După ce a plecat din ținutul iudeilor, Domnul Hristos a venit ,,în părțile
Tirului și ale Sionului” (Matei 15, 21), lăsând în urmă pe iudei și venind la neamuri. Cei pe care i-a lăsat în urma Sa au rămas zadarnici; cei la care a venit au primit mântuirea. Tirul și Sidonul erau cetăți locuite nu de israeliteni, ci de cei proveniți dintre neamuri, dintre păgâni, așa cum erau numiți străinii de către iudei, care se credeau singurii aleși de Dumnezeu.
Ne întrebăm de ce merge Domnul în ținutul neamurilor când El Însuși a spus „în calea păgânilor să nu mergeţi” (Matei 10, 5)? Vedem în primul rând că El, fiind Dumnezeu, nu era obligat, în sensul strict al cuvântului, să se supună unei porunci date strict ucenicilor Săi. În al doilea rând, vedem că Iisus nu mergea acolo ca să propovăduiască. Sfântul Apostol Marcu pune că Iisus a vrut să rămână neștiut, dar nu a putut rămâne tăinuit. Nu era propriu dragostei sale pentru oameni ca să alunge pe cei care veneau la El. Dacă Domnul Hristos ar fi trebuit să meargă după cei ce fugeau de El, căutând oaia cea rătăcită, cu atât mai mult nu putea să refuze pe cei ce veneau la El.
O femeie din acele ținuturi a ieșit în calea Lui și striga ,,Miluieşte-mă, Doamne, Fiul lui David! Fiica mea este rău chinuită de demon ” (Matei 15,22).
Domnul ieșise de la iudei, iar femeia ieșise din ținutul neamurilor. El a lăsat în urmă pe iudei, iar ea a lăsat în urmă idolatria și viață păcătoasă. Ceea ce pierduseră iudeii, a câștigat ea. Pe Cel de care ei se lepădaseră prin lege ea l-a mărturisit prin credință.
Femeia era cananeancă, nu era din seminția lui Israel, din care s-au născut patriarhii, proorocii, Fecioara Maria și Domnul Hristos, ci era dintre neamuri. Canaaniții locuiau pe teritoriul Iudeii de astăzi. Fie că au fost aduși în timpul unui război, fie împrăștiați prin ținuturile vecine, fie aduși să slujească ca popor supus în bătălie, și-au purtat numele cu ei, dar le-a lipsit un ținut propriu lor. Amestecați cu iudeii, făceau parte dintre neamuri 
Când Domnul a trecut în părțile Tirului și ale Sidonului, această femeie, i s-a adresat ca Fiu lui David pentru că din lege cunoștea pe Domnul proorocit ca fiu al lui David, dar l-a proorocit ea însăși acum ca Dumnezeu numindu-l Domn.
Femeia nu avea nevoie de vindecare, ci venise în numele fiice sale, căutând cu stăruință ajutor ca să-și scape fiica de sub stăpânirea diavolului, căci păcatul o făcuse să rătăcească pe căi pătimașe și devenise chinuită de un demon.
Așadar, femeia aceasta se ruga Domnului pentru fiica sa.
,,El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt; şi apropiindu-se, ucenicii Lui Îl rugau, zicând: „Slobozeşte-o, că strigă în urma noastră.” (Matei 5, 23)
Striga cu stăruință, dorind să găsească ajutor și scăpare, însă era trecută cu vederea. Nu pentru că nu ar fi putut avea și ea parte de milă, ci pentru ca să se aprindă în sufletul ei o credință și mai puternică și pentru ca smerenia ei să fie lăudată.
El însă nu i-a răspuns nici un cuvânt, nu pentru că nu ar fi vrut să o vindece, ci pentru a-i descoperi marea sa credință și smerenia pe care o avea.
Ucenicii, cuprinși fiind de milă pentru ea și neștiind încă tainele Domnului, Îl roagă pe Mântuitorul spunând slobozeşte-o, că strigă în urma noastră, dorind să o ușureze într-un fel pe această femeie stăruitoare care striga continuu după El.
Domnul rămâne răbdător în tăcere, ținând șansa mântuirii doar pentru Israel și le răspunde ucenicilor ,,Nu sunt trimis decât către oile cele pierdute ale casei lui Israel.” (Matei 5, 24)
Având în mâinile Sale taina voinței Tatălui, răspunde că a fost trimis doar către oile pierdute ale casei lui Israel. Mama cerea și ea din ceea ce se revărsa peste alții. Nu spune Domnul că mântuirea nu ar fi fost destinată și altora, ci că Domnul vine dintre ai Săi și la ai Săi, așteptând ca primele roade ale credinței să vină de la oamenii din a căror seminție vine și El. Mai apoi, și ceilalți aveau să fie mântuiți prin predica apostolilor.
Iisus nu a spus asta ca să-i facă pe farisei să se mândrească, ci tocmai ca nu cumva să se contrazică cu învățătura pe care o dăduse mai devreme în calea păgânilor să nu mergeţi, şi în vreo cetate de samarineni să nu intraţi (Matei 10, 5). Aceasta pentru că nu voia să dea clevetitorilor Săi o șansă ca să-L osândească din nou și pentru că păstrase deoparte mântuirea neamurilor pentru vremea Patimilor și a Învierii Sale.
