa de a deveni monah, mama sa, femeie văduvă, „a început să verse râuri de lacrimi și să adauge cuvinte mai jalnice ca lacrimile”. L-a rugat (și el a ascultat-o): „nu mă lăsa văduvă a doua oară”. Era fără îndoială o bună creştină, dar pentru o mamă e greu să-şi lase fiul să plece în adâncul deşertului.
«Aşteaptă plecare mea din această lume. Poate va avea loc în curând. La vârsta mea nu mai aştepţi nimic decât moartea. După ce mă vei fi pus în pământ şi vei fi reunit, încă o dată, trupul meu cu cel al tatălui tău, pleacă atunci cât de departe vei voi, îmbarcă-te pentru cea mai îndepărtată călătorie, avântă-te pe marea alegerii tale: nimeni nu te va mai reţine. Dar atâta timp cât mama ta respiră încă, suferă, nu refuza să rămâi cu ea şi nu-L supăra poate pe Dumnezeu, cufundând inutil şi fără motiv în atâtea rele o mamă care nu ţi-a făcut nici un rău… dacă spui că vreau să te împovărez cu grijile vieţii… calcă în picioare legile firii sau ale simplei decente, nu ţine seama de nimic şi fugi de mine ca un duşman care îţi întinde curse»
Vasile a plecat fără Ioan care a rămas sub acoperişul matern. El a luat prima mare decizie care trebuia să-l ducă la Dumnezeu. A rămas alături de mama sa. Numai dragostea sa mare faţă de mama sa l-a reţinut să nu părăsească lumea şi să intre în mănăstire. Va deveni monah după adormirea ei.
Deși a rămas acasă, din acea zi, el a dus în casa Antuzei aceeaşi viaţă cu cea pe care ar fi dus-o în deşert și a făcut din casa mamei sale mănăstire. A aruncat patul din odaia sa. A aruncat mobilele. A renunţat să fie servit de servitorii mamei sale. Îşi pregătea singur tot ceea ce avea nevoie asemenea pustnicilor din inima deşertului. Şi-a redus somnul cât mai mult posibil. Nu ieşea din casă şi nu primea pe nimeni. A trăit într-o singurătate absolută. Îşi pregătea hrana – legume fierte – o dată pe zi.
Timpul îi era consacrat studiului şi rugăciunii. A căutat – aşa cum fac pustnicii deşertului – să-şi stăpânească patimile, instinctele.
Vreme de trei ani a stat lingă mama sa, închis în casă, studiind Sfintele Scripturi, ci¬tind lucrările scriitorilor creştini de pînă la el şi ducînd viaţă de ascet.
Cu cât Sfântul Ioan Gură de Aur se izola mai mult, cu atât mai mult creştea gloria sa în Antiohia. Antiohia a vrut să-l scoată din singurătatea sa şi să-l facă episcop. Sfântul Ioan Gură de Aur credea în valoarea sublimă a preoţiei, dar nu credea că a atins o desăvârşirea care să-l facă vrednic să îmbrace haina preoţească și se considera prea tânăr pentru aceasta.
Văzând că nu putea stărui în refuzul său, Sfântul Ioan Gură de Aur a acceptat. Dar în ziua în care trebuia întronizat a dispărut fără să lase urmă. Fără să spună nimic nimănui.
A mărturisit-o el însuşi: „Puţin timp după sosirea printre noi a episcopului care trebuia să ne sfinţească m-am ascuns de orice căutare. Doar Vasile a fost întronizat: nimeni nu-l putea găsi pe Sfântul Ioan Gură de Aur. Mai târziu Vasile a venit să-l caute, dar nu putea accepta preoţia doar pentru a-i face pe plac celui mai bun prieten al său. sf ioan gura de aur 6
În anul 374 rămâne orfan şi de mamă şi îndemnat fiind de conştiinţă nemulţumit cu ostenelile vieţii de oraş, fiind adept al vieţii ascetice, Ioan se retrage, în munţii din apropierea Antiohiei , unde a rămas timp de şase ani, perioadă în care a trăit în post şi rugăciune, devenind monah .
S-a retras mai întâi într-o mănăstire. Aici află o lume cu totul diferită faţă de cea din cetate, această lume este asemenea lui Adam ,,Lucrarea lor este asemenea cu lucrarea aceea pe care o făcea Adam la început şi înainte de păcat, când era îmbrăcat cu slavă, când vorbea cu îndrăznire cu Dumnezeu…’’ aceştia sunt asemenea cetelor îngereşti care Îl slăvesc neîncetat pe Dumnezeu în cer, ei lăudându-L aici pe pământ ,,cu ce se deosebeşte de îngeri corul acesta care cântă pe pământ şi spune: Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pămînt pace, între oameni bunăvoire.’’.
„În deşertul Egiptului se vedeau coruri de îngeri cu chip omenesc, popoare de martiri, comunităţi de fecioare; cerul cu variatul cor al astrelor strălucea mai puţin decât deşertul Egiptului în care se înmulţeau chiliile monahilor” .
Apropiindu-se de un bătrân sihastru sirian, care îşi ducea viaţa în cumpătare, a stat în preajma lui patru ani, imitând viaţa lui aspră şi luptându-se cu noianul plăcerilor. Sfântul Ioan, nu avusese dealtfel niciodată dorinţa de a poseda bunuri, de aceea totul a împărţit săracilor.Din toate bunurile adunate de generalul Secundus şi administrate cu atâta iscusinţă de Antuza, Sfântul Ioan Gură de Aur n-a păstrat nimic.
Singura sa bogăţie era „o haină, o rasă, şi o rogojină pentru a se culca”
Timp de patru ani s-a detaşat cu totul de lume şi de propria sa persoană. După patru ani însă, Sfântul Ioan Gură de Aur, care atinsese o nouă treaptă în viaţa de detaşare de sine, a căutat mai departe desăvârşirea. A părăsit mănăstirea şi s-a retras, singur, într-o peşteră. Acolo a stat doi ani petrecându-şi cea mai mare parte a timpului fără să doarmă nici ziua nici noaptea, supunându-și trupul la o aspră asceză, şi învăţând pe de rost Noul Testament, pentru a nu rămâne în neştiinţă.
