Când spunem DIASPORA, vorbim de fapt, de o a doua Românie. Cei peste cinci milioane de români care au decis să plece de acasă, nu reprezintă doar o statistică sau o cifră impresionantă. Românii “goniți” din țara lor sunt parte vie a acestei țări.

În ultimii ani, România “a exportat” nu doar materie cenușie în alte colțuri ale lumii, ci și forță de muncă pentru state care au știut să atragă prin ofertele făcute.

Că vorbim de cadre medicale apreciate la adevărata lor valoare, în timp ce la noi un singur medic, din cei rămași acasă, trebuie să aibă grijă de zeci de bolnavi într-o zi, sau de femei care și-au lăsat proprii părinți și bunici bolnavi acasă, în timp ce au plecat să aibă grijă de bătrânii și bolnavii altora, sau de românii care muncesc pământuri străine, în timp ce la noi hectare întregi sunt neîngrijite, de tineri capabili care pleacă la studii cu gândul să își facă un viitor mai bun- toate acestea sunt o mică parte dintr-un tablou sumbru al unei realități care ar bate orice scenariu de film.

Ne punem, însă, vreodată, întrebarea ce e în sufletul acestor oameni pe care unii chiar îi invidiază, pentru că au reușit să trimită bani frumoși acasă?! Ne gândim ce sacrificii au făcut, câte nopți albe înecate în lacrimi și dor nebun au îndurat?

Ei sunt România de dincolo de granițe. Ei sunt cei care au demonstrat că Acasă pentru ei e aici, pentru că Aici le e inima! Au demonstrat asta lumii întregi prin lecția de civism și solidaritate, ori de câte ori au stat la cozi imense pentru a putea vota sau atunci cand au venit în țară doar pentru a fi alături de noi, în stradă! Acestea au fost unele din cele mai frumoase lecții pe care Diaspora le-a dat unor țări unde democrația e o normalitate, de sute de ani încoace.

În spatele acestor oameni se ascund, însă, povești de viață în fața cărora rămâi mut de admirație sau de uimire.

Vă spunem doar câteva dintre ele, dar ca ele sunt milioane de povești ale românilor care au trăit departe de casă, o viață trăită intens, de la agonie la extaz.

Mariana, badantă: “Am plecat din țară acum 15 ani. Cu inima cât un purice. Acasă am lăsat doi copii adolescenți care aveau nevoie de mine mai mult decât oricând și pe mama, paralizată. Am plecat când toți ai casei dormeau, ca să nu ne vedem lacrimile amare, unii altora. Pe toți i-am lăsat în grija surorii mele. Eu am plecat să ingrijesc doi bătrâni, soț si soție, unul paralizat, celălat bolnav de cancer. Cu lacrimi în ochi și pe care încercam să le ascund, cu gândul la mama mea bolnavă și la copiii de care îmi era un dor nebun, am spălat și am hrănit gurile care mă hrăneau pe mine și, implicit, pe cei dragi de acasă. Voi trăi cu dorul de mama care a murit cu două zile înainte ca eu să ajung acasă. Voi trăi cu handicapul de a nu fi fost lângă pruncii mei, atunci când au trăit primii fiori ai iubirii. E o povară pe care o voi purta, pe umeri și în suflet, tot restul vieții. Nu am spus nimănui umilințele îndurate, pentru niște bani trimiși lunar, acasă”.

Sabina, femeie abuzată: “Aveam 17 ani când am plecat de acasă cu omul pe care îl iubeam orbește și care m-a convins să mergem în Germania, unde vom lucra împreună și când vom fi pe picioarele noastre, ne vom căsători. Eram fericită până la cer și înapoi, pe Pământ. Numai că visul meu frumos s-a transformat în coșmarul vieții mele. Ajunși la destinație, omul iubit m-a abandonat în brațele unor traficanți. Am trăit orori greu de descris, timp de doi ani. Am avut noroc că am reușit să scap, fugind într-o noapte. Am revenit acasă și acum scriu. Îmi spun suferința în versuri”.

Nicoleta, 44 de ani, educatoare: “După doi ani de învățământ, mi-am dat seama ca nu îmi pot întreține familia. Eu și soțul meu am plecat în Spania, unde am muncit într-o fermă. Acasă a rămas fetița mea de un an de zile, în grija mamei. Mi-am văzut copilul crescând…prin ecranul telefonului și al calculatorului. Lunar trimiteam bani acasă, cu care am ridicat o casă. Cel mai mare șoc al vieții mele a fost ziua în care am revenit în țară și mi-am văzut propriul copil în carne și oase, după șase ani. Am picat în genunchi plângând și cu copilul aninat de gât, în timp ce îmi spunea că mă iubește. Aveam un păr negru, bucle-bucle până la jumătatea spatelui. Până dimineața, am albit complet. Dar, sunt ….ACASĂ !”

Andrei, 10 ani: “Prima dată a plecat la muncă tata, În Spania, acum cinci ani. La câteva luni, a plecat și mama. Eu am rămas cu bunica. Îi văd și iî aud zilnic la telefon. Dar niciodată nu voi mai crede în Moș Crăciun! Pentru că îi scriu în fiecare an că tot ce vreau cadou e ca mami și tati să se întoarcă acasă. Și niciodată nu îmi împlinește această dorință . Mai am câțiva prieteni care au părinții plecați afară. Ne povestim unul altuia despre ce dor ne e de ai noștri.”

Răzvan, român întors acasă, după 10 ani, din Canada: ” Am plecat la muncă în Canada, ca șofer. După un an a venit și soția mea. A găsit un loc de muncă la o grădiniță privată. Cu banii trmiși în țară , tatăl meu, bolnav de inimă, mi-a ridicat o casă, sperând că să mă întorc. M-am intors! Dar tata a murit, pe neașteptate, în curtea casei pe care o ridicase pentru familia mea, înainte ca eu să fi ajuns acasă. Acum simt durerea și lacrimile lui în fiecare cărămidă pe care a așezat-o cu mâinile lui, una peste alta, sperând ca singurul lui copil să se întoarcă. Am ales cu inima, am lăsat un trai bun în Canada și am revenit de unde am plecat. Surpriza cea mai mare a fost când toate cunoștințele îmi spuneau “Ești nebun! De ce vii înapoi?!” Le spun atât: îmi e dor de un grătar cu oamenii dragi!”

Petruț Ghiță, 22 ani: El e unul din exemplele care ne arată că nu trebuie să încetăm a spera.

“Am absolvit în iunie 2019 cursurile celei mai înalte Școli de Apărare din Armata Americană, US Air Force Academy. Am primit Diploma de absolvire de la însuși președintele Donald Trump. A rămas uimit cănd i-am oferit steagul românesc și i-am spus că mulțumesc Americii pentru tot ce m-a ajutat să devin, dar eu voi reveni în România, pentru a-mi servi țara. Da, m-am întors, deși acolo mă aștepta o carieră de succes în Armata Statelor Unite. M-am întors pentru că îmi iubesc țara și pentru că Aici mă simt….ACASĂ!”

Ce putem spune mai mult?!

RESPECT, DIASPORA!

RESPECT, ROMÂNI, ORIUNDE V-AȚI AFLA!

Departamentul de Comunicare OFL Argeș

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.