Cum am venit noi dintre neamuri sub acoperișul Domnului, dacă El a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Care este înțelesul acestei împărțiri? Domnul știa motivul pentru care venise, ca să aibă o Biserică din toate neamurile, și totuși, El spune că a fost trimis doar pentru oile pierdute ale casei lui Israel? Prin urmare, înțelegem că trebuia să se arate acestor oameni în trup, că S-a născut, să arate minunile Sale și mai apoi puterea de a învia. Așadar era hotărât dintru începuturi, proorocindu-se și împlinindu-se, că Hristos va veni la iudei, va fi văzut și ucis, și astfel, va câștiga pentru Sine pe cei pe care-i cunoscuse mai înainte.
,,Iar ea, venind, s-a închinat Lui, zicând: Doamne, ajută-mă!” (Matei 15, 25)
Văzând că mijlocitorii săi nu au reușit nimic, femeia cere singură ceea ce avea nevoie și spune: ajută-mă, pentru că nu cer asta pentru mine, devenind ea însăși mijlocitor.
Dacă Domnul se făcea că nu o aude pe femeie dintre neamuri care Îi cere să-i vindece fiica, în fața iudeilor care-L defăimau, ea a căzut la picioarele Lui și închinându-se, I-a spus Doamne, ajută-mă.
,,El însă, răspunzând, i-a zis: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor.” Un răspuns pe placul iudeilor, la prima vedere, care se considerau copiii iar restul neamurilor erau câinii.
Domnul folosește cuvântul câine din pricina vieții necurate și a înclinației spre idolatrie a neamurilor, în timp ce pe evrei îi numește copii pentru că ei păreau a fi devotați lui Dumnezeu. Domnul folosește cuvântul pâine nu numai pentru a vorbi despre învățătura Sa, care era împărtășită prin cuvinte, dar și de acea hrană alcătuită din minuni, care îi hrănește pe credincioși.
Femeia nu se supără nici chiar atunci când este jignită. Ce face Mântuitorul? Prin răspunsul pe care-l dă, arată că El cunoștea de la început toate câte se vor întâmpla și astfel, ne arată pe femeie ca fiind vrednică de mii de cununi, fiindcă pâinea va fii dată câinilor, adică neamurile se vor mântui înaintea poprului ales.
,,Dar ea a zis: „Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.” (Matei, 15, 27)
Femeia a fost de acord cu Mântuitorul, spunând da Doamne, adică, știu Doamne că neamurile sunt câini pentru că se închină idolilor și pentru că latră pe Dumnezeu; dar şi câinii mănâncă din firimiturile care cad de la masa stăpânilor lor. Cu alte cuvinte, ai venit la iudei și li Te-ai arătat și ei nu vor ca Tu să faci excepții, dar ceea ce ei au lepădat, dă-ne nouă, celor care Ți-o cerem.
Luați seama la credința, înțelepciunea și la smerenia acestei femei. Dacă Domnul Hristos i-a numit pe evrei copii, iar ea nu s-a mulțumit cu atât, ci chiar i-a numit mai mult, i-a numit stăpâni, arătând cât de departe era de a se fi supărat pentru laudele aduse altora. Ea a spus: Da, Doamne, dar şi câinii mănâncă din fărâmiturile care cad de la masa stăpânilor lor.
Nu îndrăznit să spună nici măcar un cuvânt împotriva altcuiva, căci nu o durea dacă altul era lăudat și nici s-a revoltat dacă a fost mustrată. Privește statornicia sa! Când Domnul i-a răspuns: Nu este bine să iei pâinea copiilor şi s-o arunci câinilor, ea zis da, Doamne. El i-a numit pe iudei copii, iar ea i-a numit și mai mult, stăpâni.
Hristos a rostit numele de câine, iar ea a vorbit despre ceea ce face câinele: se hrănește din fărâmituri. Neamurile sunt numiți câini însă canaaneanca este ajutată datorită credinței ei, prin care răspunde real, că firimiturile care cad de la masă sunt mâncate de câini. Acum puneți smerenia femeii alături de cuvintele mândre ale iudeilor: Noi suntem sămânţa lui Avraam şi nimănui niciodată n-am fost robi (Ioan 8, 33) și Un tată avem: pe Dumnezeu (Ioan 8, 41). Însă femeia aceasta nu era la fel, ci se numără pe sine în rândul câinilor și pe ei îi numește stăpâni , dar pentru acesta a deveni și ea unul dintre copii.
Iar Domnul, cunoscând credința stăruitoare care se afla în această femeie, spune ..O, femeie, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela.”
Cu alte cuvinte, cu adevărat, credința ta poate să săvârșească lucruri chiar mai mari decât acestea, dar fie ție după cum dorești. Cu toate că era vrednică de lucruri și mai mari, ea a primit întocmai ceea ce voise, nimic mai mult. Fie ție după cum voiesti!