Epuizat fiind, din cauza nevoinţelor pe care le-a practicat, Sfântul Ioan Gură de Aur s-a îmbolnăvit grav şi nu a mai fost în stare să-şi poarte singur de grijă.
A fost nevoit să lase shivnicia și să se întoarcă acasă, în Antiohia. Paladie scrie că sfântul îşi părăsise peştera şi revenise în lume pentru că avea picioarele paralizate. Era „un corp descărnat ale cărui oase abia se ţineau unele de altele”
A revenit din deşert cu o independenţă şi o detaşare absolută în privinţa lucrurile văzute şi cu o iubire infinită pentru Dumnezeu şi pentru fraţii săi oamenii. Toată viaţa pe care Gură de Aur o va mai trăi pe pământ avea să fie marcată de virtuţile dobândite în timpul celor şase ani în deşert. „Nu-mi mai vorbiţi de munţi abrupţi, de văi pline de tufişuri, de prăpăstii, de singurătăţi inaccesibile. Toate aceste lucruri singure nu sunt de ajuns să risipească neliniştea sufletului Pentru aceasta e nevoie de flacăra pe care Hristos a aprins-o în inima lui Pavel”.
Asceza şi virtutea sfântului sunt deşarte dacă ele nu sunt puse în slujba oamenilor.
„Ceea ce îl caracterizează pe iubitorul de Hristos e faptul că se preocupă de mântuirea fraţilor săi.”„Toţi monahii care s-au retras pe vârfurile munţilor pentru a se răstigni în mii de feluri să asculte aceste cuvinte. Să-i ajute pe măsura puterilor lor pe cei aflaţi în fruntea Bisericilor,să-i încurajeze prin rugăciunile lor, prin simpatia lor, prin dragostea lor. Să ştie bine că dacă, în ciuda îndepărtării, nu-i susţin pe cei pe care harul dumnezeiesc i-a aruncat în primejdii şi i-a supus în atâtea necazuri, viaţa lor rămâne trunchiată şi înţelepciunea lor mutilată.”
„E preferabil să fii mai puţin virtuos şi să-i întorci pe ceilalţi la credinţă în loc să rămâi în munţi şi să-i vezi pe fraţii care se osândesc”
Episcopul Meletie a folosit această ocazie și l-a hirotonit în anul 381 pe Ioan diacon, treaptă în care slujeşte altarului 5 ani, şi în care conştiinţa sacerdotală se ridică pînă la acel nivel incomparabil din tratatul ,,Despre preoţie”, pe care-l înscrie şi-l publică în acestă vreme. După ce a încheiat de scris tratatul său ,,Despre preoţie”, i s-au arătat lui în vedenie Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel care i-au prorocit o viaţă de mare misiune, de mare har, şi de mare suferinţă.sf ioan gura de aur 4
Ioan, n-a întârziat să se impună în slujirea sa diaconească prin puterea şi strălucirea cuvîntului său de învăţătură şi prin îndulcirea sufletească a poporului dreptcredincios, graţie acestui cuvânt. Talentul său de dascăl îl făcuse faimos, iar oamenii îşi îndulceau cu vorbirea lui amăreala vieţii.
În 386, episcopul Flavian, succesorul Sfîntului Meletie la Scaunul Patriarhal al Antiohiei, l-a hirotonit preot, Ioan devenind un zelos colaborator al său în conducerea bisericii din Antiohia, și l-a numit predicator al bisericii mari, zidită de împăratul Constantin.
Cînd a fost să fie hirotonit întru preot, îngerul lui Dumnezeu s-a arătat simultan lui Ioan şi lui Flavian. Pe cînd Patriarhul oficia slujba hirotoniei, mulţimea a putut vedea un porumbel alb strălucitor zburînd deasupra capului celui care se hirotonea, Ioan.
În ziua în care Sfântul Ioan Gură de Aur a fost hirotonit preot, toată Antiohia a venit la biserică.
Deşi în vârstă de doar patruzeci de ani, îşi pierduse din păr, iar cel pe care îl mai avea, era aproape alb. Trupul său era mic şi foarte slab. Îmbrăcat cu singurul veşmânt pe care-l avea nu cântărea mai mult de patruzeci de kilograme .
El însuşi spune că albina, una din cele mai mici insecte zburătoare, face miere care este lucrul cel mai dulce din lume. A urcat deci curajos în amvon. La prima sa predică Sfântul Ioan Gură de Aur este emoţionat. „Văd acum acest mare oraş, acest popor atât de numeros, această mulţime uimitoare îndrep-tându-şi privirile lacome spre micimea mea ca şi cum ceva remarcabil ar trebui să iasă din gura mea.
Ioan începe o carieră extraordinară de predicator, dovedind excelente calităţi de orator şi o cultură profundă.
Ca păstor şi îndrumător sufletesc, era preocupat în chip deosebit de transformarea comportamentului ascultătorilor săi, mai mult decât să urmărească expunerea metodică a mesajului creştin.
Vreme de doisprezece ani, Ioan va predica în Antiohia în fiecare duminică și sărbătoare, iar în post, chiar în fiecare zi, apărând dreapta credință în fața unor erezii și curente anticreștine la acea vreme (pâgânismul, maniheismul, gnosticismul, arianismul, iudaismul) care, prin adepții lor, încercau atragerea a cât mai mulți adepți.
Doisprezece ani a strălucit în această treapta, în Biserica Antiohiei, luminând şi adunând în jurul său clerul de aici, cu exemplul vieţii lui: pe unii i-a atras prin înţelepciune, pe alţii i-a luminat prin învăţătură, iar pe alţii i-a adăpat cu undele Duhului .
În această perioadă el se avântă în munca mistuitoare de predicator, de păstor, de scriitor, de administrator al eparhiei, din încredinţarea Episcopului Flavian, care era bătrân. Ioan e prezent în toate zilele la biserică şi în toate părţile comunităţii, unde persoana sa era necesară sau dorită. El e prezent, de asemenea, în orice parte a oraşului Antiohia, unde un caz deosebit îl reclama a fii acolo.
Predicile, panegiricele, cuvîntările sale ocazionale, mîngîierile sale duhovniceşti, munca sa pentru îngrijirea săracilor, a blonavilor, a orfanilor, procesiunile sale etc. făcuseră din el un adevărat înger al cetăţii.
