Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, la care ne cheamă Biserica noastră ortodoxă dreptmăritoare pe 2 februarie în fiecare an, se referă la un sfânt eveniment din istoria vieții pământești a Mântuitorului nostru Iisus Hristos, și anume aducerea Lui la Templu din Ierusalim, la 40 de zile după Naștere, de către Sfânta Fecioară Maria și bătrânul Iosif, spre a fii înfățișat și închinat Domnului, după prescripțiile morale ale legii, acolo fiind întâmpinat de către dreptul Simeon și proorocița Ana. Vizita este întotdeauna un prilej de bucurie atunci când aștepți pe cineva drag sufletului tau, iar întâmpinarea este nerăbdarea ce te împinge să faci tu primul pas către cel venit. Sărbătoarea Întâmpinării Domnului își ia numele tocmai de la gestul făcut de Dreptul Simeon, și iată că așa cum sărbătorim Nașterea, Botezul și alte momente importante din Viața Mântuitorului, legat de momentul întâmpinării Domnului, sărbatorim gestul facut de om. Pentru că Simeon L-a primit  în brațele sale, venirea lui Hristos la Templu s-a numit ,,Întâmpinare“. 

Praznicul Întâmpinării Domnului, are aceeași importanță ca și celelalte praznice împărătești, deoarece ne mijlocește înțelegerea venirii în lume a Mântuitorului Hristos. Întruparea Mântuitorului nostru Iisus Hristos am sărbătorit-o cu bucurie de praznicul Nașterii Domnului, în 25 decembrie, zi în care prin lucrarea Duhului Sfânt și prin smerenia Maicii Domnului, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, s-a facu om, zi în care întreaga creație s-a bucurat de venirea Stăpânului ei. La opt zile de la Naștere, Mântuitorul a fost tăiat împrejur și a primit numele Iisus, eveniment pe care l-am praznuit la 1 ianuarie. Nașterea, ca și Tăierea împrejur, au avut loc în Betleem.

Bucuria duhovnicească pe care am trăit-o cu o caldă și adâncă emoție cu prilejul Nașterii Domnului nostru Iisus Hristos, o retrăim și acum la Întâmpinarea Domnului, cu aceeași intensitate și evlavie.

Dacă la Nașterea  Domnului cei care vestesc importanța Celui născut sunt îngerii, apoi magii, dacă la Botezul Sau apare ,,glasul celui ce strigă în pustie“, Înaintemergătorul Ioan, acum prin glasul bătrânului Simeon, pentru prima dată, este expusă bucuria neamului iudaic, preînchipuind întreaga omenire în fața așteptării venirii Izbăvitorului, a lui Mesia, anunțat de către toți proorocii.

Întâmpinarea Mantuitorul Iisus Hristos este evenimentul prin care Dumnezeu întrupat prin Domnul Iisus Hristos se întâlnește cu poporul Său Israel, reprezentat de ,,profetul” Simeon și proorocita Ana.

Atunci când Iisus s-a născut la Betleem, doar puţini din rândul poporului ales, păstorii, şi puţini dintre neamuri, magii,  au venit să-l întâmpine şi să-l primească. Şi pentru că atunci oamenii nu s-au grăbit să-l primească şi nici nu s-au ostenit să-l caute (Ioan 1,11, 26), acum El însuşi, la 40 de zile de la naşterea Sa, folosindu-se de prescripţiile Legii care cerea consacrarea sa ca membru în rândul poporului ales (Ieșire 13,12-15), a venit să-i caute şi să se întâlnească cu toţi cei care aşteptau mântuirea lui Dumnezeu.