Pentru aceasta a trecut-o cu vederea, la început, ca să poată spune aceste cuvinte în auzul tuturor și să o încununeze cu fie ţie după cum voieşti.
Gura care a rostit aceste cuvinte este aceeași cu care a zis: „Să fie o tărie prin mijlocul apelor şi să despartă ape de ape!” (Facere 1, 6).
A amânat-o l-a început nu pentru că n-ar fi vrut să-i dea darul pe care ea îl ceruse, ci pentru că a căutat și s-a îngrijit de dinainte să descopere tuturor credința sa. Prin răsplata care i-o oferă, o cinstește, arătându-o ca simbol al Bisericii dintre neamuri.
Prin credință, neamurile au fost făcute, din câini, copii iar fariseii au fost schimbați din copii în câini dezgustători, precum însuși Domnul a spus despre vremea pătimirilor Sale, prin proorocul care zice: că m-au înconjurat câini mulţi, adunarea celor vicleni m-a împresurat (Psalmi 21, 17).
Şi s-a tămăduit fiica ei în ceasul acela. Vedeti cât de mult a ajutat această femeie la tămăduirea fiicei sale? Pentru că Domnul Hristos nu a spus: Fiica ta să se tămăduiască, ci, mare este credinţa ta; fie ţie după cum voieşti. N-a spus aceste cuvinte la întâmplare ci ca să arate că puterea credinței ei a provocat vindecarea.
Aceste cuvinte nu au fost menite să măgulească pe cineva, ci au fost spuse pentru învățătura noastră și pentru că credința sa era mare cu adevărat.
Vedeți, fraților, cum este preaslăvită smerenia acestei femei care venea dintre neamuri, fiind canaaneancă? Iudeii erau mândrii, iar pentru această mândrie, nu voiau să răspundă lui Hristos, alinătorul bolilor și creatorul smereniei: Dumnezeu fiind, s-a făcut om. Ce măreț medicament împotriva mândriei! Dumnezeu S-a făcut om. A pus deoparte dumnezeirea Sa, adică, într-o anumită măsură, a ascuns-o, dar făcând evident ceea ce luase asupra Sa. A devenit om, deși este Dumnezeu și totuși, omul nu recunoaște că este om, că este muritor; nu recunoaște că este slab, păcătos, bolnav și că bolnav fiind ar trebui să caute un doctor! Ceea ce este și mai grav este că se vede pe sine a fi sănătos. Dacă acest medicament nu vindecă mândria, nu știu care altul ar putea-o face.
Din cauza aceasta, adică din cauza mândriei lor, acei oameni nu s-au putut mântui. Femeia cananeancă a arătat această smerenie spunând: Da, Doamne, câine sunt, care doresc să mănânc fărâmituri. Lauda Domnului a fost câștigată cu altă ocazie de către un sutaș, care avea și el această smerenie ca a femeii. După ce acesta i-a cerut Domnului să-i vindece sluga, Iisus i-a zis: Venind, îl voi vindeca. Dar el răspunde: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu, ci numai zi cu cuvântul şi se va vindeca sluga mea (Matei 8, 7-8). Sutașul nu L-a primit pe Domnul sub acoperișul său, dar L-a primit în inima sa. Cu cât omul este mai smerit, cu atât devine mai primitor. Ce a răspuns Domnul după ce sutașul a spus: Doamne, nu sunt vrednic să intri sub acoperişul meu ? Domnul răspunde: Adevărat grăiesc vouă: la nimeni, în Israel, n-am găsit atâta credinţă (Matei 8, 10), cu alte cuvinte, n-am găsit atâta credinţă printre oamenii la care am venit. Ce înseamnă cuvântul atâta? Înseamnă așa de mare. Și în cel fel e mare? Pentru a nu spune mai mult decât atât, mare în smerenie. N-am găsit atâta credinţă: precum grăuntele de muștar care cu cât este mai mic cu atât poate rodi mai mult.
Iată dar cât de mult folos aduce o credinţă smerită, o credinţă fierbinte, mare, puternică, o credinţă stăruitoare în rugăciune. Credinţa mamei a vindecat pe fiică de chinurile groaznice, a în¬vins şi a izgonit pe satana, a biruit refuzul de la început al Dom¬nului şi a devenit pildă pentru toate generaţiile viitoare de creştini.
Să urmăm exemplul femeii cananeence şi să ne rugăm neînce¬tat lui Dumnezeu să ne întărească în credinţă. Să păstrăm cu sfin¬ţenie nealterată credinţa în care ne-am născut, şi să ne silim ca această credinţă a noastră să rodească prin fapte bune şi prin dra¬goste faţă de Dumnezeu şi de aproapele, iar roadele credinţei noastre să fie: „dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea şi înfrânarea poftelor” (Galateni 5, 22-23).
preot dr. Ion Sebastian Arsulescu,
Colaborator ZiarExclusiv
NOTIFICARE
Atentie! Postati pe propria raspundere!
Inainte de a posta, cititi regulamentul.