Discursul său era întotdeauna clar şi armonios, înfrumuseţat cu multe exemple potrivite. Fiind un orator atât de priceput în însuşirea cuvintelor şi un profesor atât de iubit, ca nu exista nimeni în oraş care să nu vrea să-l asculte. Când se răspândea ca Ioan va propovădui, poporul venea în valuri către biserică . sf ioan gura de aur 3
Dărâmarea statuilor împăratului Teodosie şi ale membrilor familiei sale, în anul 387, din cauza cuantumului neobişnuit al obligaţiilor fiscale, a adus locuitorilor Antiohiei ameninţarea cu exterminarea totală. Episcopul Flavian a plecat la Constantinopol spre a cere clemenţă împăratului Teodosie, iar Sfântul Ioan a rostit de-a lungul întregului post 21 de omilii, numite Omiliile despre statui, în care consolează şi încurajează pe credincioşii îngroziţi, dar face şi operă morală, combătând păcatele şi arătând deşertăciunea lucrurilor de aici. Omilia 21-a, finală, anunţă rezultatul fericit al intervenţiei lui Flavian care aducea iertarea celor vinovaţi.
În timpul celor 12 ani de predică, numele predicatorului din Anti¬ohia a crescut din ce în ce mai mult, iar faima lui ajunsese pînă în ca¬pitala imperiului, în Constantinopole. Şi pe cînd toţi credincioşii din Antiohia se gândeau ca loan să-i urmeze bătrînului Flavian pe scaunul Antiohiei, Dumnezeu a rînduit ca viaţa lui să ia o altă cale .

III. SFÂNTUL IOAN GURĂ DE AUR, PATRIARHUL CONSTANTINOPOLULUI – EPISCOPUL MONAH PRIN EXCELENȚĂ
În anul 397 patriarhul Nectarie cel care păstorea Biserica din Constantinopol a trecut la Domnul, Imperiul de Răsărit fiind condus de către împăratul Arcadius, care, aflând că Ioan, marele luminător, face parte din rândul preoţilor din Antiohia, l-a adus de acolo în Constantinopol şi a recomandat episcopilor adunaţi aici să-l promoveze prin harul divin şi să-l declare păstor al acestei cetăţi, cu toate că erau mulţi pretendenţi la acest scaun, printre care şi un preot, Isldor, susţinut de Teoiil arhiepiscopul Alexandriei; totuşi Dumnezeu a rinduit ca pe scaunul care fusese onorat, puţină vreme, de sfîntul Grigore din Nazianz înainte de Nectarie, să fie înălţat sflntul loan Gură de Aur. Şi Dumnezeu a împlinit lucrul acesta prin Eutropiu, primul ministru al împăratului Arcadiu. Eutropiu îl cunoscuse pe sfântul Ioan în timpul unei călătorii în Antiohia şi aflase de vredni¬cia și de talentul său oratoric. Şi pentru că Eutropiu se temea şi de împotrivirea poporului antiohian, care n-ar fi fost de acord cu plecarea predicatorului lui iubit, dar şi de un refuz din partea lui loan, pe care-l ştia tare ambiţios şi cu totul legat de oraşul său natal, a recurs la o viclenie : a convins pe împărat să scrie guvernatoru¬lui Antiohiei să-l trimită pe loan la Constantinopole fără să prindă de veste poporul. Şi astfel guvernatorul l-a poftit într-o zi pe preotul loan să-l însoţească în afară de oraş pentru a vizita bisericile mucenicilor; acolo, l-a suit într-o trăsură şi a poruncit să-l ducă la Constantinopole. Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, care dorea să-şi pună omul lui pe scaunul episcopal din capitala imperiului, s-a împotrivit la început, dar până la sfârşit a fost silit, vrînd-nevrînd, să-l hirotonească, fiindu-i teamă deEutropiu. Hirotonirea sfântului loan ca arhiepiscop al Constantinopoluului s-a făcut la 17 decembrie 397, iar intronizarea, la 28 februarie 398.
Astfel, după moartea arhiepiscopului Nectarie al Constantinopolului, în 397, Sfântul Ioan Sfântul Ioan Gură de Aur devine, datorită influenței lui Eutropiu, primul-ministru al împăratului Arcadiu, și împotriva voinței arhiepiscopului Teofil al Alexandriei, arhiepiscop al Constantinopolului (februarie 398).
Într-o zi, Asterius, comitele Orientului, l-a anunţat pe Sfântul Ioan că dorea să viziteze biserica martirilor aproape de Antiohia, Sfântul Ioan Gură de Aur a acceptat să-l însoţească. Vizita la o biserică unde sunt îngropate trupuri de martiri este un lucru profitabil pentru orice om. Chiar dacă acest om este comitele Orientului, ca Asterius. Acceptă deci întâlnirea.
Biserica martirilor era situată la ieşirea din Antiohia, pe malurile Orontesului, aproape de poarta Romanesia. Era la sfârşitul lui noiembrie.
Întâlnirea era fixată pentru seară. Comitele era un om ocupat. Un comite n-are timp să viziteze bisericile decât seara. Sfântul Ioan Gură de Aur a fost punctual la întâlnire. Când a început să se însereze, Sfântul Ioan Gură de Aur, îmbrăcat cu singurul său veşmânt, căci niciodată nu a avut două, era prezent la poarta Romanesia şi îl aştepta pe Asterius. Comitele a fost punctual şi el.
Sfântul Ioan Gură de Aur s-a dus la poarta Romanesia cu căruţa sa cu măgar. Comitele a venit cu o trăsură trasă de cai de rasă, împodobită cu emblemele imperiale în aur. La poarta Romanesia comitele 1-a invitat pe sfânt să facă drumul de la poartă la biserică în trăsura sa. Sfântul Ioan Gură de Aur a acceptat. A urcat alături de comite în trăsura capitonată cu mătase şi catifea. Apoi au plecat amândoi spre biserica martirilor. Era aproape noapte.sf ioan gura de aur 5
De îndată ce caii au pornit, Comitele i-a spus lui Sfântul Ioan Gură de Aur că nu are de gând să viziteze biserica martirilor. Asterius l-a rugat politicos să-l scuze pentru că a minţit. De altfel trăsura cu embleme imperiale a apucat pe un cu totul alt drum decât cel care-l ducea la biserica martirilor. Comitele primise ordin de la împărat să-1 expedieze pe Sfântul Ioan Gură de Aur la Constantinopol în cel mai discret mod posibil.