Iar primii din popor cu care s-a întâlnit şi care l-au recunoscut şi primit ca Mesia au fost bătrânii sfinţi, Simeon şi Ana. Mai târziu, când avea 30 de ani, şi când şi-a început activitatea mântuitoare, el a fost întâmpinat şi primit ca Mesia, de vameşi şi păcătoşi, de săraci şi bolnavi, ba chiar şi de farisei şi cărturari. Iar în vremurile de acum trebuie întâmpinat şi primit ca Mântuitor de noi, creştinii, şi de toţi oamenii care aşteaptă mântuirea. Nimic nu poate fi mai evocator decât aducerea Pruncului Iisus la Templul din Ierusalim pentru a fi predat Părintelui Său care „atât de mult a iubit lumea, încât pe Însuși Fiul Său, Cel Unul Născut, L-a dat, ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viață veșnică.” (Evanghelia după Ioan, cap. 3, v. 16)

Momentul ducerii lui Hristos la Templu, în cea de-a patruzecea zi de la Nașterea Sa, este descris numai de către Sfântul Evanghelist Luca ( Evanghelia după Luca, cap. 2, v. 22-39).

,,Și când s-au împlinit zilele curățirii lor, după legea lui Moise, L-au adus pe Prunc la Ierusalim, ca să-L puna înaintea Domnului, precum este scris în Legea Domnului, ca orice întâi-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului, și să dea jertfă, precum s-a zis în Legea Domnului, o pereche de turturele sau doi pui de porumbel.”

 Hristos Se oferă pe Sine în Templu ca prunc.

 Dumnezeul de dinainte de veac, Care, Fiul Celui Preaânalt fiind, era unit în permanență cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Cel care cuprindea lumea și întreaga creație, vine acum în Templu, ca prunc, purtat pe brațele mamei Sale. Chiar dacă era prunc, Hristos era în același timp și ,,Dumnezeu de dinainte de veac” și de aceea, era mai înțelept decât oricine altcineva. Știm că, prin unirea firii dumnezeiești cu cea omenească în ipostasul Cuvântului, în pântecele Preasfintei Născătoare de Dumnezeu, firea omenească s-a îndumnezeit și de aceea, sufletul lui Hristos era îmbogățit cu plinătatea înțelepciunii și cunoașterii. Numai că această înțelepciune se manifestă în funcție de vârsta Sa, căci dacă ar fi fost altfel, El nu ar mai fii fost un om obișnuit (Sfântul Ioan Damaschin). Cu toate acestea, chiar dacă era prunc, era și Dumnezeu, având în trup plinătatea Dumnezeirii și toată înțelepciunea și cunoașterea umană, datorită unirii ipostatice a firii dumnezeiești cu cea omenească.

Prin starea Sa de prunc, Hristos a vindecat ,,conștiința de prunc” a lui Adam. Atunci când Dumnezeu l-a creat pe Adam în Rai, acesta era prunc în privința harului și a sfințirii. Avea, desigur, iluminarea minții, dar pentru ca să ajungă la îndumnezeire, trebuia să fie încercat. Deoarece, din punct de vedere duhovnicesc, Adam era prunc neîncercat și avea conștiința de prunc, a fost ușor ca el să fie înșelat de demonul viclean, care era vechi în păcat și în viclenie. De aceea, prin vârsta trupească de prunc, Hristos a tămăduit nu numai conștiința lui Adam, dar și întreaga fire omenească, și a săvârșit ceea ce nu a reușit să facă primul Adam. Astfel, prin întruparea Fiului Său, Dumnezeu Tatăl a făcut mai sigură și mai  lucrătoare calea îndumnezeirii omului, pentru că diavolul nu mai putea acum să înșele firea omenească a lui Hristos, așa cum a făcut-o, cu îndemânare, în cazul primului Adam.

Din episodul aducerii lui Hristos la Templu ca prunc, vedem din nou smerirea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul, care depășește și înțelegerea îngerilor, pentru că și aceștia s-au închinat în fața nesfârșitei bunăvoiri a lui Dumnezeu. 

Porunca curățirii în cea de-a patruzecea zi, a fost dată lui Moise de Însusi Ziditorul, adică de Dumnezeu Cuvântul neîntrupat.

Ea a fost rânduită pentru toți israelitenii, fiind descoperită lui Moise încă dinainte de fuga iudeilor din Egipt, adică înainte ca ei să treacă prin Marea Rosie. Potrivit Legii iudaice, orice femeie, la patruzeci de zile după naștere, trebuia să se prezinte la Templu ca să primească curățirea prin rugăciunea preotului. Aducerea copiilor la Templu, în cea de-a patruzecea zi de la naștere, era o sărbătoare a curățirii. Mama și copilul trebuia sa fie curațiți de urmările nașterii.