În prima localitate după Antiohia, trăsura imperială aştepta împreună cu doi poliţişti în civil, cu doi „curioşi”, cum se numeau în acea epocă membrii poliţiei secrete. Sfântul Ioan Gură de Aur s-a mirat aflând că împăratul îl cunoaşte. Comitele a surâs şi i-a explicat că împăratul avea un serviciu secret, o armată întreagă de „curioşi”, care îi comunica tot ce se întâmpla în lumea întreagă.
În acest timp, căruţa şi măgarul său îl aşteptau la poarta Romanesia. Dar sfântul nu va mai reveni niciodată. Pleca împreună cu cei doi „curioşi” spre Constantinopol. Mergea să devină episcop. Nu se gândise niciodată la asta. Şi acum trăsura imperială îl conducea spre sediul episcopal. Sfântul Ioan Gură de Aur ştia că era slujitorul Domnului. Din această pricină accepta totul. N-avea decât o singură grijă: să-şi păstreze „sufletul curat, restul nu are nici o importanţă”.
În trăsură se ruga. Fiindcă Sfântul Ioan Gură de Aur ştia că Domnul e întotdeauna aproape de oameni. Chiar într-o trăsură cu embleme imperiale. „Eu sunt Dumnezeu Care este aproape, nu Dumnezeu Care e departe”63 spusese Creatorul. Oamenii îl pot frecventa pe Dumnezeu la orice oră şi în orice loc. I se pot adresa Lui chiar în această trăsură cu doi „curioşi”.
Covîrşitorul său har de înţelepciune, de viaţă ascetică, şi de putere în cuvînt, a făcut ca Sfîntul Ioan să fie chemat a fi Patriarh al Constantinopolului
În privinţa aspectului fizic, Sfântul Ioan Gură de Aur era mic de statură şi plăpând, avea faţa plăcută, dar slăbită de post şi suferindă, obrajii traşi, fruntea înaltă, liberă şi ridată, proeminentă, capul pleşuv, urechile puţin mari, un chip plat, cu barbă, ochii adânci erau ca două torţe arzând şi deosebit de ageri şi de pătrunzători. Stomacul îi crea des probleme şi adesea febră. Era foarte sensibil la frig. La fizic nu avea nimic prin care să se impună mulţimii. Întreaga sa viaţă era în ochii vii şi strălucitori şi în voce, relativ slabă dar de o rară putere de persuasiune . sf ioan gura de aur 1
Gusturile sale erau dintre cele mai simple, iar viaţa sa, de o austeritate continuă. Era o natură delicată, simţind cu putere lucrurile şi traducându-şi impresiile într-un mod tranşant. Graţios, bun, afectuos şi vesel cu cei apropiaţi, rămânea, în relaţiile sale exterioare, tot timpul rezervat. Când era atacat sau calomniat, refuza polemicile, şi nu i-a plăcut să răspundă la provocări. În faţa duşmanilor fără conştiinţă, el a avut scrupule şi nu şi-a valorizat drepturile.
Ajuns arhiepiscop al Constantinopolei, sflntul Ioan Gură de Aur a socotit o datorie sfîntâ să lucreze pentru Însănăto¬şirea vieţii bisericeşti.
Îşi dorea cu ardoare sa îndrepte situaţia în care se afla Biserica. Având toate atuurile care sunt necesare unui păstor, inteligent peste măsură şi cu mult tact marele ierarh îşi intra în drepturi şi în datoriile pe care le are faţă de Biserica lui Hristos.
Luând titulatura de patriarh al Constantinopolului, el a început prin a stârpi neregulile şi abuzurile mediului clerical al capitalei, suprimând luxul reşedinţei episcopale, pe care l-a înlocuit cu o simplitate călugărească, a vândut totul şi a lăsat pereţii goi, cu banii obținuți a ridicat un azil pentru străini în Constantinopol, spitale, încredinţând administraţia preoţilor cuvioşi , surplusul folosindu-l pentru săraci. A trimis tot personalul, ustensilele culinare şi toată instalaţia din bucătăria luxoasă la bucătăriile azilurilor pentru săraci.
A zidit spitale pentru bolnavi, case de adăpost pentru bătrîni şi săraci; a organizat într-un mod sistematic opera de asistentă socială. El este nu numai un critic nemilos al scăderilor contemporanilor săi, ci şi un organizator neîntrecut al asistenţei sociale, după modelul celei de la Cezareea Capadociei. El a fost supranumit „ambasadorul săracilor”.
A pus să i se aducă un pat de scânduri şi o cuvertură. Avea în camera sa doar icoana Sfântului Pavel deasupra mesei de lucru.
De la venirea lui Sfântul Ioan Gură de Aur, palatul episcopiei din Constantinopol fusese transformat în mănăstire. Sfântul găsise în curte imense blocuri de marmură rară pe care Nectarie le comandase de departe, plătindu-le foarte scump, pentru a îm¬podobi palatul episcopal. El le-a vândut dând ca de obicei săracilor banul provenit din vânzare.
Astfel suprimat luxul reşedinţei episcopale şi a introdus traiul modest si auster monahal.
Un singur personaj n-a vrut să creadă la început că Sfântul Ioan Gură de Aur ducea o astfel de viaţă. Era bătrânul episcop Acachie. Un amic al lui Sfântul Ioan Gură de Aur. Acachie a dus primul mesaj al lui Sfântul Ioan Gură de Aur la papa Romei. El stătea în provincie. Venea la Constantinopol pentru diferite afaceri.
Aflând de sosirea lui Acachie, Sfântul Ioan Gură de Aur l-a rugat să fie oaspetele său în palatul episcopal. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a explicat lui Acachie că existau nenumărate camere în palat şi că n-ar fi corect să locuiască altundeva. Bătrânul episcop a fost fericit de această invitaţie. Pentru el era un lucru la care nu visase niciodată. El, Acachie, episcop de provincie, să fie găzduit în marele palat al episcopului Constantinopolului.
Această onoare îl copleşea şi a acceptat foarte fericit invitaţia lui Sfântul Ioan Gură de Aur. Povestind la întoarcerea sa că locuise la Constantinopol în însuşi palatul episcopului, Acachie ar fi avut tot atât succes cât ar fi avut dacă ar fi spus că a fost oaspetele împăratului. Acceptă deci invitaţia. A fost condus în camera sa din palat. Era o cameră exact asemănătoare celei a lui Sfântul Ioan Gură de Aur, cu un pat de scânduri, o cuvertură şi pereţii goi.
Acachie a fost înmărmurit şi a crezut că prietenul său Sfântul Ioan Gură de Aur îşi bătea joc de el. Se aştepta să fie invitat într-o cameră de dormit împodobită cu covoare, cu un pat moale, cu servitori. Aşa era normal să fie camera prietenilor la un episcop. Acachie a crezut că i s-a oferit pentru dormit odaia vizitiului. Numai odaia unui vizitiu putea fi atât de sordidă. Acachie a părăsit pe loc palatul episcopal. Din clipa aceea a devenit duşmanul de moarte al lui Sfântul Ioan Gură de Aur.sf ioan gura de aur 6
Degeaba i s-a explicat că episcopul Constantinopolului dormea într-o cameră asemănătore. Degeaba. Acachie nu putea crede asta. Sfântul Ioan Gură de Aur îşi bătuse joc de el oferindu-i odaia unui sclav. Din ziua aceea şi până la sfârşitul vieţii sale Acachie va căuta să răzbune această umilinţă.
Sfântul Ioan Gură de Aur, cercetează cu atenţie conduita clerului şi a monahilor din oraş şi din jurul oraşului, chemând pe toţi la ordine şi luând măsurile corespunzătoare pentru fiecare. A interzis preoţilor să folosească darurile pentru cei săraci în propriul lor interes, iar călugăriţelor şi diaconeselor să locuiască la clerici. Văduvelor le-a cerut purtare ireproşabilă.
A fost nevoit să dea afară un număr mare de clerici dintre cei găsiţi în neregulă iar pe alţii doar i-a dojenit, atrăgându-şi ura celor vătămaţi. Arătându-se încă de la început foarte aspru cu păstoriţii, a sperat să îndrepte viaţa clericilor de sub jurisdicţia sa însă această speranţă de îndreptare nu a făcut altceva decât să stârnească mânia lor. Criticile sale îndreptate împotriva corupţiei şi a depravării i-au adus însă duşmani.
Aceştia uneltesc împotriva ierarhului, denigrându-l în faţa credincioşilor, invocând ca motiv că Ioan nu avea invitaţi la masă şi nu accepta invitaţii la masă. Ei ţesură împotriva lui tot felul de calomnii, mergând până acolo încât sa-i falsifice unele omilii, prezentându-le ca fiind îndreptate împotriva împărătesei şi a altor persoane de la curtea imperială.
Din cauza mai multor nedreptăți comise de Eudoxia, care, după căderea lui Eutropiu, ajunsese suverană absolută în Imperiul Bizantin, Sfântul Ioan Sfântul Ioan Gură de Aur a acuzat, în cuvântările sale, starea de decadență a elitelor imperiale, atrăgându-și adversitatea mai marilor bizantini, în primul rând a împărătesei Eudoxia.
Mustrările pe care le făcea actualul Patriarh nu se rezumau doar la adresa clericilor, acestea au ajuns şi la cei de neam nobil aprinzând mânia lor împotriva sa.
Chiar în faţa lui, în timp ce predica, se afla un grup de doamne ale palatului care aparţineau aristocraţiei. In fruntea lor se aflau trei prietene ale împărătesei care se numeau Marsa, Castricia şi Eugrafia. De fiecare dată când le vedea pe aceste femei la biserică Sfântul Ioan Gură de Aur avea impresia că ele IL ofensau pe Dumnezeu şi Biserica. In special Eugrafia, care era cea mai în vârstă dintre cele trei femei.
Biograful lui Sfântul Ioan Gură de Aur spune că Eugrafia se farda ca un idol egiptean. îşi vopsea violent genele şi sprâncenele, îşi farda faţa şi purta toalete extravagante. In acea epocă, moda cerea o coafură care
aducea în vârful capului părul buclat şi frizat, astfel încât să acopere fruntea de la o tâmplă la cealaltă. Cu puţin timp în urmă, această coafură fusese purtată numai de prostituate.
Sfântul Ioan Gură de Aur nu le putea vedea pe aceste aristocrate fără să-şi aducă aminte de faptul că ele aveau în casele lor vase de noapte din argint. Le-a privit în ochi şi le-a spus: „ Ce preţ credeţi că au excrementele voastre ca să le adunaţi în vase de argint? ”
Şi vocea lui a devenit energică: „Plecaţi bine urechea. Nu mai îndemn, poruncesc în mod imperativ. Aveţi libertatea de a vă supune sau nu. Dacă persistaţi în această greşeală, nu o voi tolera şi vă voi interzice să intraţi în această biserică. Păgânii îşi bat joc de noi şi consideră religia noastră un mit. Vă poruncesc deci să vă descotorosiţi de aceste podoabe, de aceste oale de noapte şi să daţi preţul lor săracilor, să nu mai perseveraţi în această nebunie. Împotriviţi-vă dacă vreţi, protestaţi împotriva mea; nu voi da înapoi în faţa nimănui. Când voi da seama la tribunalul lui Hristos, veţi fi oare acolo ca să mă apăraţi? Cum deci? Atâţia săraci asediază Biserica şi ea cu atâţia copii bogaţi se vede incapabilă să-i ajute? Unul e ghiftuit, în timp ce altul moare de foame. Unul îşi depune excrementele în vase de argint, iar celălalt n-are pâine. Nebunie! Cruzime!”
Şi Sfântul Ioan Gură de Aur o privea pe Eugrafia pictată ca un idol egiptean şi împodobită cu noua coafură a prostituatelor. Potrivit lui Paladie, Sfântul Ioan Gură de Aur i-a spus:
„ De ce vă siliţi trupul să întinerească când el nu poate face asta? Vă aduceţi buclele părului pe frunte după moda prostituatelor pentru a-i înşela pe cei care vă văd, dar, credeţi-mă, prin aceasta nu faceţi decât să vă recunoaşteţi ridu¬rile.”