Desigur, nașterea copiilor este o binecuvântare a lui Dumnezeu, dar în același timp, nu trebuie trecut cu vederea faptul ca modul în care omul se naște este rodul și rezultatul căderii și că fiecare prunc poartă hainele de piele pe care Adam le-a luat după pierderea harului lui Dumnezeu. Acesta este sensul cuvintelor Psalmului: ,,Căci iată întru fărădelegi m-am zămislit și în păcate m-a născut maica mea” (Psalmul 50, v. 6). În cele din urmă, prin bunăvoința Sa, Dumnezeu a binecuvântat modul acesta de naștere, dar el a ramas în continuare rodul căderii și prin urmare, atât părinții, cât și copiii trebuiau să iși amintească de această realitate, fapt care explică și justifică ceremonialul curățirii.

Gândindu-ne la aceste adevăruri teologice, putem să ne dăm seama că Hristos și Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu aveau nevoie de curațire, pentru că zămislirea fără sămânță și nașterea  fără stricăciune nu au legatură cu necurăția.

Porunca lui Dumnezeu, care a fost dată lui Moise, spunea: ,,Dacă femeia va zamisli și va naște prunc de parte bărbătească, necurată va fi șapte zile” (Leviticul 12, 2).  În traducerea textului grecesc Septuaginta, se spune mai exact: ,,Dacă femeia va primi sămânță și va naște prunc de parte bărbătească, necurată va fi șapte zile“. Indirect, acest fragment arata curăția Preasfintei Fecioare Maria, pentru că necurată era femeia care zămislea prin sămânță bărbătească. Ori Preasfânta Născătoare de Dumnezeu nu a zamislit prin sămânță, ci de la Sfântul Duh și de aceea, era curată. Aceasta înseamnă ca nu avea nevoie de ceremonialul curățirii, însă a mers la Templu pentru a se supune legii.  

Nu era nevoie de curăţire pentru Cea care L-a născut fără stricăciune pe Dumnezeu Cuvântul. Dar ea, ca să nu se arate potrivnică Legii, ci mai ales să fie ascultătoare, Ea cea cu totul curată şi fără prihană a venit să se curăţească.  Sfânta Fecioară Maria, din smerenie, nu se mândrea întru curăţia Sa, ci, ca şi cum ar fi fost necurată, a venit înaintea uşii Bisericii Domnului, ca să stea şi să ceară curăţenie, neîngreţoşîndu-se de cei necuraţi şi păcătoşi.

Sfinţii Părinţi spun că Sfîntul prooroc Zaharia, tatăl Mergătorului înainte, a aşezat pe Preacurata Fecioară, care a intrat cu Pruncul pentru curăţire în Biserică, nu în locul celor ce se curăţeau, ci în locul fecioarelor, în care femeile care aveau bărbaţi nu se cădea să stea. Văzînd cărturarii şi fariseii aceasta, au început a cîrti, iar Zaharia a stat împotriva lor, încredinţîndu-i că acea Maică şi după naştere e fecioară curată. Iar ei necrezând aceasta, sfântul le spunea că firea omenească, cu toată făptura, este slujitoare Ziditorului său, şi în mâinile Lui cele atotputernice este, ca după a Sa voie să rânduiască toate, adică să facă astfel ca fecioara să nască şi după naştere să rămână fecioară.

De asemenea, tot cu acel prilej era rânduiala ca fiecare nou-născut de parte bărbătească să fie închinat Domnului.

Porunca închinării  întâiului născut de parte bărbătească a fost dată iudeilor prin Moise, imediat după pedepsirea întâilor născuti ai egiptenilor, după care Faraon a îngăduit ieșirea și, desigur înainte de trecerea Mării Roșii. Motivația acestei practici era semnificativă: ,,căci cu mână tare te-a scos Domnul Dumnezeu din Egipt” (Iesirea 13, 9).