Privindu-le decolteurile el spunea că femeile care îi stârnesc pe bărbaţi pe stradă, la palat, sunt nişte criminale. Aceste femei trebuie să înceteze să-şi arate decolteurile. Fiindcă e un atentat împotriva bărbaţilor care le privesc. „ Văd în atentatul vostru un lucru îngrozitor şi ticălos pe care nu-l presupune nici măcar crima celui care otrăveşte sau cea a asasinului. Căci asasinul şi cel care otrăveşte nu distrug decât trupul semenului lor, în timp ce aceste femei îi distrug sufletul. Voi aduceţi moartea pentru chipul lui Dumnezeu.”
Sfântul Ioan Gură de Aur ştie că a declanşat un mare scandal dojenindu-i pe bogaţi.
Bogaţii, spune el, îl supără în permanenţă pe Domnul. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea că bogaţii sunt nişte hoţi, în sensul că „Sfânta Scriptură ne învaţă: nu furăm numai când luăm ceva de la celălalt; furăm şi când nu împărţim ceea ce avem.”
Un bogat este ca o fiară sălbatică. „Bogatul nu are nimic dacă nu are totul, spu¬nea Sfântul Ioan Gură de Aur; un bogat nu este un om, însăşi faţa lui îi arată firea de fiară. Chiar şi fiarele sunt mai puţin nemiloase, unghiile lor sfâşie mai puţin.”
El spunea: „Mulţi mă acuză pentru că-i acuz mereu pe cei bogaţi, dar o fac doar pentru că aceştia îi atacă mereu pe cei săraci. Da, îi atac pe cei bogaţi, sau mai bine zis nu pe cei bogaţi, ci pe cei care îşi folosesc rău bogăţia lor!”
„Bogaţii sunt copiii mei, dar şi săracii sunt copiii mei.” Le spunea că vrea să-i mântuiască: „ Te smulg din lăcomie, te fac simpatic tuturor şi îţi asigur împărăţia cerurilor. Te iubesc… Cine altcineva îţi va vorbi de patima ta? Eu vreau mântuirea ta, sunt medicul tău. Nu mă tem decât de un singur lucru: de păcat.”sf ioan gura de aur 5
După această omilie a episcopului, bogaţii au încetat să mai vină la biserică.

La începutul arhiepiscopatului său lucrurile au mers bine ; chiar îm¬părăteasa Eudoxia îl preţuia, că în timpul ducerii unor sfinte moaşte de la Biserica Mare din Constantinopole la Biserica sfîntului Toma din afară de oraş, împărăteasa a urmat pe jos în timpul nopţii cortegiul, iar în predica rostită cu acest prilej, arhiepiscopul laudă zelul şi credinţa împărătesei.
Dar măsurile administrative, reformele introduse în viaţa clerului şi predicile sale, care biciuiau pe faţă viciile, au creat duşmănii şi ne¬mulţumiri.
Talentul său oratoric excepţional, slujbele şi procesiunile sale pompoase, grija şi atenţia deosebită, pentru sufletele credincioşilor, dragostea fierbinte cu care aceştia îi răspundeau, în fine toată lucrarea înnoitoare pe care el o iniţiase şi o conducea cu atâta succes au atras patriarhului pizmă mistuitoare din partea celor care nici pe departe nu puteau fi comparaţi cu el.
Astfel ca Teofil al Alexandriei s-a aliat cu împarăteasa Eudoxia care vedea în ierarhul ascet şi milostiv un opozant neînduplecat faţă de viciile sale, hotărând ca să-l elimine pe Ioan.
În aceste momente, pe lânga cursa care i se întindea Sfântului Ioan are loc şi conflictul dintre ierarh si Eutropiu, acesta din urmă fiind şi cel care a organizt de fapt alegerea sa ca episcop. Acesta conflict sa declanşat pe fondul disputei privind retragerea dreptului de azil pe care îl avea Biserica.
Animozitatile sunt intensificate dupa ce Sfântul Ioan ii primeste pe Fratii Lungi, acuzati de origenism si alungati din Egipt de patriarhul Teofil, pe care ii gazduieste, fara a intra in comuniune cu ei. Desi Fratii Lungi i-au adresat lui Ioan o plangere impotriva lui Teofil, iar Arcadie îi acordă puterea lui Ioan să-l judece pe Teofil acesta nu o face.
Împaratului Arcadiu, il convoaca pe Teofil la Constantinopol pentru a raspunde acuzelor aduse de ei. Teofil isi ia o serie de precautii, trimitandu-l inainte pe episcopul Epifanie de Salamina, care urma sa-l acuze pe Ioan de origenism. Acesta isi da seama de intriga si se intoarce in Salamina.
Teofil vine la Constantinopol insotit de 26 de episcopi si, raliindu-si inca 10 episcopi nemultumiti si trei vaduve care se considerau nedreptatite de Ioan, la care se adauga insasi imparateasa Eudoxia.
Sinodul fiind prezidat de către mitropolitul Pavel al Heracliei, pe baza celor 29 de acuzaţii formultate de doi diaconi de la Constanitinopol, excomunicaţi de Sfântul Ioan pentru crimă şi adulter.
Împărăteasa Eudoxia, l-a convocat pe Ioan la sinod pentru a se dezvinovăţi de acuzele aduse de cei nemulţumiţi de măsurile sale. Ioan nu se prezintă la sinod şi pentru refuzul său de a se prezenta în faţa unui sinod improvizat de adversarii săi, sinodul la depus ilegal din scaunul patriarhal al Constantinopolului. Dată fiind sentinţa sinodului şi ratificarea ei de către împaratul Arcadie, Ioan este arestat şi trimis în exil la Praenetum, în Bitinia, în anul 403 .
Dumnezeu insa nu a suferit aceasta condamnare pe nedrept si a trimis foc si cutremur care a cuprins si a afectat cea mai mare parte a orasului. Insăși Biserica din Constantinopol a fost cuprinsa de flacari, palatele imparatesti s-au daramat iar poporul, vazand aceste lucruri, s-a ridicat intru apararea pastorului sau.
Poporul era de partea păstorului şi-l iubea cu atâta ardoare datorită predicilor sale vii, calde şi răscolitoare dar şi pentru dragostea şi ocrotirea pe care marele ierarh le oferă necondiţionat.