Porunca era: ,,În vremea aceea a vorbit Domnul cu Moise și i-a zis: Să-Mi sfințești pe tot întâiul născut, pe tot cel ce se naște întâi la fiii lui Israel, de la om până la dobitoc, că este al Meu!” (Iesirea 13, 1-2). Aceasta legiuire se referea și la primii născuți de partea bărbătească din rândul animalelor, care trebuiau să fie deosebiți și oferiți lui Dumnezeu: ,,Să osebești Domnului pe tot cel de partea bărbătească de la oameni, care se naște întâi; și pe tot cel de parte bărbătească, care se naște întâi din turmele sau de la vitele ce vei avea, să-l închini Domnului” (Iesirea 13, 12).

Această poruncă era, în același timp, și o proorocie, care se referea la Întruparea Fiului lui Dumnezeu Cuvântul. Hristos a fost Întâi Născut, așa cum este El numit în Sfânta Scriptură. Desigur, aceasta nu înseamnă ca a mai existat și un al doilea sau un al treilea născut, ci ca S-a născut primul, indiferent de existența unui al doilea sau al treilea. Întâi născut trebuie corelat cu Unul-Născut, așa cum mai este numit Hristos în Evanghelie.

Întâi născut se referă la amândouă nașterile lui Hristos, adică la nașterea  de mai înainte de veac, din Tatal,  fără de mamă, și la cea din veac, din Maică Fecioară, fără de tată (Sfântul Grigore Palama).

Această închinare a întâiunlui născut era semn al recunoașterii binefacerilor lui Dumnezeu, dovada a apartenenței la poporul ales și în amintirea ieșirii din robia Egiptului. Într-o altă carte a Vechiului Testament, și anume în Levitic, vedem că Dumnezeu dă amănunte despre cum anume să se desfășoare ceremonia închinării și a recunoștinței: ,,Femeia care va naște copil de parte bărbătească îl va tăia împrejur în cea de-a opta zi, iar în cea de-a patruzecea zi îl va închina în Templu. Împreună cu închinarea noului născut, să aducă preotului la ușa cortului un miel de un an ardere de tot și un pui de porumbel sau de turturică” (Levitic 12, 6).

Toate jertfele care se aduceau la Templu aveau menirea să mențină în popor conștiința trează a vinovăției lor înaintea lui Dumnezeu, ele nefiind capabile să restabilească pacea deplina între Creator și creatură. Voind „să plinească toate după Legea lui Moise” (Luca 2, 22), Sfânta Fecioară și bătrânul Iosif, la patruzeci de zile de la  Nașterea după trup a Domnului, au luat pe Pruncul Iisus și s-au dus la Templul din Ierusalim pentru a-L închina Domnului, și apoi a-L răscumpăra și a plini toate cele rânduite pentru curățirea Maicii Sale.

Sfântul Grigorie Palama spune că, deși Hristos nu avea nevoie de curățire, luând în considerație faptul ca ceremonia respectivă a fost lăsată în Vechiul Testament pentru curățirea părinților și a celor nou-născuti, El a ținut rânduiala pentru a Se supune legii pe care El Însuși a dat-o. Hristos nu avea nevoie de curățire, pentru că S-a zamislit fără sămânță și S-a născut fără stricaciune. Nu era nevoie de curațire, ci lucrarea s-a făcut din ascultare. Desigur ascultarea are sensul de supunere în fața legii lui Dumnezeu, dar și acela de ascultare a noului Adam, spre deosebire de neascultarea vechiului Adam. Dacă neascultarea primului Adam a avut drept urmare căderea și stricăciunea, ascultarea noului Adam, adică a lui Hristos, a readus firea omenească răzvrătită la Dumnezeu și l-a izbăvit pe om de răspunderea pentru neascultare.

De vreme ce Însuși Dumnezeu Cuvântul a dat legea aceasta lui Moise, a trebuit ca și El să o respecte atunci când a luat trup omenesc, pentru ca să nu fie călcător de lege. Sfântul Chiril al Alexandrei spune că nimeni nu trebuie să fie indignat la vederea faptului ca Hristos a ținut această lege și nimeni să nu-L socotească rob pe Cel care este liber, ci să privească  în adâncul iconomiei dumnezeiești. Respectarea legii închinării la Templu face parte din taina sfintei smeriri a Fiului lui Dumnezeu Cuvântul.