Astfel că exilul nu a durat multa vreme, deoarece, inspaimantat de miscarile populatiei si de cutremurul puternic care a avut loc in acea perioada, il recheama in scaun.
Populatia il primeste triumfal. Cu aceasta ocazie, el tine o predica in Biserica Sfintilor Apostoli, fara a critica in vreun fel curtea imperiala. Ba mai mult, a doua zi, el tine o predica in care vorbeste in termeni deosebiti la adresa imparatesei.

IV. SFÂRȘITUL PĂMÂNTESC ȘI CANONIZAREA SFÂNTULUI IOAN GURĂ DE AUR

Pacea nu a durat mult, pentru că Sfântul Ioan intră din nou în conflict cu împărăteasa şi i se interzice să slujească în biserică. Ioan critica din nou dezmatul si zarva care s-au iscat cu ocazia sarbatoririlor ocazionate de ridicarea unei statui de argint a imparatesei Eudoxia, nu departe de biserica unde slujea Ioan. Evenimentele s-au precipitat dupa ce Sf. Ioan predica de ziua Sf. Ioan Botezatorul, incepandu-si predica astfel: „Din nou Irodiada se agita; din nou se tulbura; din nou danseaza si cere din nou capul Sf. Ioan pe tava”. Acest lucru a fost vazut de dusmanii sai ca un afront la adresa imparatesei, care nu si-a ascuns nicidecum resentimentele. Aceste cuvinte au fost considerate ca fiind o aluzie directa la adresa imparatesei Eudoxia. Suparata, ea cere imparatului sa-l trimita pe Ioan in exil, pe motiv ca si-a preluat functiile sacerdotale in mod ilegal, imparatul ii porunceste sa nu mai slujeasca, insa Ioan refuza sa se supuna.
Ca urmare, i se interzice sa foloseasca vreo biserica. Ioan respecta de aceasta data porunca imparatului si se aduna cu toti credinciosii in cladirea bailor publice, numita Constantiniana, unde s-a facut slujba de priveghere, iar catehumenii au fost botezati.sf ioan gura de aur 2
Aceste evenimente se petreceau in perioada Pastilor. A treia zi dupa Pasti, Ioan este arestat, iar dupa Rusalii a fost trimis in exil, după două luni de la prima exilare.
De data asta chiar Sfantul Ioan s-a dat pe sine ostasilor care venisera sa-l lege, invatandu-i chiar pe acestia cum sa-l ia pe ascuns la adapostul intunericului, astfel incat sa nu prinda de veste poporul, sa-i impiedice. De ce a facut el aceasta? Pentru ca a inteles ca Dumnezeu desi ii aratase ca el este neprihanit, totusi, voia Lui intru suferinta se vadeste.
Insotit de o trupa de soldati traci, el este imbarcat cu destinatia Cucuzis sau Arabissos in Armenia Mica. În scaunul ramas vacant, a fost ales Arsacius.
Inainte de a pleca din nou in exil, Ioan a intervenit prin scrisori pe langa papa Inocentiu, Venerius de Milan si Chromatius de Aquileia, cerandu-le sprijin. Papa Inochentie I a protestat împotriva surghiunirii Sf. Ioan, dar fără folos.
Papa se adreseaza familiei imperiale, trimitand o scrisoare printr-o delegatie, in scrisoare el anunta o serie de pedepse pentru intriganti. Astfel, in cazul lui Arsacius, cel care i-a luat locul lui Ioan, sa fie oprit de la Sf. Taine, iar Teofil, sa fie caterisit si anatematizat. Delegatia a fost insa sechestrata si oprita sa intervina in evenimente. La aflarea acestei stiri, imparatul Arcadie a dispus ca Marian, prefectul orasului, si fiii sai sa fie ucisi, si a pedepsit-o personal pe imparateasa, imparatul ii scrie papii Inocentiu.
Papa insista pentru convocarea unui sinod la Tesalonic care sa il judece pe Teofil. Sinodul nu se va tine.Tensiunea cu Biserica din Apus se aplaneaza numai dupa ce Atticus, patriarh de Constantinopol, trece din nou in diptice numele episcopului Ioan.
Viata in exil nu a fost deloc ușoară; în pofida bolii care ii macina trupul, Sf. Ioan s-a daruit trup si suflet activitatii pastorale, reputatia sa atragand un numar din ce in ce mai mare de credinciosi, intrucat popularitatea sa era in crestere si in conditiile nemiloase de exil, inamicii sai intervin pe langa imparat, care il trimite intr-un loc cu totul neprielnic pentru sanatatea deja subrezita a marelui Ierarh, si anume la Pityum, un orasel pe malul rasaritean al Marii Negre.
El nu rezistă călătoriei si își dă duhul la Comana in Pont, la 14 septembrie 407.
În ajunul zilei de 14 septembrie cand Biserica sarbatoreste Inaltarea Sfintei Cruci, Sfantul Ioan a avut două vedenii minunate. Intr-una din ele i s-au aratat Sfintii Apostoli Petru si Ioan care l-au intarit in rabdarea lui. In cea de-a doua i s-a aratat Sfantul Mucenic
Vasilisc, a carui Sfinte Moaste erau in Biserica din acea localitate, si anume, Comana, spunandu-i: “Curaj, frate Ioane, caci maine vom fi impreuna inaintea Stapanului”.
Sfântul s-a arătat apoi preotului care avea grijă de biserică şi i-a spus: „Pregăteşte un loc pentru fratele meu Ioan, căci iată că soseşte.”
Astfel, intarit fiind, Sfantul Ioan Gura de Aur a slujit a doua zi, pe data de 14 septembrie, Sfanta Liturghie, s-a impartasit cu Sfintele Taine si asezandu-se pe scaun si-a dat sufletul in mainile Domnului, rostind aceste cuvinte care i-au fost sprijin intreaga viata:“Slava lui Dumnezeu pentru toate!” Asa a fost, si asa trebuia sa fie, caci se cuvenea ca unei vieti stralucite sa urmeze un sfarsit stralucit.
Atat de mare a fost cinstirea Sfantului Ioan, incat Biserica i-a mutat ziua de pomenire de pe data de 14 septembrie, pe data de 13 noiembrie, pentru a nu fi cu nimic umbrită pomenirea Sfântului, de marea sărbătoare a Înălțării Sfintei Cruci.
Aflând despre moartea Sfântului Ioan, papa Inochentie scrie către împăratul Arcadie: „Sângele fratelui meu Ioan strigă către Dumnezeu asupra ta împărate, precum de demult sângele dreptului Abel striga asupra lui Cain, ucigătorul de frate; şi cu adevărat va fi răzbunat, pentru că în vreme de pace ai ridicat prigoană asupra Bisericii lui Dumnezeu. Tu ai izgonit pe păstorul ei cel adevărat şi împreună cu dansul ai izgonit şi pe Hristos Dumnezeu; iar turma ai încredinţat-o năimiţilor şi nu păstorilor” oprindu-l pe el şi pe Eudoxia de la Dumnezeieştile Taine şi dând anatemei pe toţi cei ce au izgonit pe Sfântul Ioan.
Trupul sau a fost inmormantat in Komana, unde a si ramas vreme de 30 de ani. sf ioan gura de aur 6
Peste treizeci de ani, Teodosie cel Tânăr, fiul împăratului Arcadie, va scoate din mormântul de la Comana rămăşiţele pământeşti ale Sfântului şi le va aduce la Constantinopol, unde au ajuns în ziua de 27 ianuarie 438 – zi în care era comemorat înainte de reforma calendarului – şi au fost primite în triumf de mulţimile credincioşilor. Sfintele Moaște au fost duse mai intai in Biserica Sfantului Apostol Toma, numita “a lui Amantie”, iar dupa aceea la Biserica Sfanta Irina. A doua zi, dis de dimineata, Sfintele sale Moaste au fost asezate intr-o mult cinstita lacra, iar mai apoi duse in Biserica Sfintii Apostoli. Cand a fost asezat in mareata biserica, din gura Sfantului Ioan s-au auzit cuvintele: “Pace tuturor”.
Cortegiul a fost intampinat de catre imparatul Teodosie II, care, „plecandu-si fruntea si fata pe racla, s-a rugat pentru parintii sai, sa fie iertati pentru cele ce din nestiinta au gresit”
Cu mare cuviinta, mai apoi, racla cu Sfintele Moaste a fost ingropata in pamant, in Sfantul Altar, langa Moastele Sfantului Grigorie Teologul, iar cand se savarsea Sfanta Liturghie, a carui autor si era sfantul, se faceau mari minuni.
Ava Atanasie ne povestea că a auzit de la Irina, sora episcopului Adelfie :
Când Ioan Gură de Aur, episcopul Constantinopolei, a fost surghiu¬nit în Cucuson, a găzduit în casa noastră. Cit a stat la noi, noi am avut mare îndrăznire şi dragoste către Dumnezeu. Fratele meu, episcopul Adelfie, mi-a spus : Cînd a murit fericitul Ioan în surghiun, m-a cuprins o durere nespus de mare, că acest bărbat, dascălul întregii lumi, care a înveselit cu cuvintele sale Biserica lui Dumnezeu, n-a adormit întru Domnul pe scaunul său. Şi eu m- am rugat lui Dumnezeu, cu multe la¬crimi, să-mi arate în ce stare se află el. După ce m-am rugat multă vreme, într-o zi, am căzut în extaz şi am văzut un bărbat frumos la chip, care m-a luat de mână şi m-a dus într-un loc luminos şi slăvit. Acolo mi-a arătat pe predicatorii credinţei şi pe dascălii Bisericii. Eu mă uitam de jur împrejur să văd pe cel pe care-l doream, pe marele Ioan. După ce mi-a arătat pe toţi şi mi-a spus numele fiecăruia, m-a apucat iarăşi de mînă şi m-a scos afară. L-am urmat întristat că n-am văzut împreună cu părinţii pe cel întru sfinţi loan. La ieşire, cel ce stăteu la poartă, văzându-mă -mă trist, mi-a spus: Nici unul din cei care vin aici nu iese întristat! Eu i-am răspuns :Asta mi-i durerea, că n-am văzut cu ceilalţi dascăli pe prea iu¬bitul meu loan, episcopul Constantinopolei. Acela m-a întrebat iarăşi :Vorbeşti de loan, dascălul pocăinţei ? Da, i-am răspuns eu. Pe el, mi-a spus acela, nu-l poate vedea om în trup, pentru că el stă acolo unde este tronul Stâpînului.
Pomenirea mutarii Sfintelor sale Moaste din Komana, in Constantinopol, se face pe data de 27 ianuarie.
Cinstirea sfintelor sale moaște s-a generalizat inca din secolul al IX-lea.
Conciliul Ecumenic din Calcedon, în anul 451, l-a proclamat Învăţător al Bisericii, iar papa Pius al X-lea l-a constituit patronul ceresc al predicatorilor creştini.
Sfântul exilat, chinuit, gol, urmează lui Hristos până la sfârşitul său pe Golgota. Un astfel de suflet ca al sfântului a cuprins în sine lumea şi durerea, dorinţele şi rugăciunile tuturor oamenilor. Isihast, purificat prin atâtea umilinţe, părinte, dascăl, orator, vas ales, strălucit episcop, aproape fără egal, el rămâne Omul lui Dumnezeu şi credincioasa slugă, bărbatul doririlor aşa cum cântă Biserica la sărbătorile marilor ierarhi.
Sfântul Ioan Gură de Aur, numit de contemporanii săi «Hrisoroas», adică: «rîu în ale cărui valuri curge aur», numele acesta i-a fost dat de marele epistolograf Isidor Pllusiotul. a primit supranumele de «Hrisostom», adică Gură de Aur, dat de o femeie simplă din popor, în timp ce asculta cu nesaţ predicile lui minunate şi cu totul înflăcărate: „Invăţătorule -zice ea – sau Ioane Gură de Aur, ai adâncit fântâna sfintelor tale învăţături, dar funia minţii noastre este scurtă şi nu poate să o ajungă.”
Unul dintre hramurile Paraclisului Catedralei Mântuirii Neamului este închinat Sfântului Ioan Gură de Aur. În sfântul lăcaș se află și un fragment din Sfintele Sale Moaște.

Preot dr. Arsulescu Ion Sebastian
Parohia Rucărul de Jos
Colaborator ZiarExclusiv

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.