Deci, cumpărînd păsările cele prescrise de  Lege, le-a adus jertfă şi cu acelea l-au adus şi pe Pruncul său cel Întâi Născut.

Apoi a adus jertfă, nu ca cei bogaţi, care aduceau un miel de un an fără prihană, ci ca acei săraci, care aduceau două turturele sau doi porumbei, arătând în toate smerenie, iubind sărăcia și fugind de mîndria bogaţilor.

Cu adevarăt, Hristos S-a născut într-o familie săracă și a crescut în sărăcie. Totuși, sărăcia lui Hristos nu a constat în  faptul ca S-a născut și a trăit sărac, ci din aceea ca S-a întrupat și a luat fire omenească. După cum spune Sfântul Grigorie Teologul, chiar dacă era bogat, Fiul lui Dumnezeu a sărăcit, a renunțat la Slava Sa Dumnezeiască pentru ca să ne îmbogățească pe noi cu Dumnezeirea Sa.

Perechea de turturele care simbolizează înțelepciunea părinților obișnuiți, unirea lor prin căsătorie, și cei doi pui de porumbel simbolizează chiar pe Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pe Domnul  Hristos, pentru că Hristos S-a născut din Fecioară și a rămas El Însuși Curat până la sfârșit. Așadar, în vreme ce turturelele simbolizau cinstita și binecuvântata căsătorie, porumbeii preânchipuiau fecioria Preasfintei Născătoare și a Domnului  Hristos (Sfântul Grigorie Palama).

Turtureaua cântă cu glas frumos pe când porumbița este blândă și cuminte. Turtureaua și porumbița Îl simbolizau pe Hristos, pentru că Hristos a fost ca o turturea care ciripește pe tot pământul și umple via Sa, adică pe noi, cei care credem în El, cu voce frumoasă, și care a avut blândețea desăvârșită a porumbelului (Sfântul Chiril al Alexandrei).

După cum spune Sfântul Grigorie, Episcopul Nisei, la jertfelnicul cel de sus, în loc de perechea de turturele, noi trebuie să aducem curăția sufletului și a trupului, iar în loc de doi pui de porumbel, să fim cu luare-aminte nu numai înaintea lui Dumnezeu, ci și a oamenilor. 

Jertfa cerută de legea Domnului era preînchipuirea Domnului Hristos și a Jertfei Sale.

Prezența Dreptului Simeon și a Prorocitei Ana ne mai dezvăluie o realitate. Practic, ei doi au fost perechea de turturele cugetătoare care L-au întâmpinat pe Hristos atunci când Acesta a urcat la Templu. Așadar, pe langă perechea de turturele necuvântătoare, Duhul Sfânt a trimis și o pereche de turturele duhovnicești și purtătoare de duh, adică pe Simeon și pe Ana.

După cum spune Sfântul Grigorie Palama, din toate acestea înțelegem cine sunt cei care urmează să Îl primească pe Hristos și cum trebuie să fie aceștia. Unirea cu Hristos presupune o viață corespunzatoare. Simeon era numit drept și nu se menționează dacă a fost sau nu căsătorit, în vreme ce Ana, după moartea soțului său, a trăit în binecuvântarea văduviei, în neprihănire și curăție.

Viața în Hristos înseamnă fecioria după Hristos sau căsătoria binecuvântată de Dumnezeu, așa cum afirmă Sfântul Grigorie Palama. De asemenea, într-o predica rostită la Sărbătoarea Întâmpinării Domnului, Sfântul Grigorie vorbește în detaliu despre răul pe care îl provoacă desfrânarea și spune că omul nu poate să aibă legătură cu Hristos dacă este desfrânat, deoarece o asemenea legătură cere răstignirea cărnii și a dorințelor ei.

Mântuirea omului nu depinde de felul de viața ales, adică feciorie sau căsătorie, ci de felul în care omul trăiește, adică de legătura pe care acesta o are cu Hristos. Și într-un caz și în celălalt, se cer feciorie și cumințenie. Spre aceste lucruri țintește viața ascetică, trăită în Tainele Bisericii; acesta este modul de viața spre care Dumnezeu-Omul Hristos îl îndrumă pe om.

                                                                                                                   

 

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.